Ultima rimă nerostită

Amurgul își întinde pe suflet o perdea,

Iar umbrele din mine încep să prindă glas,

Sunt gândurile negre ce nu le pot tăcea,

Demonii mei din noapte, ce nu mi-au mai rămas

Doar simpli spectatori la tot ce am trăit,

Ci au devenit maeștri în arta de-a mușca,

Din orice amintire ce încă n-a murit,

Din orice colț de liniște ce s-ar putea usca.

Un demon e regretul că n-am spus la timp,

Altul e teama oarbă de tot ce va urma,

Iar cel mai greu dintre ei, prin vreme și prin timp,

E cel care îmi spune că nu mai pot spera.

Dar nu sunt creaturi cu gheare și cu coarne,

Ci doar cioburi din mine ce încă mă rănesc,

Frici vechi ce caută în noapte să mă doboare,

Gânduri rătăcite pe care le hrănesc.

Când liniștea din casă e iarăși tulburată,

Și pașii dimineții se-aud venind încet,

Iar dacă demonii mei fac noaptea-ntunecată,

Tot eu sunt cel ce poartă în suflet un regret.

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

Acolo unde timpul își pierde a sa măsură,

Și umbra din tăcere își leapădă chipul greu,

Se deschide o poartă spre-o tainică noapte pură,

Unde nu mai există nici capăt, nici Dumnezeu.

Stelele cad ca frunzele pe-un drum fără de margini,

Iar gândul aleargă prin cosmos,ca  un vultur rănit,

Căutând printre veacuri și-n vechile lor dogme arse,

O frântură de taină dincolo de infinit.

Nu-i frig, nu-i lumină, nu-i viață și nici moarte,

Ci doar o tăcere adâncă, un cântec oprit din zbor,

Și simți cum tot universul se pierde într-o altă carte,

Unde sufletul-slugă devine brusc creator.

Dacă-ți lași pașii să treacă de pragul cel de taină,

Vezi cum lumea se topește în pulbere de vis,

Și îmbraci pentru vecie o nevăzută haină,

În tăcerea albă, sfântă, dincolo de "Infinit".

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Credința

Eram cufundați în adâncul pădurii deasă, în mijlocul unei nopți înghețate de iarnă. Gerul aspru părea că încremenise fiecare ramură și fiecare fulg de zăpadă într-o tăcere deplină. Cerul din miezul nopții era curat, iar luna plină își trimitea razele reci direct peste noi. Stăteam umăr la umăr lângă Ana, iar chiar în fața noastră se afla lupul alb. Creatura masivă stătea complet nemișcată pe stratul gros de zăpadă, cu ochii ca două cristale albastre ce străluceau intens în întuneric. Nu făcea niciun gest amenințător sau agitat; pur și simplu stătea tăcut și ne privea fix, cântărind fiecare mișcare a noastră.

Ana și-a întins încet mâna înainte și și-a îngropat degetele în blana lui densă și curată ca zăpada. Am făcut imediat același lucru, întinzând mâna până când i-am simțit Blana albă și densă sub degete. În clipa exactă în care amândoi am atins creatura, lupul și-a ridicat capul spre cerul nopții, și-a încordat pieptul și a scos un urlet prelung. Sunetul a tăiat tăcerea gerului, răsunând adânc printre trunchiurile înalte ale brazilor și multiplicându-se într-un ecou puternic ce părea că se rostogolește din toate direcțiile pădurii.

După ce urletul s-a stins, lupul s-a mișcat lent și s-a întins pe pământ, așezându-se exact în spațiul dintre noi doi, ca o barieră vie.

În acel moment, Ana s-a întors cu totul spre mine. Ca de fiecare dată în toate aceste călătorii, chipul îi rămânea complet ascuns privirii, învăluit într-o umbră difuză pe care nicio lumină nu o putea străpunge. Cu toate acestea, ochii ei cu reflexii unice de rubin adâncit în maro străluceau neobișnuit de clar și de intens sub lumina lunii.

M-a privit nemișcată și mi-a adresat o întrebare scurtă, apăsată:

— Vlad, tu mă mai crezi? Mai crezi în mine?

Întrebarea ei m-a lăsat complet nedumerit. Am rămas o secundă încremenit, fără să înțeleg de unde venea o astfel de îndoială sau de ce pune sub semnul întrebării tot ce trăisem până atunci.

— Sigur că cred în tine... i-am răspuns repede, încercând să-mi păstrez calmul. De ce mă întrebi așa ceva...?

Nu am apucat să termin ce aveam de spus. Ana m-a întrerupt prompt, cu o voce în care nu mai era nicio urmă de ezitare, ci o fermitate rece:

— Atunci, dacă crezi în mine, de ce nu crezi în tine? De ce nu crezi în lupul acesta care ne protejează? Eu nu te voi ierta până nu-ți găsești adevărata cale de credință... adevărul de a crede.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul înghețat. Imediat ce a terminat de vorbit, s-a întors dintr-odată cu spatele la mine, rupând orice contact vizual.

În aceeași secundă, lupul alb s-a ridicat dintr-o singură mișcare de pe zăpadă, înălțându-se masiv între noi. Și-a dat capul pe spate și a scos un al doilea urlet, mult mai puternic, mai aspru și mai răspicat decât primul. Sunetul a zguduit tăcerea nopții, iar ecourile s-au multiplicat violent în jur, răsunând de zeci de ori prin pădure, ca și cum din adâncul întunericului zeci de alte voci nevăzute îi răspundeau la unison.

Tu...eu și noi!

Tu, Luceafărul ce strălucești
Eu, poetul mic din întâmplare,
Tu, cu strofa ta ne cucerești
Eu, cu rânduri simple, populare.

Tu, un geniu făr' de asemănare
Eu, un scriitor cu vers și rimă,
Tu, un Om făr' de egal sub soare
Eu, mărunt ce-ți poartă stimă.

Tu, cu ale tale...multe scrisori
Eu, doar cu-ncercări modeste,
Tu, cu poezie, pentru muritori
Eu, scriind, doar o poveste.

Tu, cu Veronica, plutind pe val
Eu, iubind-o, pe-a mea Mărie,
Tu, cu buciumul sara pe deal
Eu, cu dorul dus, înspre  copilărie.

Tu, cu-n talant
...dumnezeiesc
Noi, cu talent și poate har,
Tu, acolo Sus, în cor Ceresc
Noi, aici cu-al nost'
...amar!

Tu, rămâi, în veci, Luceafărul
Noi, pământeni și trecători,
Tu, adorat de-ntreg poporul
Noi, cu toții, ai lumii, muritori!

După ce au plecat bunici,
lucrurile au început
să se roage singure.

Fântâna
— nu pentru apă —
pentru glas.

Eu vorbesc cu scaunele goale,
cu farfuria care așteaptă
o mână ce nu mai vine,
cu ceasul
care se oprește
ori de câte ori îmi aduc aminte.

Mi-au lăsat un alfabet de gesturi:
cum să tai pâinea drept,
cum să taci fără să rănești,
cum să iubești
fără să ceri dovadă.

Când obosesc,
îi aud cum merg
prin mine —
îngeri fără aripi,
cu spatele ușor aplecat
de-atâta lumină trăită.

Și-atunci înțeleg:
nu moartea usucă fântânile,
ci dorul.
Dar dorul, dacă-l ții curat,
îi aduce inimii
o apă nouă.

Amară cafea,

dulce e doar amintirea

iubirii de ieri.

Cafea tainică,

ochii tăi adânci mă sorb,

dorul se aprinde.

Un strop de cafea,

dorul miroase a tine,

tăcere arzândă.

Din ceașcă spre cer,

se ridică dorul meu,

abur de amintiri.

Demoni plâng de durere

Când citesc tot ce scriu,

Îngeri plâng de durere 

Când îmi fac loc în sicriu,

Cerul îmi cade când se lasă seara,

Din dragoste mi-a rămas doar povara,

Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

 Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,

Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,

Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,

Să văd verdeața și, măreția florii

Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,

Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,

La toți, la toate, fără deosebire,

Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire

Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,

Pe care-l rătăcește-n viață, omul,

Și se abate, de la cararea dreaptă,

Călcând voit, pe partea-ntunecată

Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,

Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,

Raceala dintre noi, s-o transformăm,

În dragoste, iubire, și-n pace să visăm

Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,

Și-un câmp întins și, colorat de flori,

Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,

Și binecuvântare.....printre oameni

Am scris de apă, lumină, foc, pământ,

Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,

Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,

De către Cel de Sus, Păstorul blând!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!