Urletul angelic

Vă scriu din timpurile fără de cetăți,

Când granițele s-au mutat în suflet,

Din țara ce-și uită frații uneori

Și-și vindecă durerea printr-un urlet.

Ce mai faceți, Maiestate, acolo-n piatră,

La Putna unde candela mai arde?

Aici, la noi, se sting focurile-n vatră,

Iar dorul de acasă e departe.

Ați ridicat biserici după luptă,

Să mulțumiți Cerului pentru pământ.

Azi ne e privirea tot mai ruptă

Și prea puțin din ce-am primit e sfânt.

Pădurile ce vă strângeau oștirea

Se vând pe bani puțini la drumul mare,

S-a ieftinit până și amintirea,

Iar codrul nu mai are îndurare.

S-au înstrăinat și dealurile sfinte

Pe unde altădată ropoteau copite,

Iar râurile noastre, fără de cuvinte,

Plâng pietrele de glorii părăsite.

Mormintele strămoșilor sunt mute,

Purtăm pe ele buruieni și tăcere,

În timp ce minți străine și prefăcute

Ne cer să vindem ultima avere.

Ne-am rătăcit în liniști confortabile,

Nici nu mai știm ce înseamnă să luptăm,

Purtăm pe umeri haine trecătoare

Și uităm limba în care ne rugăm.

Urmașii dumneavoastră, Maiestate,

Pleacă prin lume pâinea să și-o caute;

Rămân doar bătrânii cu umerii plecați,

Plângând la porți în sunete de flaute.

Satele noastre zac astăzi pustii,

Pragurile-s reci, iar vetrele uscate,

Copiii cresc departe de câmpii,

Fără să știe cine le-a fost frate.

Rămân bătrânii singuri la ferestre,

Cu ochii stinși privind spre drumul lung,

Așteaptă din străini vreo caldă veste,

Dar lacrimile lor la cer nu ajung.

Trăim o vreme făr’ de demnitate,

În care adevărul este pus în lanț,

Vindem istorii pentru o jumătate

De pâine neagră aruncată-n șanț.

Și totuși... uneori, când noaptea cade,

Simțim cum spada dumneavoastră tună

Prin sângele ce încă nu se pierde,

Căutând o cale iar să ne adune.

Poate că nu mai știm să fim eroi,

Dar ne e dor de demnitatea de altădată.

Iertați-ne că am uitat de noi,

Măria Ta... cu inima curată.

Durerea

Nu știu dacă era dimineață, amiază sau seară. Cerul avea o nuanță rece, specifică iernii, dar aerul mirosea clar a flori de vară. Copacii din jur erau verzi și plini de viață, iar printre crengile lor cădeau continuu frunze ruginii, fără ca vântul să bată. Totul părea imposibil și totuși firesc.

Mergeam pe aceeași cărare pe care o văzusem cândva. Casele erau acolo, dar aliniamentul lor părea alterat: unele arătau ca noi, iar altele se prăbușeau încet, ca și cum timpul nu se hotărâse încă în ce direcție să curgă.

Am ajuns în parc. Scrânciobul vechi din lemn și fier se mișca ușor înainte și înapoi, deși nu era nimeni pe el și niciun curent de aer nu mișca frunzișul.

— Ana? am spus încet.

Nu a răspuns nimeni.

Am făcut câțiva pași spre aleile interioare și am observat pe o bancă de lemn un buchet de flori. Era alcătuit dintr-un amestec neobișnuit: flori variate de vară, frunze colorate de toamnă și crenguțe acoperite de un strat subțire de zăpadă. Anotimpurile stăteau adunate la un loc, ca și cum timpul uitase să mai existe. Lângă buchet se afla un con de cedru.

L-am ridicat și, pentru o clipă, în tăcerea parcului am auzit un râs cunoscut.

M-am întors repede. La câțiva metri distanță, printre trunchiurile copacilor, o siluetă într-o rochie albă mergea încet. Chipul îi rămânea imposibil de văzut, exact ca în toate celelalte vise.

— Ana!

A ridicat o mână ușor, ca și cum m-ar fi auzit, fără să se oprească.

Am început să alerg după ea. Cu cât mă mișcam mai repede, cu atât silueta ei părea să se îndepărteze. În jurul meu, peisajul se schimba într-un ritm amețitor: cedrii au devenit stejari masivi, apoi brazi înalți, încărcați de zăpadă. În doar câteva secunde se scurgeau luni întregi.

Am ajuns în sfârșit în locul unde o văzusem ultima dată. Nu mai era nimeni acolo. Pe pământul înghețat se deslușeau doar urme mari de lup imprimate în zăpadă.

Le-am urmat fără să mai stau pe gânduri. După câteva minute de mers prin pădurea schimbată, am ajuns într-o poiană întinsă, luminată puternic de lună. În mijlocul ei stătea nemișcat același lup alb, cu ochii ca două cristale albastre. Nu părea amenințător și nici trist. S-a apropiat încet și s-a așezat direct în fața mea.

Pentru prima dată am simțit că liniștea poate să doară. Am privit în ochii lui strălucitori și l-am întrebat:

— Unde este?

Lupul nu a scos niciun sunet. Și-a plecat capul, a atins cu botul palma mea deschisă și și-a sprijinit fruntea de capul meu.

În clipa acelei atingeri, am văzut dintr-odată toate locurile prin care trecusem: casa cu dublă arhitectură, aleea cu ruine și zidul crăpat de mașină, pădurea care schimba anotimpurile și parcul cu scrânciobul vechi. În fiecare dintre ele, Ana fusese prezentă. Nu dispăruse; doar mă aștepta. Poate într-un alt loc, într-un alt timp sau într-un alt vis.

M-am așezat în zăpadă lângă lup și l-am cuprins de după gât. El și-a pus labele din față peste picioarele mele și am rămas amândoi privind luna.

Nu plângeam, dar înțelegeam pentru prima dată că durerea nu înseamnă întotdeauna o pierdere definitivă, ci doar dorința de a revedea pe cineva care a ajuns să ocupe un loc fix în suflet, chiar și fără să-i fi văzut vreodată chipul.

În liniștea deplină a nopții, am auzit din nou vocea ei blândă și liniștită:

— Vlad... sunt aici. Doar să nu mă uiți.

În urmă, scrânciobul din parc a început să se legene din nou în gol, lăsând povestea deschisă pentru următorul vis.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

De fiecare dată, umbra

Cădea doar pe umerii mei,

Purtam o vină neștiută

Și grijă mare pentru doi.

Am adunat din greu răbdare,

Punând bucăți din mine-n gol,

Să țin imaginea pe picioare

Când tu jucai un alt tip de rol.

Dar marginile au obosit,

Iar piesa nu mai stă la loc,

În inimă s-a oxidat

Tot ce-am forțat în acest joc.

Puzzle-ul e pătat de-o vreme,

Nici colțurile nu se mai prind,

S-a consumat fără de zgomot

Tot ce-am crezut că e simțit.

Degeaba încerci să le mai îmbini,

Nimic din noi nu se potrivește,

Când interiorul s-a ros de tot,

Niciun puzzle nu mai trăiește.

Cât mama încă mai veghează

Lângă jarul din vatră abia stins,

Și-n ochii ei o rugă oftează

Pe chipul de amărăciune nins...

Nu stingeți focul, nu plecați în lume,

Căci mama-n prag vă mai așteaptă încă!

A dat din ea și viață, și un nume,

Cu palma-i arsă, dură ca de stâncă.

Ea frământă pâinea din sudoare,

Adună vreascurile din adânci văi,

Să aibă fiii căldură la picioare

Când pleacă orbi pe străinele căi.

Cât mai avem un rug aprins în vatră

Și mama-n casă ne mai e icoană,

Nu dați cu piatra-n altă piatră,

Nu adânciți a neamului rană!

Căci vatra asta-i plină de rugăminte,

Nu e cenușă rece pusă-n prag,

Aici e tot ce-avem mai sfânt,

Pământul cald pe care îl călcăm cu drag.

Și dacă mama n-o să mai vegheze,

Iar focul se va stinge-n vatra rece,

Cine-o să poată să ne mai binecuvânteze

Când timpul nostru fără rost va trece?

Căci fără mamă suntem pierduți de neam,

Străini în propria noastră casă,

Plângem la ușa la care băteam,

Rămași fără sfânta și calda ei masă...

Rămâi la foc, rămâi la mama-n tindă,

Cât încă fumul alb mai urcă-n sus,

Căci de-o să lăsăm vatra să se stingă...

Suntem ai nimănui, ne-am stins, ne-am dus.

În cercul veșnic al aceleiași tăceri,
Unde lumina doarme lângă umbră,
Se-nnoiește-n fiecare zi tăcutul mâine
Din pulberea curată de lut și scrum.

Un punct de zi în miezul cel de noapte,
Și-un strop de negru în albul pur,
Pășim prin viață legați de aceleași șoapte
Într-un hotar ce nu are niciun zid.

Nu-i fericire fără stropul ei de plâns,
Nici stâncă tare fără un pic de râset ,
Suntem un foc ce-abia acum s-a aprins
Și-un strop de apă curs din început.

Se-ngână-n noi neantul cu văpaia,
Iubirea caldă cu un frig de gând,
Căci tot ce piere își găsește calea
Și se re-ntoarce-n univers arzând.

Așa ne zbatem, strânși în aceeași roată,
Căutând echilibrul pe un fir subțire,
Unde tăcerea luminează-n noapte toată
Și moartea însăși naște o iubire.

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?

Am măsurat timpul în clipe,

Să pot să mă bucur de cele fericite.

Erau atât de puține, atât de amorțite,

Încât s-au topit în ninsori fulguite,

M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,

Dar poate curma, soarta unui destin.

            Am măsurat timpul în ore,

            Le-am așezat în suflet pe cele majore,

            Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,

            Creație divină, iubire în delir.

            O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,

            O dragoste imensă, alături de cei dragi.

Am măsurat timpul în zile,

Unele frumoase, altele inutile,

Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,

Cu traume cronicizate în chinuri și durere,

Decorul unei toamne târzii și numai ploi,

Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.

              Am măsurat timpul în ani,

 Prea mulți și deseori atât de banali,

             Minciuni imaginare cu vrajă și magie,

            Pierdute inutil în nopți de agonie,

            Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,

            Cu stima anulată, pierdută în abis.

Am măsurat timpul în timp,

Și am umplut complet, clepsidra de nisip,

Acum, voiam tăcere și liniște deplină,

Să pot ierta păcate la semeni fără vină,

Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,

Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.

Un cocor in zbor lasa in vant, plutind,
O pana franta din a sa arip-ostenita,
Din graba sa neobservand ca s-a desprins,
Si cobora acum in sens opus de paradis.

Din alb, orizontul se preface-n negru,
Apoi se coloreaza-n clipe aramii,
In picajul sau domol-alegru,
Pe un suflet pana poposi.

Sufletul era la margine de trup,
Gata-gata sa se rupa.
Ultima suflare atunci fuse purtata-n vant
Cu care se pecetluise orice simtamant.

Acum e liniste. Acum e pace.
In padurea de mesteacan.
De mult lumea nu mai fusese asa
De fapt, de cand ea se stia.

Intr-o perpetuitate plictisita,
Fara o speranta de schimbare,
Din fiecare zbor ramane doar o pana
Cand cocorul propriului cer moare.

Natura, nemiscata la durere,
Privea atunci cum sufletul i se jertfea,
Asteptand cu satisfactie clipa,
Cand cu pofta il va inghiti padurea. 

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.

Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te  caut  de mult și nu te - ajung
Iar tu,  din tine m-alungi c-un singur  cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și  trădări
Lâng-o albă caleașcă   părăsită
Și  murgul obosit să fie prizonier,
Din  potcoave  scăpărănd lumină
Își scutură liber coama  eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din  cerul cu nori și multe  stele stinse.
Soarele  iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.