Demonii mei

Monolog 

N-am venit aici să negociez nimic cu timpul. Când aerul devine prea rece și simți direct în oase cât de repede se duce totul, toate iluziile pe care le-ai adunat o viață cad ca o tencuială veche de pe un zid uitat. Rămâne doar structura. Rămâne doar linia asta subțire pe care calc acum — un hotar trasat fără milă între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată.

Oamenii cred că granițele sunt marcate cu pietre, cu garduri sau cu semne vizibile. Nu-i așa. Adevăratul hotar îl simți în piept, în tăcerea scurtă dintre două respirații, când înțelegi că nu mai ai unde să te dai înapoi. Nu e vorba de frică și nici de o încrâncenare inutilă. E doar o luciditate crudă: vezi totul exact așa cum e, dezbrăcat de orice ornament.

Ani la rând am adunat cuvinte, am construit planuri și am jucat roluri de parcă eram nemuritor. Am crezut că viața e un șantier permanent în care poți oricând să dărâmi un perete și să o iei de la capăt. Dar asprimea lucrurilor nu te previne. Ea vine simplu, ca o iarnă instalată peste noapte, și îți arată că resursele nu sunt infinite. Că fizicul are limitele lui, că timpul are un ritm care nu se adaptează după dorințele tale și că fiecare alegere a lăsat o urmă definitivă.

Tragi o linie și te uiți în spate. Ce rămâne când elimini zgomotul? Nu rămân succesele mărunte, nici orgoliile pe care le-ai hrănit din reflex. Rămâne doar tăria cu care ai privit adevărul în ochi atunci când lucrurile au devenit grele. Asta e singura monedă care mai are valoare la margine.

Sunt aici, la acest hotar, și pentru prima dată nu mai încerc să par altcineva. Nu mai caut scuze și nu mai cer îngăduință. Fiecare pas m-a adus exact în punctul ăsta, iar pământul de sub picioarele mele e rece, dar e ferm.În jur, lumea continuă să facă zgomot. Oamenii aleargă, se contrazic, își construiesc mize uriașe din nimicuri și își consumă energia ca și cum ziua de mâine le-ar fi garantată prin contract. Îi privesc fără superioritate, dar de la o distanță enormă. Când ajungi la hotar, nu mai ai cum să te reîntorci la micile lor drame. Nu mai poți să te prefaci că te interesează mizele lor inventate.

E o singurătate ciudată aici, dar nu e una apăsătoare. E pur și simplu aerul curat de după furtună. Când nu mai aștepți nimic de la exterior, încetezi să mai fii vulnerabil la dezamăgiri. Toată presiunea de a demonstra ceva, de a fi pe placul cuiva sau de a recupera timpul pierdut se dizolvă.

Tot ce contează e cum stai în picioare în fața propriei tale realități. Fără panică, fără regrete ieftine. Doar un om care își privește viața de sus, exact așa cum a fost: cu părțile ei aspre, cu greșelile făcute pe cont propriu și cu demnitatea de a nu fi dat vina pe nimeni altcineva.N-am de gând să transform situația asta într-un spectacol. N-am nevoie de milă și nici de fraze mari spuse la momentul potrivit. Mila e o formă ieftină de confort pentru cei care privesc de pe margine; le dă impresia că le pasă, în timp ce se bucură în secret că nu sunt în locul tău.

Adevărul e că lucrurile aspre se duc singure, pe picioarele lor. Nu există un public care să te aplaude pentru cum rezisti și nici nu vine cineva să îți reducă nota de plată. Când înțelegi asta, scapi de ultima dependență: dorința de a fi înțeles.

Nu e nevoie să te înțeleagă nimeni. E de ajuns să rămâi tu drept în fața ta, să nu te minți și să îți duci propria greutate fără să te târăști. Cât timp poți privi lucrurile în față fără să clipești și fără să ceri îndurare, hotarul ăsta nu e o înfrângere. E pur și simplu locul unde se termină zgomotul și începe linia ta de sosire.

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

Des stau noaptea și privesc

Steluțele cum strălucesc

Dar în gând arde o întrebare

"Steluță, pentru ce tu strălucești așa tare?"

Una spune de iubire,

Alta pentru fericire

Una ca să lumineze calea,

Ca să vezi în drum cărarea.

"Dar tu ai steluța ta?" mă întrebase una

"Eu am steluța mea și aceea este mama"

Ea e unica în viață care la greu nu mă lasă

M-a învățat de mic copil, tot ce trebuie să știu

Ea nu este doar o stea, ea este însuși viața

Pentru mama orice aș face, doar mereu să strălucească

Căci ca mama nu-i nici una ca să fie stea întruna

Deci eu am steluța mea și aceea este mama.

Iertarea

Pădurea era cufundată în liniștea adâncă a miezului nopții. Un strat gros de zăpadă acoperea totul în jur, iar lumina rece a lunii se reflecta în fiecare fulg înghețat. Nu se auzea nici vântul, nici glasul vreunei păsări. Doar o liniște absolută, aproape nepământească.

Stăteam desculț în zăpadă, dar nu simțeam frigul. Eram în genunchi, cu privirea plecată asupra trandafirului de un roșu închis — Prințul Negru. Floarea era aproape neagră, însă pe petalele ei purta mici stropi roșii care străluceau straniu în lumina lunii. Erau picăturile de sânge din degetul meu arătător, căzând una câte una: un strop pe o petală, altul pe o frunză.

Stăteam aplecat deasupra lui, încremenit.

Atunci, din adâncul întunericului, s-a auzit un râs. Un râs lin și familiar, pe care l-aș fi recunoscut oriunde.

Ana.

M-am ridicat instinctiv în picioare. În clipa aceea am observat un detaliu neașteptat: nu mai eram desculț. Purtam încălțăminte rezistentă, de parcă drumul pe care urma să-l fac cerea să fiu pregătit pentru o călătorie lungă.

— Ana! am strigat.

Râsul s-a auzit din spatele unui copac din apropiere. Am alergat într-acolo. Când am ajuns lângă trunchiul gros, nu era nimeni. Din depărtare, sunetul s-a auzit din nou. Am alergat iar. Și iar. De fiecare dată, vocea venea din altă direcție.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, pădurea din jur se schimba într-un ritm amețitor: iarna devenea vară, vara se transforma în toamnă, iar toamna se întorcea din nou în iarnă. Nu exista un început și nici un sfârșit — doar un cerc nesfârșit al timpului. Copacii își schimbau frunzișul în câteva clipe, iar zăpada se topea și îngheța la loc înainte ca vreo picătură să atingă pământul.

Am continuat să alerg până când pădurea s-a sfârșit brusc. În fața mea s-a profilat din nou orașul. Casele arătau straniu: întregi și noi pe o parte, crăpate și în ruină pe cealaltă, ca și cum două lumi paralele ar fi fost legate forțat într-una singură.

Am mers înainte pe aleile cunoscute până ce am ajuns în parc. Scrânciobul vechi se legăna încet sub lumina lunii, dar era complet gol.

— Ana... am șoptit.

Niciun răspuns.

Am închis ochii pentru o secundă. Când i-am deschis din nou, parcul dispăruse. Mă aflam din nou în pădure. De data aceasta însă, nu am mai alergat.

În fața mea, la doar câțiva pași, stătea Ana. Ca de obicei, chipul îi rămânea imposibil de văzut, învăluit într-o umbră caldă. Dar nu mai fugea. Nu mai râdea din depărtare. Stătea pe loc, nemișcată.

Am făcut un pas spre ea. Ea a făcut un pas spre mine. Între noi nu mai exista nicio urmă de frică, de incertitudine sau de supărare. Doar o liniște profundă.

— M-ai căutat?, a întrebat ea încet.

— Tot timpul, i-am răspuns, cu o voce care abia se auzea în noapte.

Ana a lăsat privirea în jos pentru o clipă.

— Știam.

A ridicat încet mâna și mi-a întins trandafirul Prințul Negru — aceeași floare pe care încercasem să o ating la începutul nopții. I-am luat tulpina: floarea era caldă, iar petalele ei catifelate refuzau să înghețe sub gerul din jur.

— De ce mie?, am întrebat-o.

Pentru prima dată, în vocea ei nu se mai simțea nicio urmă de tristețe:

— Pentru că iertarea nu înseamnă să uiți. Înseamnă să alegi să mergi mai departe.

În clipa aceea, un vânt blând a început să bată printre copaci. Pentru prima dată de la începutul viselor, anotimpurile au încetat să se mai schimbe. Pădurea a rămas încremenită așa cum era: senină, stabilă și liniștită.

Undeva, în adâncul întunericului, s-a auzit din nou urletul lupului alb. De data aceasta nu mai părea un avertisment sau un urlet de luptă; sunetul răsuna blând, ca o gardă ce veghează drumul ce urmează. Din depărtare, urletul a început treptat să se apropie, până când fiara s-a materializat în spatele meu.

Ana m-a privit pentru ultima dată și mi-a spus:

— Vlad, mă bucur că ți-ai găsit calea, că ți-ai găsit iertarea singur. Nu mai trebuie să fugi după mine, după o iluzie creată de tine. Tot ceea ce este aici a fost complet creat de mintea ta, de emoțiile tale... Dar acum nu mai trebuie să alergi. Mergi pe calea cea dreaptă și crezi.

Lupul alb, ajuns chiar în spatele meu, și-a ridicat capul și a scos un urlet scurt. O rafală puternică de vânt a măturat poiana, iar în clipa următoare Ana a dispărut definitiv. În locul ei nu a mai rămas nimic, doar trandafirul roșu-închis pe care îl țineam strâns în mână.

Lupul alb a rămas lângă mine. S-a apropiat tăcut și s-a întins pe labele din față, privind spre mine cu ochii lui albștri ca de cristal.

Am îngenuncheat lângă el, am luat trandafirul Prințul Negru și l-am așezat ușor pe zăpadă, chiar lângă labele fiarei, pregătit să pășesc mai departe.

Mamă, încă te aud prin liniștea din casă,

Ca o rugă aprinsă rămasă după masă,

Ca pașii tăi ușori prin nopțile târzii,

Când oboseai în taină, dar tot știai să fii.

Ai strâns în palme griji pe care nu le-am știut,

Ai plâns pe ascuns când eu am fost pierdut,

Iar dragostea ta, tăcută și adâncă,

Mi-a fost și cer, și drum, și inimă, și stâncă.

Mamă, dacă timpul s-ar opri măcar puțin,

Ți-aș spune cât regret că uneori devin

Prea rece cu iubirea ce mi-ai dat-o zi de zi,

Crezând că vei rămâne mereu aici… să știi.

Tu ai făcut lumină chiar și în furtună,

Ai pus speranță-n mine când lumea era nebună,

Și-ai transformat durerea în putere și curaj,

Ca eu să nu mă pierd în al vieții lung miraj.

Iar dacă într-o zi voi rătăci prin lume,

Voi căuta în suflet glasul tău pe nume,

Căci nimeni nu va ști vreodată să iubească așa

Cum știe, fără margini, inimioara ta.

Mamă, încă nu ți-am spus destul, cred eu,

Că primul meu refugiu a fost sufletul tău,

Și chiar de anii trec ca ploaia peste flori,

În inima mea vei fi lumina de sub nori.

Gardianul 

Mă aflam într-o pădure deasă și imensă, ale cărei coroane înalte lăsau să treacă doar razele blânde ale unei dimineți senine de vară. Mă plimbam agale printre copaci, pășind pe iarba verde și moale. Eram îmbrăcat lejer, într-un maiou alb și pantaloni scurți de vară. La un moment dat, lângă trunchiul gros al unui cedru bătrân, am zărit-o pe Ana. Purta o rochie albă, curată și strălucitoare, ce părea că prinde reflexia luminii printre ramuri. Era aplecată și culegea flori multicolore de pe marginea potecii.

Am pornit amândoi prin pădure, mergând alături fără o țintă anume. O ajutam să adune flori de diferite culori și orice alte mici lucruri găsea pe drum și îi stârneau interesul sau îi plăceau.

Deodată, fără niciun fel de avertisment sau tranziție treptată, anotimpul s-a schimbat brusc sub ochii noștri. Pădurea senină de vară a fost înlocuită de un peisaj complet de toamnă: coroanele copacilor s-au acoperit de frunze colorate în nuanțe arămii, galbene și roșiatice, care cădeau ușor și acopereau pământul într-un covor gros. Niciunul dintre noi nu a avut vreo reacție de uimire sau neliniște la această trecere bruscă; ne-am urmat drumul ca și cum totul era absolut firesc. Am continuat să strângem flori, dar și conuri de cedru căzute pe jos și mănunchiuri de frunze uscate de toamnă.

Apoi, la fel de brusc, peisajul s-a schimbat din nou. Ne-am trezit dintr-odată în plină iarnă, undeva spre mijlocul ei. Lumina de dimineață dispăruse, fiind înlocuită de atmosfera cufundată în tăcere a unui miez de noapte. Cerul era curat, iar luna plină lumina puternic peste troienele mari de zăpadă. Deși eram rămași în aceleași haine subțiri de vară — eu în maiou și pantaloni scurți, iar ea în rochia albă —, era neobișnuit că niciunul dintre noi nu simțea deloc frigul sau gerul din jur.

Am mers mai departe prin zăpada imaculată până când am zărit pe pământ niște amprente adânci și neobișnuit de mari. Erau urme clare de lup. Am început să le urmărim prin pădurea cufundată în umbră și, după câțiva pași, am dat peste creatură.

În fața noastră se înălța un lup masiv, cu o blană complet albă și deasă. Ochii lui erau de un albastru intens, ca de cristal, și luminau straniu în întunericul nopții sub razele lunii. Nu ne-am speriat și nu am dat niciun pas înapoi. În locul fricii, am simțit amândoi o atracție puternică față de frumusețea și măreția fiarei.

Ne-am apropiat încet de el. Lupul nu a avut nicio reacție agresivă; s-a lăsat ușor pe labele din față, reducându-și înălțimea, și ne-a mirosit curios pe amândoi. Apoi s-a plecat mai aproape și ne-a lins ușor pe frunte, mai întâi pe ea, apoi pe mine. Când m-a lins, nu am simțit vreun fior de rece sau teamă, ci o senzație profundă, imposibil de explicat în cuvinte — un sentiment absolut de siguranță.

Când nu mai ceri drum,
fiecare pas e sosire.

Tăcerea nu fuge de tine —
e locul de unde vii.

Cine ești?

Cum ar fi inima fără iubire,

Cum ar fi sufletul fără împlinire?

Ce am fi noi fără speranță, 

La ivirea zorilor de dimineață?

Cum ar fi succesul fără muncă, 

Trecutul fără o rană adâncă? 

Cum ar fi fericirea fără lacrimi,

Și-o dragoste fără de patimi?...

Cum ar fi viața fără durere

Sau lacrimile vărsate în tăcere,

Ce-ți dau putere a doua zi

Chiar dacă plângi in nopți târzii?

Cum ar fi liniștea fără putere

Sau timpul fără mângâiere? 

Cum ar fi un trecut fără regrete

Sau o inimă fară secrete?...

Cum ar fi gândul fără teamă 

Sau cuvântul fără legământ...

Cum ar fi zilele fără lumină 

Și cerul fără lună nopți la rând?

Cum ar fi viitorul fără de speranță 

Sau visul fără fantezie?

Cum ar fi culoarea fără o nuanță 

Sau versul fără poezie?

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

Nimic nu-i mai cuprinde deznădejdea,

S-a strepezit în țeastă omenia

Și omul poartă vesta cumpătării

Peste o dermă tatuată cu nefirea.

Pentru o clipă s-au cernut o mie

Și pentru acest moment

S-au pitrocit în minte

O groazā de iluzii și scenarii,

Din lumea unui om ce-a fost să fie.

Ține mâna mea și spune-mi,

Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?

Ce reproș, ce rugăminte,

Ceva ce ai ține minte?

Ține palma mea și spune-mi,

Ce ai face dacă nu ai fi infirm?

Ai alerga după faimă,

Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?

Privește-mă în ochi și spune-mi,

Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?

Eu cred că omenirea e un cancer,

Iar bunătatea și altruismul nu ne place.

Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,

Vei observa ca este aievea unor draci.

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.