Nu căuta la oameni

Sub scârțâit de roți apare dricul, 

Iar din colivă grâul își înalță spicul, 

Din mirosul de tămâie moartea iese,

Și trece popa pe lista de decese. 

Țârcovnicul căzu lovit de streche, 

Și pe la nas e uns cu-aghiazmă veche, 

Un grup de babe aprinde lumânări la ușă, 

Și toți enoriașii îşi pun în cap cenușă. 

Azi clopotul mai bate doar de formă,

Iar lumea-și face crucea ca o normă,

Pe sub odăjdii duhuri mari foșnesc, 

Și la altar doar sfinții se mai spovedesc. 

Pe garduri stau profeți de mucava,

Și te așteaptă ca să le prezici ceva, 

Se vinde mila-n pungi, cu lumânare,

Ca până-n rai smerenia ta să zboare. 

Și dricul merge mai departe-n ceață,

Cu morți mai vechi și vii fără de viață,

Că-n lumea asta plină de căință, 

Doar caii de la dric mai au credință. 

Întruna mi se bate ochiul stâng, 

Zăpada-n mine s-a topit, 

Pe tâmple primăveri îmi plâng, 

Și adie-un vânt ca de sfârșit. 

În stoluri vin tristeți mai vechi, 

Iar inima îmi cântă a singurătate, 

La capul lunii stau noaptea de priveghi, 

Și ochiul stâng întruna mi se bate. 

Din gânduri se ridic-un fum subțire,

Iar ochiul mi-l îndrept înspre stăpâni, 

O toamnă încearcă în mine să respire, 

Și brumă scuip din amândoi plămâni. 

Pe străzi tăcute plouă cu uitare,

Un clopot stins răsună-n gândul meu,

Și peste suflet împrăștii o răcoare, 

Ca un amurg din ochiul stâng violaceu. 

Din umbre vechi se-nalță reci tăceri,

Și fără de lumină prin sânge rătăcesc, 

De parcă toate zilele de ieri, 

În pieptul meu, deodată îmbătrânesc.

La geamul nopții stau privind prin ceață,

Și ochiul stâng îmi bate funerar, 

Iar peste sufletul scârbit de viață, 

Se lasă-un somn adânc, crepuscular.

Sărută obraji de femei violate,

Rupe năframe de pe copile,

Scuipă pe cele de amor însetate,

Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.

Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,

Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,

Albastrul din irişi să reînvie,

Şi adânca tristeţe încet să se piardă.

Gândurile negre în stoluri să plece,

Şi odată cu ele trimite şi ura,

Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,

Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.

Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,

Şi-n sufletul plin doar de suspine,

Delirul iubirii cuib să îşi facă,

Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.

Dacă rămân doar o umbră, 

Sub steaua ce nu-mi mai apune,

Aș fi o tăcere mai sumbră, 

Ce trece prin timp drept minune.

Aș vrea să nu mă strige pe nume,

Nici dorul, nici vreun legământ,

Să păstrez doar o lumină din lume, 

Să-mi ardă încet în mormânt. 

Și-n liniștea fără hotare,

Să cad ca un gând împăcat,

Un semn fără formă… o stare,

Ce pleacă din tot și în toate-a intrat.

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

Întotdeauna iarba, sub pași se pleacă lină,

Nu cere niciodată cunună de lumină, 

Din seva ei tăcută își face drum spre cer, 

Un gând fără de nume, curat și efemer.

Privește cum izvorul, din stâncă frântă, curge,

Nu plânge niciodată că drumul i se scurge.

El dăruiește-ntruna și nu se socotește,

Iar cântecul lui simplu în veci nu obosește.

Și vezi cum cade seara în cupa de petale,
Și-și toarnă-n roze umbra ca-n niște catedrale.
Lumina se destramă în fire moi de vis,
Iar ziua, ca o rană, încet, încet s-a-nchis.
 

Pe frunza grea de rouă se leagănă o clipă, 

Atât de plină-n sine, că-i zbor fără aripă, 

În ea încape lumea, cu tot ce e nedrept, 

Și moartea stă alături, dar n-are niciun drept.

În toate e o lege ce nu se spune-n vorbe,

Ci crește-n miez de lucruri și-n inimile sobre, 

Când știm să o urmăm, fără dorinți deșarte,

Poți face din obstacol o fericire aparte.

Atunci pricepi că viața, cu tot ce aparține,

E doar o trecere, din Dumnezeu spre tine, 

Și-n loc să cauți rostul în lumi de necuprins,

Îl afli-n lucruri simple, în tot ce n-ai învins.

Ce bine că n-a fost să fie

Un fluture prins cu un ac de gămălie 

Ce a zburat pân' la apus

Când liber în întuneric a pătruns

Ce bine ca n-a fost să fie

O pasăre închisă în colivie 

Ce trilul liber și-l exprimă

In zborul ei înspre lumină

Ce bine că n-a fost s-ajungă

Captivă într-o închisoare a minciunii 

Acum e liberă să simtă, să trăiască

Unde vrea ea, așa cum vrea...ca pasărea măiastră

Ascultă, durere, ia loc un pic aici,

Să stăm de vorbă ca doi bătrâni prieteni.

Nu mai veni pe furiș la miez de noapte.

Să-mi cotrobăi prin suflet și prin corp.

Știu, ești stăpână pe trup și pe gând,

Te-ai instalat ca la tine acasă,

Dar hai să facem o pace, un legământ,

Căci viața asta-i și-așa destul de scurtă.

De ce trebuie să apari pe-amândouă fronturi?

Și fizic, în oase, și sufletesc, pe cord?

Tu mă strivești zilnic în mii de deconturi

Și mă obligi mereu să port un blestem mort.

Hai să ne-nțelegem, măcar la jumătate:

Lasă-mi o zi din șapte să pot respira,

Să nu mă mai doară nici amintirile, nici spatele,

Să uit o clipă că ești în ființa mea.

Eu îți dau tăcerea, îți dau și mândrie,

Îți las chiar și iubirea de te-ai supărat,

Dar nu mă mai frânge în atâta cruntenie,

Căci n-am decât un trup și-un suflet de iertat.

Hai, dă-mi o scadență, o lege mai blândă,

Să mai trăiesc și eu între două furtuni,

Căci dacă mă strângi în aceeași osândă,

Se stinge lumina și pe la minuni.

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce  am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire