Penița de sânge

Nu e din aur coroana ce o poartă,

Nici catifea cusută de mătase,

E-un trandafir ce stă acum la poartă

Și cată-n suflet, singur, fără parte.

Îi spun „Prințul Negru” cei ce îl privesc,

Când roșul lui se face nchis,

Un roșu grav și aspru, omenesc,

Ce parcă plânge-un vechi și drag un vis.

Stă singur în grădină, drept și mândru,

Cu spini pe care viața i-a crescut,

Nu se-nclină la vânt, nu cere rândul,

Și poartă-n petale tot ce a durut.

E floarea care știe să tacă,

Când primăvara trece pe la geam,

Și lasă amintirea să se facă

O umbră grea, bătută de la ram.

Și-așa rămâne, mândru și tăcut,

Chiar dacă anii cad pe el ca ploaia,

Un Prinț Negru ce n-a fost nicicând pierdut,

Ci doar a-nchis în el toată iarna.

Supărare

Noaptea coborâse peste parc fără niciun zgomot. Cerul era senin și adânc, iar luna plină își împrăștia lumina rece peste aleile pietruite, făcând ca umbrele lungi ale copacilor să se întindă peste pământ ca niște amintiri uitate. În mijlocul acestei tăceri nemișcate, scrânciobul vechi din fier și lemn se legăna încet, ritmic, înainte și înapoi, deși aerul era complet încremenit și vântul nu bătea deloc.

Ana stătea așezată acolo. Nu vorbea și nu făcea nicio mișcare. Privea fix spre cerul nopții, iar mâinile îi erau strânse ușor în poală, ținând strâns un con de cedru vechi, uscat și înnegrit de timp.

M-am apropiat încet, auzind pietrișul mărunțit care scârțâia ușor sub tălpile mele. Am făcut câțiva pași până când am ajuns chiar în dreptul ei.

— Ana... am spus încet.

Nu s-a întors și nu mi-a dat niciun semn că m-ar fi auzit. Am rămas în picioare câteva clipe, încremenit în liniștea nopții, ascultând doar sunetul monoton și metalic al scrânciobului care continua să se miște în gol.

— Ești supărată pe mine? am întrebat-o, privindu-i profilul neclar.

A închis ochii pentru o secundă scurtă, apoi a oftat și mi-a răspuns:

— Da.

Vocea ei nu purta vreo notă de asprime sau de furie, ci era copleșită de o tristețe adâncă și apăsătoare.

— De ce?, am întrebat din nou, încercând să-i caut privirea.

Nu a răspuns imediat. Au urmat câteva secunde lungi în care doar scârțâitul fiarelor a mai întrerupt tăcerea. Apoi, s-a ridicat încet de pe scândura scrânciobului și a pornit la pas pe aleea principală a parcului. Am făcut un pas în lateral și am început să merg alături de ea, păstrând același ritm.

Pe măsură ce avansam, marginile parcului au început să se dizolve treptat, făcând loc unei păduri dese și întunecate. Solul de sub picioarele noastre se schimba odată cu fiecare pas: iarba verde de vară s-a transformat mai întâi într-un covor gros de frunze uscate și ruginii de toamnă, iar după doar câțiva metri s-a așternut un strat rece și alb de zăpadă înghețată, fără ca timpul sau anotimpurile să urmeze vreo logică cunoscută.

— Te-am așteptat..., a spus ea deodată, fără să-și întoarcă privirea din pământ.

Am tăcut o clipă, privindu-i umerii.

— Am venit de fiecare dată când am putut, i-am răspuns cu voce scăzută.

Ana și-a plecat capul și mai mult spre zăpada strălucitoare de sub tălpi.

— Dar uneori ai întârziat.

Cuvintele ei au lăsat în urmă o liniște mai grea și mai apăsătoare decât orice explicație. Am continuat să mergem unul lângă altul prin zăpada care scârțâia încet, fără să vorbim și fără să ne atingem, lăsând spațiul dintre noi necompletat.

Câțiva metri mai încolo, printre trunchiurile înalte și negre ale brazilor, a izbucnit o lumină albăstruie, clară și rece. Lupul alb stătea acolo, nemișcat în mijlocul troienelor. Ochii lui de cristal străluceau intens sub razele lunii, privind fix când spre Ana, când spre mine, cântărind prezența fiecăruia dintre noi.

Ana s-a oprit pe loc. M-am oprit și eu chiar lângă ea, la doar un pas distanță. Lupul a făcut un pas lent și maiestuos înainte, apoi s-a lăsat pe pământ și s-a așezat direct pe stratul rece de zăpadă, privind tăcut spre noi doi. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Pentru o clipă, am avut senzația clară că fiara nu judeca pe niciunul dintre noi; pur și simplu stătea acolo și aștepta ca noi să ne înțelegem.

Ana și-a întins încet mâna spre creștetul fiarei, îngropându-și degetele în blana ei albă și densă ca zăpada. Am făcut aceeași mișcare, întinzând la rândul meu mâna spre lup. În clipa exactă în care degetele noastre aproape s-au atins deasupra blănii lui, întreaga pădure, noaptea și zăpada au dispărut, iar totul în jur s-a transformat într-o lumină albă, orbitoare.

Nu port coroană de lumini cerești,

Nici aripi mari de aur și de soare,

Sunt doar o umbră-n drumul ce-l croiești,

Un înger stins ce n-are zbor în cale.

Aripile mi le-am ars de mult în vânt,

Când am ales să cad și să cobor,

Să merg cu voi, aici, pe acest pământ,

Și să-mi ascund în piept un vechi fior de dor.

Mă uitați des când drumul vi-e curat,

Și mă strigați doar când vă doare spatele,

Dar eu rămân același, neplecat,

Chiar dacă-n cale mi-au căzut păcatele.

Am ochiul treaz în noaptea voastră grea,

Păzesc tăceri ce nu mai au cuvinte,

Și port în palme-o lacrimă de stea

Pentru tot ce-a fost... și nu mai minte.

Nu-mi plângeți mila, nu cer iertare sus,

Mi-am dat veșmântul alb pe voi și pe pământ,

Și duc în spate tot ce mi s-a pus,

Un înger căzut... bătut de vânt.

Aș vrea să cred că adevărul doare

Doar prima oară, ca o lamă-n vânt,

Dar el se-ntoarce zilnic, cu-o-ncruntare,

Și ne măsoară pașii pe pământ.

Eu tot căutam o lege nepătată

Prin care să ne scriem un alt rost,

Dar viața e o rană-nchegată

Ce ne minte frumos despre ce-am fost.

Ne spunem că durerea ne-a-nvățat

Să fim mai drepți, mai limpezi și mai puri,

Dar adevărul gol e-un magazin furat

Unde-am lăsat speranța între ziduri reci și duri

Și rănile mă mint cu-atâta artă,

Îmi pun pe frunte lauri de-apus,

Când tot ce am e-o pagină purtată-n viață

De vântul care-a coborât și nu s-a mai supus.

Adevăr nu-i decât tăcerea care vine

Când te oprești din luptă, obosit,

Și-nveți, în sfîrșit, cu milă pentru tine,

Că nu-i nimic de spus. Dar totuși, ai mințit.

Un oaspete tăcut în propria-i locuință,

Mă plimb prin coridoare de impulsuri și de gând.

Primesc în dar o viață fără de credință,

Și trec pe lângă mine, străin și tremurând.

În oglindă nu-i o față, e doar o amăgire,

O mască ce ascunde un gol necunoscut.

Îmi caut rădăcina pierdută-n nemurire,

Și văd că n-am un prag, dar nici n-am început.

Mă-ntreb cine vorbește când gura mea se mișcă,

Cine sapă-n tăcere fântâna de dureri?

În pieptul meu o umbră ca un oțel se-nfige,

Străină de regrete, străină de dureri.

Suntem atâția oameni închiși în aceeași piele:

Unul care ucide, altul care plânge-n veci.

Ne măsurăm tăcerea cu plumbul de pe stele,

Și ne privim în ochi, ca două ziduri reci.

Pustiu e pe-nserate în inima-mi străină,

Mă caut și nu-mi găsesc nici urma, nici veninul.

Sunt doar o rană vie ce caută o lumină,

Un strigăt care-ncearcă să-și înțeleagă chinul.

Un val de gânduri negative

Mă lovește din când în când,

Și-mi răscolește mii motive

Să mă cufund într-un alt gând.

Un strop de teamă mă apasă,

Când umbre cad pe-al meu perete,

Și liniștea din a mea casă

Se pierde-n mii de tăceri mute.

Un pas mai am spre-o altă lume,

Unde lumina-i doar un vis,

Și caut disperat un nume

Pe-un cer întunecat, închis.

Un ultim far în noapte tace,

Ca speranța să nu moară,

Și-n suflet se așterne-o pace

Ce-alungă norii de afară.

Un scâncet slab din depărtare

Îmi mângâie cu dor obrazul,

Și-mi dă o nouă-nflăcărare,

Să pot învinge-n tot necazul.

Un nou amurg deschide poarta

Spre un matinal și blând hotar,

Unde-mi reiau în mână soarta,

Pășind spre mâine, ca un nou dar.

Călăuzește-mi pașii pe drumul cel bun,

Ajută-mă să fac doar ce este bine,

Cu bunătate și iubire, mereu să răspund,

Să văd frumosul, când în față am doar ruine.

Iartă-mă, Tată, pentru lucrurile rele ce uneori le cuget,

Pune-mă să plătesc, atunci când greșesc,

Să răspund la ură mereu cu un sincer zâmbet,

Frații și surorile, oricum ar fi, să îi iubesc.

Dă-mi ochi să văd lumina chiar și-n întuneric,

Să nu judec omul când e rătăcit,

Să port răbdare-n suflet, când sunt obosit,

Și-n loc de ceartă, pacea să o fi oferit.

Să fiu un sprijin pentru cei ce cad,

O mână caldă celor ce plâng în taină,

Să nu-mi pierd nădejdea când drumul pare terminat,

Și să aleg cărarea ce duce spre lumină.

Când voi rătăci, să-mi amintești de Tine,

Să-mi fii în suflet far și călăuză-n vânt,

Să nu mă tem de ploi, nici de furtuni străine,

Să-mi fii Tu drumul, pacea și al vieții cânt.

Doamne Bunul meu Părinte

Tare mult mă mai iubești

Văd aceasta c-a Ta milă

De la mine n-o oprești

Èști Preabun și mă rabzi veșnic

De ce, nu știu ca nu fac

Fapte bune, rugi cu lacrimi 

Cât ar fi bun să Te-mpac

Fac , când îmi aduc aminte 

Fac când am vreo supărare

Și mai fac de frică Doamne

Că mă tem de-a Ta certare

Mai fac chear și de rușine

Când  văd iat-a Ta iubire

Aș vrea și eu să pot zice

Că-Ți aduc vreo răsplătire

Mai fac, că mă simt datoare

După câte îmi mai dai

Mai fac când gândesc că iată

Și eu aș dori-al Tău rai

Mai fac c-ale mele lacrimi 

Nu pot ca să le opresc

Când văd mila-Ți infinită

Și-aș voi să-Ți mulțumesc

Mai fac dimineața seara 

Peste zi câteodată

Că Preabun mai ești cu mine

Cât milă-mi arăți Bun Tată

Mai fac că văd ale Tale daruri

Cum îmi tot trimiți mereu

Fac când mă mai simt mâhnită

Că Te-am neglijat, știu eu

Și-Ți voi zice-n veci de veacuri

Slavă slavă Domnul meu

Nu voiesc a da uitării

Mila ce-Ți reverși mereu

Cu furca aș pleca în cer,

Să-ncarc un car cu stele,

Apoi pe toate să le-ofer,

Numai femeilor rebele.

Să prind în mână sânul lunii,

Să mestec razele de soare,

Strângând în ciur apa furtunii,

C-apoi să pot scuipa răcoare.

Aș reclădi femeia din mătasă,

Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,

Aș pune-o la răscruce ca ispită,

Să moară inima de hepatită.

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Du-te pădure şi fă-te copac,

Aruncă-ţi crengile peste câmpie,

Şi lasă-mă-n pustie să zac,

În cântec surd de ciocârlie.

Du-te pârâu şi fă-te izvor,

Mistuie-ţi apele în deşertul arid,

Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,

În albia secată sub un soare torid,

Purcede jăratec şi fă-te scânteie,

Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,

Şi adu lângă mine orice femeie,

Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.

Purcede măicuţă şi fă-te copil,

Supusă, acceptă jurământul cel cast,

Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,

Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.

Du-te lumină şi fă-te atom,

Orbeşte Pământul pentr-o clipită,

Să rămân numai eu, ultimul om...

Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.

În prag de vară, luna Mai răsare,

Cu straie verzi și flori în sute de culori,

Se simte-n aer parfum de sărbătoare,

Și Cerul e pictat cu aripi de cocori.

La porți se pune ramură de pară,

E Armindenul, semn de rod și spor,

Să apere de rele întreaga vară,

Și să aducă belșug în pridvor.

În căni se toarnă vinul roșu,

Cel proaspăt, amar și tămăduitor,

Să prindă forță și omul și cocoșul,

Și să alunge tot ce-i apăsător.

E timpul când pământul iar tresaltă,

Sub mângâierea soarelui cel blând,

Livezi în floare, fină dantelă albă,

Și zumzet in fiecare fir de gând.

Iar fetele se spală-n zori cu rouă,

Să fie mândre, de-al lor suflet curat,

Căci luna Mai dă viață, lume nouă,

Și vindecă tot ce-a fost însetat.

O lume-ntreagă pare o grădină,

În care viața cântă sub cerul senin,

O lună plină de speranță și lumină,

Un zâmbet cald în sufletul creștin.