1  

Ce vei face dacă Soarele va muri?

Ce vei face dacă Soarele va muri?

Dacă fericire se va transcende

într-o mâhnire perpetuă,

cum vei trăi?

Ce vei face dacă Soarele va muri?

Soarele, care lucește lumina

aducând jucării și balsamuri

pentru copii și pentru maturi,

piere jalnic…

Ce vei face dacă Soarele va muri?

Negura se va întinde

și nu va mai scula niciodată.

 

Iar tu, având imaginea ideală

în iad,

ce vei face dacă Soarele va muri?


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Ce vei face dacă Soarele va muri?

Data postării: 18 noiembrie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 28

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Muzica, ce mă leagănă

Leagănul meu veșnic este muzica,

de orice gen, din orice epocă.

Oricât ar fi șubredă și monotonă

și azi, și mâine,

eu o voi asculta cu profunzimea,

s-o văd, s-o ating, s-o simt.

Notele mlădioase, îmbinând o gamă,

înlesnesc jugul

care este înfipt de gâtul meu,

arătându-mi focul dulce, dar rece.

 

Șapte îngeri îmi îngână speranța

și dragostea reală și complicată

cu trâmbițe dumnezeiești,

ce mistuie vechiul și naște noul

în mine, în noi toți.

 

Sunt motivat să ascult și să cânt

oarecare muzică,

căci asta este menirea mea,

în această epocă șubredă și monotonă:

să aduc melodia

în urechile spiritelor pierdute

în timpul nopții,

când totul doarme.

Mai mult...

Lumânare de ceară

Aprins-am chibritul să ard o lumânare

de ceară,

să văd dacă se va scurge,

dacă va zidi mucegaiul solid

ce are sufletul meu.

 

Privesc la dânsa, împietrit și fioros.

Ce va fi peste trei minute?

Nu știu.

 

Lumânarea arde, însă ceara nu cade,

ci își scade înălțimea.

Lichidul este observat, dar stă pe loc.

Sunt fericit.

 

Au trecut trei minute: tot este bine,

lumânarea se face mai mică, cât o piatră.

Și-am adormit în raiul meu, cucerit de mine.

Sunt un om bun și n-am păcate în mine.

 

O lacrimă s-a ivit pe sfeșnic,

lumânarea plânge.

De ce plângi?

Cine te-a rănit?

Oare nu eu?

 

S-au făcut mai multe lacrimi

strașnice,

mucegai,

și mă speriau tare,

încât îmi închideam ochii,

să nu-mi văd noroiul în suflet.

 

Ar fi bine să arunc în gunoi

și să fixez alta,

dar viața este un cerc,

precum Ouroboros:

hen kai pan.

Mai mult...

Unirea

Priviți la tricolorul veșnic și slăvit

De strămoșii care au luptat pentru el.

Și neamul trebuie să fie mărit

De la Nistru pân' la Tisa - cel românesc.

 

Chișinău, Bălți, Cahul, Briceni și Soroca

Așteaptă învierea veacului de aur,

Când formam un cerc lucios, dansând hora,

Fără invidie, ceartă și masacru.

 

Cei care au îmbogățit neamul nostru

Cu victorii merită respect și închin.

La fel ca și noi, dragi români, avem rolul

Să biruim în lupta noastră cea de vis.

 

Când va veni timpul, voi ajunge în deal

Și voi striga: Trăiască și înflorească -

Moldova lui Bogdan și Ștefan, Ardeal

Și țara unică - Țara Românească!

Mai mult...

Conspirația metafizică

Sunt viu? Cum este posibil?

Demult trebuia să fiu băgat

sub glia păcatului.

După ce voi zice cuvântul adevărat,

cine mă va căuta printre oameni?

Fețele noastre sunt identice

și noi suntem identici -

chipurile lui Dumnezeu.

 

O insulă nemărginită, o enigmă,

naște entități - diavolii.

Ei strivesc corola minunii a lumii

și o aruncă într-un foc groaznic,

pentru că ea este tânără și fragilă,

gata să se arate lumii.

Frumusețea ei ar fi fost pictată

cu expresiune.

Dar via ei a fost ruptă.

Și au rămas numai două spirite sadice

care sunt ridicate:

Baal și Beelzebub.

Cercul, copleșit de alt cerc,

dar mai prihănit,

își înalță mâinile,

pentru a jertfi spirite gingașe

și inocente.

 

Singur între strigoi, într-un cimitir

cu sicrie distruse prin munți și văi.

Sângele s-a înnegrit,

când lumina s-a despicat

aducând apocalipsa cumplită.

 

Oameni nici nu sunt oameni,

sunt ca niște broaște cu ochii negrii,

fără suflete vii, chiar și moarte.

 

Invidia, ca o aspidă, a înveninat

inima omenirii

de la nașterea lumii,

când au apărut Adam și Eva

și ispita șarpelui.

Coincidență? Nu cred.

 

Societatea laică, cu ațele înfipte în noi

ca pe niște păpuși,

ne trage încotro ei vor.

Dar ce-i acolo? Oroare, batjocorire

și râul plin de sânge vărsat de ei.

Copilul mort…

iată cine zace-n apă.

 

Osemintele fărâmate

plutesc sub pământul patimii,

în care nu este nimic, numai negura negurii.

 

Globul nostru este pătat

de mai multe murdării.

Mai mult...

Insomnia

Vreau să-mi închid ochii, dar nu pot,

Somnul și-a pierdut primul adăpost.

S-a dus în lumea utopică

Ca să fiu mâncat de o lostriță,

Ce mă frământă foarte cumplit

Cu gândurile, ce s-au unit.

 

Parcă eu aud cum ei vorbesc

Elaborând, cu o atenție, un țel,

De-a mă trezi din somnul dulce

În realitatea, care îmi smulge

Tot ce este fast din floarea mea…

De ce nu zbor ici-colo ca o stea?

 

Mă doare capul. Voi ce faceți?

De ce m-omorâți? Chinul e mare

Și eu nu cred că voi îndura.

Vreau să adorm c-un suflet curat.

 

Lună lucioasă, ajută-mă

Să mă izbăvesc de acest păs,

Și să-mi înălbești rațiunea,

Ca să nu mă zbuciumă lumea,

Și să dorm cu un suflet curat.

Slobozit de tot ce este murdar…

Mai mult...

Metafizică agasantă

I

De-a lungul timpului mă omoară

un parazit,

care strecoară în mine ca într-un nisip,

unde răspândește vipere -

bacterii -

otrăvitoare pentru mine

fără empatie,

fără părere de rău.

 

II

 

Bacterii își caută bârloguri,

dar nu le găsesc.

Nici nu trebuie, că au făcut gropi adânci

în creierul meu.

Simt cum mă sugrumă bacterii,

însă nu pot merge la doctor

să-mi scoată boala care mă ucide.

 

III

 

Iritarea absolută persistă

în vecie,

din cauza gândurilor

ce rup contactul

între mine și sufletul.

 

IV

 

Blestemați de demoni

nu vor aduce pace în casele noastre.

Or arăta subsolul nopții

unui copil

și, treptat, îl vor atrage

arătând făcliile stelelor

care nu se sting niciodată.

Dar copilul dorește încă,

și încă, și încă!

Și ce-i cu dânsul?

Mort…

 

V

 

Gândul omoară pe un om

și naște

pe un demon.

Evoluția utilă și justă

pentru mine

nu este.

Viața pe câmpul morții nu este

și nu va fi.

 

VI

 

Pentru ce sufăr? Ce-am făcut?

Copacul otrăvitor se înalță

și nu pot să-l tai,

tulpina e prea groasă,

groasă cât un munte

din Cernăuți.

 

VII

 

Sufletele moarte

plutesc pe străzile uriașe,

ținându-se de mână

ca oameni indiferenți

și orbi.

Cenușie-i poporul

și nu se schimbă defel!

 

VIII

 

O, Soarele și Luna!

Unde sunt razele voastre albe?

Ele sunt furate

de atâția ani

și nu le-ați găsit?

Dezamăgit…

Sclipirile voastre salvau sorțile

și speranțele,

dar acum nu-i nimic,

nu-i nimic aici.

 

 

IX

 

Văd universul - o celulă infinită

și gri -

pregătită pentru cei vii

și colorați de viață.

Nimănui nu-i trebuie floarea și apa,

doar seceta.

 

X

 

Tragedia, ce este

aici, în mine și în preajma mea,

s-a început de la nașterea

parazitului,

care a strecurat în mine ca într-un nisip,

unde a răspândit vipere -

bacterii -

otrăvitoare pentru mine și pentru tine

fără empatie,

fără părere de rău.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

PE-A MINȚII-NCRÂNCENARE

Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...

Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...

Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...

Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...

Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...

 

Mai mult...

Mediocritatea

Mediocritatea-i pretutindeni
A ajuns înscăunată la rang de virtute.
Nicio metaforă n-o mai înțelege nimeni
Sunt ridicate-n slăvi cuvinte absurde.

Prostia tinde pân-la paroxism
Și ești tot mai obosit să i te opui.
Într-o zi te vei preschimba și tu în prost,
Și vei aștepta să ți se ridice statui.

Mai mult...

Ce rost are?

Ce rost are-n astă lume?

Să îți faci propriul tău munte

Tot ce-ai strâns de-alungul vieții

Au fost doar, nenumărate lecții.

 

Ce rost are-n astă lume?

Să trăiești un timp finit

Când cel care te așteaptă

Este unul infinit.

 

Ce rost are-n astă lume?

Să te bucuri de-a ta viață

Când din ea tot ce rămâne

E un nume și-un prenume.

 

Mai mult...

Iluzii

Când ieși din iluzii și minte-ți e clară
Și lepezi cu totu-a minciunii povară,
Nicicând nu vei vinde tu însuți iluzii,
Căci vezi adevărul și nu faci confuzii.
Când mintea-nflorește, vezi bine și rău,
Pricepi că de-ai vinde, vinzi sufletul tău.

Mai mult...

Arhitectul și Haosul

 

În rețeaua de siliciu și-n pulsul de sub piele,
E-o lege veche, scrisă-n metabolism de stele.
Păstrăm o ordine fragilă, un desen, un cod,
În timp ce universul își caută-al său nod.


Secunda-i un pixel ce arde și dispare,
O eroare de sistem în marea nemișcare.
Construim catedrale din biți și din cuvinte,
Săgeata entropiei să o mințim, înainte.


Dar timpul nu e cerc, e o pantă de nisip,
Ce spală orice formă, orice nume, orice chip.
Fiecare gând e-o scânteie ce consumă,
Lăsând în urmă doar o dâră de cenușă și de spumă.


Și totuși, în regresul spre marele zero,
Suntem un design scurt, un efemer erou.
Căci frumosul nu e-n starea ce rămâne,
Ci în lupta de-a fi azi... în ciuda lui „mâine”.

 

Mai mult...

Pata de culoare

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

 

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

 

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

 

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

 

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

 

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

 

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

 

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

 

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

 

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍