El, cel ce fuge, dar nu scapă

Genele respiră cu un gând

Întins pe verdele de pe pământ 

Ca ramura, dansând în vânt, 

Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,

Iar irisul ascunde-nvolburat

Tornada ce  se-ndreaptă înspăimântat

Spre casa mea sădită-n mintea ta -

E  întuneric și-i speranța mea!

Și lacrima șterge nori domoli,

Ei scurg iubirea, provocând fiori,

Îi șterge de cenușa risipită,

Suflată de pe amintirea negăsită.

Iar trupul îți pulsează îngrozitor,

Fiind scheletul printre flori de dor, 

Scheletul slab ce ține tot pământul,

Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.

Tu cazi și te zdrobești

De propriul univers 

Făcut să danseze pe ultimul meu vers,

Unde aerul e doar speranța ta, 

Iar moartea e o viață - tu și ea.

Unde lumina e regina 

Glasului morților, frumoasă și divină...

Te-am iubit și n-am știut să-ți spun,
Mi-era frică de noi și am rămas tăcută,
Iar acum, când ai plecat, mi-e lumea un pustiu,
Cu inima sângerândă și-un dor ce-l port viu.

Tu ai ales pentru noi și-ai plecat,
Fără să-mi spui că-n tăcerea ta te-ai frânt,
Ai vrut să mă salvezi, să-mi deschizi un drum,
Dar în urma ta, mi-ai lăsat doar scrum.

Îți reproșez că ai fugit fără să știu,
Că ai purtat singur povara unui chin prea viu,
Că n-ai vrut să împarți cu mine durerea ta,
Ai ales un rămas-bun, dar nu mi-ai dat inima.

Acum, eu îți cer iertare din depărtare,
Pentru tăcerile mele, pentru ezitarea mare,
Și-ți promit că voi păstra flacăra aprinsă,
Că voi trăi pentru amândoi, într-o viață neînvinsă.

gri...

Îmi ești capitol ce nu-l pot citi cu voce tare

O poveste tristă, dureroasă pierdere

Durere ascunsă-n suflet noaptea

Ce-i mai grea pe zi ce trece..

#onewinewoman

Am învățat să dansez cu ea in fiecare zi

Să port un zâmbet ce lacrimi îmi ascunde

Și mă prefac că-i roz deși totul mi-i gri

Dar aș fugi...să pot..dar unde?

#unpahardepoezie

Mă pierd în gânduri la orice pas

Să beau?..mi-i paharul mult prea amar

As vrea să te sun...dar e tot ocupat

Simt cum durerea întrece orice hotar.

#winedrops

Privirea mi-i cu teamă.. în suflet mi-i speranță

Simt că-s blocată în al tăcerii labirint

Mă pierd în iluzii că de-un an îmi e ceață

Că vei reveni. Iarăși mă mint...

În umbra mea,

A ars silueta

Scumpă și puțin

Ca zorii de-diz-dimineață.

Autor Zamurca Alina 🤍

Iubim persoana 

Pe care nu ne iubește,

Ne întâlnim cu cea ce nu o iubim,

Dar ea pe noi ne iubește.

Ne despărțim pentru că nu iubim,

Stricăm inima persoanei,

Ce ne-a iubit pe noi.

Rămânem singuri, trăim în singurătate 

Suferim mult,

Multe persoane plec pe drumul cel rău,

Și încep a bea alcool.

Dispare speranța

Că iubirea există,

Și omul își închide inima sa,

Nu lasă pe nimeni să-l iubească.

Autoarea Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 03.11.2024

Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea 

Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir

Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea

Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu

Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus

Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare 

Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis

Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate 

În lumina rece a unui ecran strălucitor,

Iubirea se frânge în mii de bucăți,

Fiecare like, o vorbă nespună,

Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.

Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,

Printre imagini ce se topesc în timp,

Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,

Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?

El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,

Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,

Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,

Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.

Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,

Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.

În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,

Iubirea nu are formă, nu are consistență,

Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.

Tu ai devenit o umbră pe ecran,

O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,

Unde orice sentiment este un click,

Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.

Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,

Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,

Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,

Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,

Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.

Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,

Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?

Cine te va simți în toată splendoarea ta,

Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?

Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,

Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,

Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:

Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.

Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,

Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.

Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege

Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,

Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,

Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,

Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,

În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,

Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,

Căutând un semn, o privire, un cuvânt.

Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,

Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,

Te aștept în fiecare colț al universului,

Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.

Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,

Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,

Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,

Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.

Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,

Un vis care răzbate prin întunericul uitării,

Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,

Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci