Elegia I

Aduc ție această poezie,

o, femeie,

poezia cu pereche

de la omul fără pereche,

de când te-am pierdut într-o insulă pustie.

Simte ritmul ce n-are nimic în suflet

și pe o orfană - rimă.

 

Soarele se apune și se ridică luna,

să-mi scoată lichidul din ochii mei

jalnici și bătrâni,

cu toate că sunt tânăr.

Stelele mă întrebau:

Cassian, unde este regina stelelor?

Cum să le răspund, căprioara mea,

când nu ești în preajma mea?

Unde ai plecat fără mine, iubita mea,

pantera mea,

leoaica mea?

 

Eu sunt Romeo în actualitate

și Julieta mea m-a părăsit

ca și cum ar pleca din lumea mea

reală.

Să-l întreb pe un doctor sau nu

despre simțurile mele,

despre vioara care-mi ascultă cuvintele

necuvântate?

 

Fața mea își arată riduri,

de parcă s-a tăiat cu ceva ascuțit

în absența mea,

și am înțeles un lucru:

eu eram înjunghiat

de câteva ori

până la moarte…

 

Icoana Maicii, când o privesc,

parcă mi se trezește un dor paradoxal,

chiar dacă nu am văzut-o niciodată.

Sunt fiul Maicii și o iubesc

fără s-o văd.

Și sunt fratele Lui Emanuel,

căci cu mine este Dumnezeu.

 

Cerul albastru cu norii, ce plutesc

deasupra capului meu,

își pierde tinerețea și inima.

Treptat, bătrânețea îl acaparează sufletul,

pierzând timpul și spațiul.

Nici codrul, nici corola, nici vremea

nu mai are jucării,

ele au plecat fără veste.

 

Dar încotro mergi cu povara pe umerii

cei chinuiți și firavi

care nu mai simt nimic?

Unde-i raiul tău mult dorit

cu grădina botanică?

Croiește-ți drumul spre casa ta veche

unde te așteaptă copilăria și inocența,

să le cuprinzi pentru ultima oară,

pentru ultima clipă

înainte să pleci,

fără mine,

în casa ta nouă, pregătită de Emanuel,

căci cu tine este Dumnezeu.


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Elegia I

Data postării: 14 noiembrie

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 20

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Tu mi-ai schimbat trupul

Fulgerul și cutremurul erau amicii mei

de când pășesc pe covorul gri,

plin de noroi și schițe moarte

și tare îl prețuiam, de nu mai puteam.

 

Culorile se ascundeau sub umbră,

lor era frică să mă vadă, ucigașul lumii,

care păream să fiu pregătit de un război,

să ucid totul și să rămână cenușă.

 

Așa a dorit zeul în mine - diavolul -

înainte să te întâlnesc la un parc,

lângă un stejar care ne acoperă cu frunzele

de arșița ce mistuie iubirea.

 

Eu nu-mi cunosc numele și trupul,

nici măcar mâinele nu se cunosc.

Ochii-mi sunt diferiți de toate,

percep culorile și lumina Soarelui.

Stelele se bucură de un nou prieten

pierdut într-o peșteră nemărginită

ca un artist fără scop, fără viață.

Și cine este autorul cărții noi?

Tu ești cea care m-a scris cu pana dragostei,

cu buzele nemușcate și cu pielea catifelată?

 

Tu m-ai înviat din moartea crudă,

tu mi-ai schimbat gândul,

tu mi-ai schimbat inima,

tu mi-ai schimbat viața,

tu mi-ai schimbat trupul…

Mai mult...

Artistism

Vorbesc în limba mea

pe care nimeni n-o înțelege

și n-o scrie în foile, numai eu.

Cuvintele sunt scrise ambiguu

cu sensuri variate

de cele clasice și fără leagăn.

Frazele sunt abstracte, dar ușoare,

când se cunosc cu-amănuntul,

cuvânt după cuvânt,

literă după literă.

 

Când scriu, oamenii respiră

ca ființe vii și pipăite

și sunt o societate cumpătată

cu norme și principii.

Nescriind, timpul se oprește:

nimic nu se mișcă, nici măcar nimicul.

Mai mult...

Muzica, ce mă leagănă

Leagănul meu veșnic este muzica,

de orice gen, din orice epocă.

Oricât ar fi șubredă și monotonă

și azi, și mâine,

eu o voi asculta cu profunzimea,

s-o văd, s-o ating, s-o simt.

Notele mlădioase, îmbinând o gamă,

înlesnesc jugul

care este înfipt de gâtul meu,

arătându-mi focul dulce, dar rece.

 

Șapte îngeri îmi îngână speranța

și dragostea reală și complicată

cu trâmbițe dumnezeiești,

ce mistuie vechiul și naște noul

în mine, în noi toți.

 

Sunt motivat să ascult și să cânt

oarecare muzică,

căci asta este menirea mea,

în această epocă șubredă și monotonă:

să aduc melodia

în urechile spiritelor pierdute

în timpul nopții,

când totul doarme.

Mai mult...

Satanism sau Agonie

Noaptea întunecată, stelele lucioase,

Luna de la nămeții fură o culoare.

Ah! ce plagiată-i luna asta… Schimb tema,

Căci ea nu-i tare importantă, precum stema

Țării care are sorginte cea latină.

Gândul este ca o nălucă cristalină,

Ce mă frământă, chinuie cu o cruzime.

Parc-mă aflu în nemărginită pustie,

Fără viață, fără moarte, fără mirare…

Însă chinul lui satan este mare, mare.

Numai să-l crezi și, îndată, apare lumea,

Și nu așa, dar sosești, ca Fiul, în culmea

Munții gata să-o iei, orgolios, în palma.

Dar care e sensul, dacă nu ești de-a valma

Cu sacru, cu fericire a tot ce este?

Bine-a spus că atracție este o viespe,

Dar armonie este lumina luminii…

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

 

Tu crezi că spun ceva fantastic, metaforic?

Că mărturisirea este de la android?

Este cea mai demonică afirmație,

De când pășesc pe acest pământ c-o grație

De dragoste sufletească cu păcatele.

Sigur, asta este un fleac, cum spun mamele.

 

Dar nu-i despre asta. Deci, eu am fost satanist.

Poate să fie distins cu gândul anarhist.

Ea a propus răscoală, sacrificând trupul,

Pe când El dăruiește viața, nu amurgul.

Vioara amară răsună pretutindeni,

Cu ecoul ca să vuie în orice clipe

Că El, Luceafărul, vine să ne conducă

Spre-un castel părăsit, de cruce să ne rupă.

Să dea omenirii condițiile serbeze

Ca pe urmă să fim găsiți sub o lespede.

Nimenea nu a plecat, toți erau îndrumați

În spațiul sacru, primind chiar un suflet curat,

Unde sunt îmbălsămate multe florile.

Însă eu observam, cum creșteau ororile

Satanei, când eram aplecat și subjugat

Brusc, fără a-mi simți firea și cugetul cel fad.

Glasul infernului, unde mă topesc complet,

M-a chemat ca pe un câine, iar nu ca pe-un poet.

 

Ceasul este stricat și nu știu cât a trecut,

Aici nu se înțelege, îi negru și destul.

Fețele străine, demonice ca-n coșmar,

În peisajul exotic și cumplit de amar.

Vocile negre pătrund în izvorul nopții

Și-l fac mai înfiorător decât ziua morții.

Steaua s-a adăpostit în culmea totului,

Potrivnic, care nu știe gustul amorului,

Este lăudat ca și cum ar fi un zeu,

Sunt aplecate capele, parcă-i un matineu.

Cântarea, plânsul și rugă… Ah! ce îi groaznic,

Că eu sunt prigonit din orașul botanic,

Unde se dă cu uleiul pentru viața bună

Și pentru moartea care nu va fi crudă.

Observ ochii lui avizi c-o asprime adâncă,

Gata să-mi sugrume sufletul cu o mână

Și inima mea să se dispară din calea.

Când se va sfârși războiul și să văd zarea,

Care mă așteaptă s-o cuprind fără brațe,

S-o sărut fără buzele? Zilele faste

Vor veni cu zurgălăi din pustiul cel cumplit

După un veac pe drumul stricat, fiind ofiliți?

"Niciodată!" - așa mi-a răspuns Luceafărul.

Acest ciclu nu va fi îndulcit cu zahărul.

Uroborus este iminent, mă voi arde

Până când nu va veni El, a mea salvare…

 

Tu, care-ai simțit focul în venele tale,

Înfiorat de-un gând că va fi o repetare,

Ia-ți o spadă ascuțită care-i o cruce

Sfințită. Și la victorie te va duce

Dumnezeu, că el nu te va lăsa otrăvit.

Vei fi lecuit și vei fi bine înstărit

Cu harul, cu lumina și cu speranța

De-a trăi deplin îmbrățișând-o pe mama.

Și să ții minte zicala unui individ,

Care a perceput totul, având un delir:

"O armonie este lumina luminii…"

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

Mai mult...

Mirul

femeia leprosului, când L-a văzut

pe Iisus,

a luat mirul și L-a uns

pe tot corpul Lui,

pentru ca să fie pregătit

de moartea iminentă.

 

în fiecare casă văzut-am pe moarte,

dar nu se alipește de mine,

că nu mă cunoaște.

găsit-am un mir dintr-o cămară

părăsită de oameni

și mi-am uns fruntea.

 

vine la mine moartea,

care era groaznică

dar acum este splendidă,

și se atinge de mine

ca pe un mire demult așteptat.

Mai mult...

Fugi de la mine

Din oricare nucleu răsare

o radiație

care strecoară-n omul

și-l strivește treptat

cu chinuri mari și neoprite.

 

Simt în mine o radiație

de patimă,

gata să te iubească omorând

pe tine

cu chinuri mari și neoprite.

 

Dăunător universului,

precum o radiație.

Te rog, iubito,

fugi de la mine.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Poem

Am zis să-l las să plece

Din suflet,Din gând, din vene 

De ce mi-aș lăsa inima tot înecand? 

A stat prea mult pe-un covor

Tare mult suflet el n-a pus,

Ea și-a tuns părul, puțin câte puțin..

Din buclele aurii,s-au transformat în " Nu "te mai aștept să vii",

 

Mai mult...

Iarna în care tu nu ești

Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,

E o gustare amară de vise neterminate,

Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,

Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,

Un fulg pe cale de a se destrăma.

 

Te-am avut vara, ca o adiere caldă,

Un foc de artificii care mi-a ars pielea,

Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,

Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas

Care s-a oprit când ai plecat.

 

Acum sunt doar contururi de amintiri,

Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,

Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,

Fără un „noi” care să-l umple de lumină.

 

Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,

Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,

Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,

Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație

Care s-a risipit în aerul cald al verii.

 

Îmi simt inima ca o casă fără foc,

Toate camerele sunt goale, înghețate,

Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine

Această iarnă care mă scufundă în gânduri,

Dar tu ești doar o amintire,

O urmă pe care zăpada o va șterge.

 

Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,

Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,

Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,

Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.

 

Mai mult...

Scrisoare netrimisă

Am scris despre tine pe ziduri tăcute,

Pe geamuri aburite de gând,

Dar literele s-au șters în furtună,

Și vântul le-a dus rând pe rând.

 

Ți-aș fi spus că mai doare uneori,

Că-n ceasuri străine te caut,

Dar mâna mi-a tremurat pe hârtie,

Și dorul a rămas netrucat.

 

Am rupt scrisoarea și-am râs într-o parte,

Cuvintele nu știu să plece,

Căci n-ai cui spune ce-a fost o minciună,

Și n-ai cui ierta ce nu trece.

Mai mult...

Poate in alta viata

Te-am iubit

Dar poate nu a fost destul

Chiar credeam ca îți sunt menit

Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit

Ti-am dat tot ce am avut

Si am făcut tot ce am putut

Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine

Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine

Mi-ai arătat ca pot iubi

Ca ma pot deschide fără dubii

Dar cu ce folos ai făcut-o

Daca dragostea tot tu ai omorât-o

Vindecarea nu exista

Exista doar o viața trista

Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine

Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine

Poate in alta viata ne vom putea iubi

Acum pot doar inceta din a trai

Mai mult...

Fara titlu

Asta este altă zi în care nu mă simt de loc bine 

Asta este o altă zi în care mi-am amintit de tine 

Mi-am amintit de cât de mult m-ai iubit 

Mi-am amintit c-am fost prost și te-am rănit 

 

Chiar dacă aș putea cumva să dau timpul înapoi 

Nu cred c-aș putea schimba ce-a fost între noi 

Tu ești o fire perfecționistă eu sunt total defect 

Decât să încerc iar mai bine înbrățișez un regret 

 

Nu mă înțelege greșit, eu chiar te iubesc dar..

Orice aș alege toate îmi lasă un gust amar 

Nu este vina ta, eu sunt singurul vinovat 

În lumea ta echilibrată eu eram dezechilibrat

Mai mult...

Sunt singur...

 

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

 

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

 

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

 

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

 

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

 

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

 

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

 

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

 

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍