Fata din vis

Входит в коллекцию „Fata din vis”

От Vladislav Varzari Страница 1 из 10
10%

Visul I

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.


Категория: Мысли

Все стихи автора: Vladislav Varzari poezii.online Visul I

Дата публикации: 22 сентября

Timp de citire: ~8 min.

Просмотры: 381

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Un lup printre oi

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

 

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

 

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

 

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

 

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

 

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

Еще ...

Mi-e frică de mine

Mi-e frică de mine, cât pot să tac,

De liniștea aia ce crește-n odaie,

De locul din suflet în care mă fac

Că plouă cu gheață, nu e doar soare.

 

Mi-e frică de umbra ce doarme-n oglindă

Și cată la mine cu ochi atât de străini,

De mândria aia nebună ce vrea să se-aprindă

Chiar dacă mă trezesc singur, înconjurat de spini.

 

Căci știu ce furtuni locuiesc sub un zâmbet,

Ce mii de cuvinte nespuse mă rod,

Cum pot să dărâm tot ce-i sfânt printr-un foșnet

Și să transform totul în scrum și în iod.

 

Păstrez înăuntru o mie de lacrimi

Ce n-au îndrăznit niciodată să iasă,

O tainică teamă de propriile-mi patimi,

De tot ce m-apasă și nu mă mai lasă.

 

Nu mă tem de o lume ce vine spre mine

Cu vorbe grele sau cu un cuțit,

De oamenii care nu vor să mă țină în bine...

Mi-e frică de mine. De ce-am devenit.

Еще ...

Rănile mă mint

Aș vrea să cred că adevărul doare

Doar prima oară, ca o lamă-n vânt,

Dar el se-ntoarce zilnic, cu-o-ncruntare,

Și ne măsoară pașii pe pământ.

 

Eu tot căutam o lege nepătată

Prin care să ne scriem un alt rost,

Dar viața e o rană-nchegată

Ce ne minte frumos despre ce-am fost.

 

Ne spunem că durerea ne-a-nvățat

Să fim mai drepți, mai limpezi și mai puri,

Dar adevărul gol e-un magazin furat

Unde-am lăsat speranța între ziduri reci și duri

 

Și rănile mă mint cu-atâta artă,

Îmi pun pe frunte lauri de-apus,

Când tot ce am e-o pagină purtată-n viață

De vântul care-a coborât și nu s-a mai supus.

 

Adevăr nu-i decât tăcerea care vine

Când te oprești din luptă, obosit,

Și-nveți, în sfîrșit, cu milă pentru tine,

Că nu-i nimic de spus. Dar totuși, ai mințit.

Еще ...

Din rai în purgatoriu

 
Acolo sus, în grădina fără umbre,
unde fructul nu se coace niciodată de teamă să nu cadă,
timpul era o tăcere albă, un cristal fără fisură.
Diminețile ne mângâiau cu o blândețe pe care n-am știut s-o prețuim,
iar serile se stingeau lin, într-o pace desăvârșită,
fără o urmă de durere, fără un singur regret.
Atunci ni se părea că aerul e prea curat,
că lumina aceea eternă ne apasă pe umeri,
că ne trebuie zbucium, că ne trebuie vânt și căderi.
Și am plecat. Am dat totul pe o palmă de lut,
pe-o stâncă aspră și pe-un drum care te taie la tălpi.
Dar abia acum, de aici, din bezna asta de mijloc,
înțelegem ce-am pierdut.
Purgatoriul nu e o alegere mândră, e o capcană a pașilor noștri.
Focul de aici nu ne încălzește, ci ne arde carnea zi de zi,
iar rănile nu sunt trofee, sunt lanțuri care ne strâng.
Privim uneori în sus, cu pleoapele arse de fum,
căutând scara pe care am coborât cu atâta ușurință.
Vrem înapoi. Vrem liniștea aceea pe care-o blestemam,
vrem aerul acela subțire, dar viu,
vrem din nou lumina care nu doare.
Întindem mâinile spre cerul de sus,
dar cerul s-a închis ca o poartă de oțel.
Scara s-a sfărâmat în pulbere și tăcere,
iar noi am rămas aici, prizonierii propriei noastre mândrii,
știind că raiul a fost totul...
iar noi l-am dat pe nimic.
Еще ...

Vatra mamei

Cât mama încă mai veghează

Lângă jarul din vatră abia stins,

Și-n ochii ei o rugă oftează

Pe chipul de amărăciune nins...

 

Nu stingeți focul, nu plecați în lume,

Căci mama-n prag vă mai așteaptă încă!

A dat din ea și viață, și un nume,

Cu palma-i arsă, dură ca de stâncă.

 

Ea frământă pâinea din sudoare,

Adună vreascurile din adânci văi,

Să aibă fiii căldură la picioare

Când pleacă orbi pe străinele căi.

 

Cât mai avem un rug aprins în vatră

Și mama-n casă ne mai e icoană,

Nu dați cu piatra-n altă piatră,

Nu adânciți a neamului rană!

 

Căci vatra asta-i plină de rugăminte,

Nu e cenușă rece pusă-n prag,

Aici e tot ce-avem mai sfânt,

Pământul cald pe care îl călcăm cu drag.

 

Și dacă mama n-o să mai vegheze,

Iar focul se va stinge-n vatra rece,

Cine-o să poată să ne mai binecuvânteze

Când timpul nostru fără rost va trece?

 

Căci fără mamă suntem pierduți de neam,

Străini în propria noastră casă,

Plângem la ușa la care băteam,

Rămași fără sfânta și calda ei masă...

 

Rămâi la foc, rămâi la mama-n tindă,

Cât încă fumul alb mai urcă-n sus,

Căci de-o să lăsăm vatra să se stingă...

Suntem ai nimănui, ne-am stins, ne-am dus.

Еще ...

Punctul de fugă

Am lăsat lumea să alerge pe lângă ferestre,

Cu tot zgomotul ei de sticlă spartă și ceasuri grăbite,

Iar eu m-am așezat în mijlocul camerei, pe o scândură veche,

Să văd ce a mai rămas din mine după atâtea zile risipite.

 

Nu mai vreau să sap după umbre sau să caut vină în pietre,

Să despic firul în patru doar de dragul de a sângera,

Am o oboseală caldă, de om care a lăsat armele jos, pe perete,

Și a învățat în sfârșit să accepte reflecția sa.

 

E o lumină atât de simplă care cade pe masă,

Un galben curat, de toamnă târzie, fără niciun blestem,

O liniște care nu mai doare, care mă primește în casă

Și-mi dă voie doar să respir, fără să mă mai tem.

 

Și e destul. E atâta aer proaspăt în jur,

Încât simt cum mi se desfac umerii de sub o piatră grea.

Nu mai e nevoie de niciun zbucium, de niciun zid dur,

Doar de liniștea asta... care în sfârșit e a mea.

Еще ...

Стихи из этой категории

Indiferență

trecerea timpului  îmi apare ca o exhibiție jalnică

ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini

submultiplilor

secundelor frivole

(dansatoare de can-can burlesque

care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)

minutelor grațioase în magicul lor

rond de jambe

orelor plictisite de ele însele

până la depresie

„ țineți aproape sau vă ia dracu!”

 

cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri

sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor

preafericitului Daniel

turnate în Austria

oare nu se poate trăi și altfel

în afara dictaturii timpului

boul acela cu redingotă și papion

care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări

turează la maxim motorul bormașinii Bosch

made in Federal Republic of Germany

„ ca să știți și voi nenorociților!”

și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…

Еще ...

O singura viata

Cred într-o singură viața,

De aceea privesc cerul,și marea,

Lăcrimez in această dimineață,

Tresar ascultând melodia clipei,

Dansez pe ritmul fericirii că sunt 

Și al tristeții că nu voi mai fi..

Cred într-o singură viața,

Și o iubesc cu disperare,

Deși uneori obosesc trăind,

Dar e minunat a iubi,

A fi iubit,a simți frumos,

Mi-e frig uneori de temeri ,

Dar îmi deschid aripile și zbor 

Deoarece cred într-o singură viața..

E dimineața?Îmi șterg lacrima și zâmbesc:

Trăiesc..,și deja mi-e dor de clipa de azi..

 

 

Еще ...

Thunder and sunrise

I cannot feel this way.

I don’t like him

“I know”

I don’t love him

“He’ll always have a special place in your heart”

But i don’t want it

“You cant do anything about it”.

 

I hope he’s happy.

I hope she is.

 

I don’t wanna feel this way, at all

But again

I sit in my bed every night wondering how it would have been if i never met him, never talked to him…

But again,

I wonder how it would be if i was next to him,

If i was the one…for him.

But i despise him,

I hate him so much.

 

I wanna make him see how i feel,

How i felt.

How he broke my heart.

How it felt.

I want him to know how he ruined me,

Broke me,

Shattered me…

How bad it got, how much i wanted to do it…

How damn lucky he got.

I hope he’s happy,

Cause he got lucky,

He got the happiness

He got the love..

I got the thunder

And the hatred

I got the thunder and he got the sunrise.

His sun rises before my storm,

The piano plays while my violin breaks

His birds sing while mine choke on worms.

His ocean reflects the sun,

While i struggle to swim up.

Im drowning, while he is swimming with damn dolphins.

I want it to stop.

I want him to now that it got so bad I’ve thought about it,i tried to hurt my gentle arms…

Which only wanted to hold him once.

 

He got lucky,

I got the storm.

I got the thunder and he got the sunrise.

Еще ...

Autenticitatea nu cere mască, simplitatea îi este fard.

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Еще ...

Călător în trecut

Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.

Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.

Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.

Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.

Еще ...

Răsturnare de zicale

 

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

 

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

 

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

 

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

 

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

 

 

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍