„Om fără de nume”
N-ai vrea să fi un om fără de nume,
Un anonim pentru întreaga lume,
Curat la suflet bun și credincios,
Trăindu-ți viața doar pentru Hristos?
Ceasul de veghe nimeni să nu ți-l știe,
Nici lacrimile care-ți curg pe obraji,
În mâna Lui rămână pe vecie,
Pân’ vom scăpa de orișice necaz
De mâna ți-ai întins spre acela care,
Din răsputeri în groapă se zbătea,
Nu îl privii de sus,nu ești mai tare,
Meritul e al Lui,El te ținea!
De pâine-ai împărțit,privește cerul,
Nu te lăuda bătând din poartă-n poartă,
Căci Dumnezeu va știi să de-a răsplată!
Rămâi dar anonim viața toată!
Категория: Мысли
Все стихи автора: Alexandra Ioana Maftei
Дата публикации: 27 ноября 2024
Просмотры: 197
Стихи из этой категории
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...
Întrebări ciudate
De ce Pasărea poate să zboare?
De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?
De ce profesorii nu mă cred scriitoare?
Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?
De ce creația mea numai are valoare?
Dacă mi-se pare o operă ideală?
De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?
Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?
De ce etapele lumii nu sunt ușoare?
Chiar dacă mi-se pare așa?
De ce orașele nu sunt popoare?
Chiar dacă aș putea spune oricum?
De ce planeta nu-i soare?
Dacă e parcă sunt lucruri la fel?
De cum se mișcă ale mele picioare?
Dacă eu nu le oblig?
De cum pe pământ a apărut câte o floare?
Dacă nu a știut?
De ce apa nu are culoare?
Și de ce nu are răspuns?
De ce bătaia așa de tare doare?
Dacă poți să simți nimic?
Autor: Nicoleta Postovan
Copilarie,viata
Dulce si firava viata.
Tine-ma mereu copil
Cum ma tinea,mama in brate .
Lasa-mi inocenta pura
Sa rasune-n asta lume.
Lasa-ma sa zburd,
Sa cant,sa joc voios,
Sa nu stiu greul din lume
Ce m-asteapta si pe mine.
-U.A-
Spații închise
sunt lucruri pe lumea aceasta independente de noi
nu poți opri ploaia să plângă în hohote
vântul să bată
căldura Soarelui să îmbrățișeze Pământul
puiul galben să iasă din ou
ridicăm de fiecare dată din umeri
copleșiți
nu suntem decât niște figuranți amărâți
actori în aceeași piesă de teatru absurd
a lui Bekett
alături de inși tarați biologic
alienați
abulici
antieroi
clovni ridicoli
evoluând în același plan al disperării
al obsesiei
așa încât nu-ți mai rămâne decât puțin loc
să te spânzuri...
metamorfozele unui gând/2
acolo
a fost tăiat un copac;
năzuința de-a atinge cerul e acum
un loc de popas pentru cei împovărați
de temeri.
dincolo
un copac a fost scos din rădăcini;
durerea e acum o albie
pentru lacrimi.
Regret
Am altoit un gand cu-o ruga,
N-am dormit de-o vreme buna,
Plumbu-n aripi am purtat,
Pan' la cer e cale lunga,
Cand ai fost un veac uitat.
Visele pe-asfalt in creta,
Aspiratii in amorf, sceneta,
Acida ploaie a scaldat,
Inima-mi analfabeta
Imi arde creierul inflacarat.
Am gustat din orizont,
In chin am devenit cu simțul bont,
Gustul bunului de mult uitat,
Numai Lui voi fa' decont,
Dezamagire, habitat.
De-o ramura de dragoste m-anin,
Sarutul tau, prea pur venin,
Imi face iar ochii lumină,
Privirea readusa la senin,
In vizoarele mele, stea divina.
Vorbe, stări neascultate,
Cord împrejurat, cetate,
Nu mai vreau, nu mai suport,
Dureri in coaste, imperecheate,
Vis, al supravietuirii port.
Vorba, ascuțit pumnal,
Lama lunga, tăiș bilateral,
Ego, apa larga a frustrarii,
Condamnat dar fara fapt penal,
Vasal idiot, dat iar uitării.
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...
Întrebări ciudate
De ce Pasărea poate să zboare?
De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?
De ce profesorii nu mă cred scriitoare?
Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?
De ce creația mea numai are valoare?
Dacă mi-se pare o operă ideală?
De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?
Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?
De ce etapele lumii nu sunt ușoare?
Chiar dacă mi-se pare așa?
De ce orașele nu sunt popoare?
Chiar dacă aș putea spune oricum?
De ce planeta nu-i soare?
Dacă e parcă sunt lucruri la fel?
De cum se mișcă ale mele picioare?
Dacă eu nu le oblig?
De cum pe pământ a apărut câte o floare?
Dacă nu a știut?
De ce apa nu are culoare?
Și de ce nu are răspuns?
De ce bătaia așa de tare doare?
Dacă poți să simți nimic?
Autor: Nicoleta Postovan
Copilarie,viata
Dulce si firava viata.
Tine-ma mereu copil
Cum ma tinea,mama in brate .
Lasa-mi inocenta pura
Sa rasune-n asta lume.
Lasa-ma sa zburd,
Sa cant,sa joc voios,
Sa nu stiu greul din lume
Ce m-asteapta si pe mine.
-U.A-
Spații închise
sunt lucruri pe lumea aceasta independente de noi
nu poți opri ploaia să plângă în hohote
vântul să bată
căldura Soarelui să îmbrățișeze Pământul
puiul galben să iasă din ou
ridicăm de fiecare dată din umeri
copleșiți
nu suntem decât niște figuranți amărâți
actori în aceeași piesă de teatru absurd
a lui Bekett
alături de inși tarați biologic
alienați
abulici
antieroi
clovni ridicoli
evoluând în același plan al disperării
al obsesiei
așa încât nu-ți mai rămâne decât puțin loc
să te spânzuri...
metamorfozele unui gând/2
acolo
a fost tăiat un copac;
năzuința de-a atinge cerul e acum
un loc de popas pentru cei împovărați
de temeri.
dincolo
un copac a fost scos din rădăcini;
durerea e acum o albie
pentru lacrimi.
Regret
Am altoit un gand cu-o ruga,
N-am dormit de-o vreme buna,
Plumbu-n aripi am purtat,
Pan' la cer e cale lunga,
Cand ai fost un veac uitat.
Visele pe-asfalt in creta,
Aspiratii in amorf, sceneta,
Acida ploaie a scaldat,
Inima-mi analfabeta
Imi arde creierul inflacarat.
Am gustat din orizont,
In chin am devenit cu simțul bont,
Gustul bunului de mult uitat,
Numai Lui voi fa' decont,
Dezamagire, habitat.
De-o ramura de dragoste m-anin,
Sarutul tau, prea pur venin,
Imi face iar ochii lumină,
Privirea readusa la senin,
In vizoarele mele, stea divina.
Vorbe, stări neascultate,
Cord împrejurat, cetate,
Nu mai vreau, nu mai suport,
Dureri in coaste, imperecheate,
Vis, al supravietuirii port.
Vorba, ascuțit pumnal,
Lama lunga, tăiș bilateral,
Ego, apa larga a frustrarii,
Condamnat dar fara fapt penal,
Vasal idiot, dat iar uitării.
Другие стихотворения автора
„Mâine”, nu ne aparține!
Si fiecare zi se scurge,
Făr’ să zâmbim sau să iubim,
Îngândurați și plini de teamă,
Uităm complet să mai trăim!
Uităm c-avem părinți sau frate,
Soră,bunică sau soție,
Ne cufundăm în griji și treabă,
Lăsând ce-i important pe mâine!
Mâine o să am timp pentru o rugăciune,
Cu siguranță și pentru o cină în familie,
Și timp pentru odihnă o să fie,
Uitând că mâine nu ne aparține.
Ce ne aparține este AZI,
Cei dragi,credința și prezentul,
Să învățăm să prețuim,
Să apreciem și să iubim
Căci doar așa știm că trăim!
„Bucăți de suflet”
Îmi țin strâns în palmă,
Bucățile rupte ale sufletului,
Încerc să-l refac dar nu e complet...
Bucățile lipsă nu le mai găsesc,
Dar,
Încerc să păstrez ce-am aflat,
Fără să-l strivesc!
Regăsire
E aproape miezul nopții.
Orașul e pustiu
Cu pașii mici și lenți mă indrept,
Incotro...
Nu știu
Tremur ușor deșii nu e frig,
Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,
M-afund tot mai tare în liniștea nopții,
Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!
Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,
O ființă răvășită mă privește,
Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji
Imi pare cunoscută,dar nu...
Nu pot fi eu...!
De ce mi-am făcut asta?!
De ce-am pierdut speranța?
Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!
A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,
Cu zâmbetul timid,dar adevărat!
(24 Martie 2023)
Altarul
Distruge Doamne,toate altarele străine,
Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,
Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,
M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!
Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!
Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,
Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!
Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?
Piatră cu piatră am dărâmat altarul,
Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,
Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,
În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!
Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,
Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!
Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!
Si inima să-mi fie de Tine transformată!
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
”Te aștept la părtășie”
În fiecare zi te aștept la părtășie,
Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,
Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,
Spatele mi-ai întors și ai plecat!
Când am văzut că seara nu ai timp,
Și după tot zăduful erai obosit,
Am hotărât să îti veghez doar somnul,
Făr’să te deranjez măcar umpic.
Speram că dis de dimineață,
Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,
Și-n stația de-autouz în plină iarnă,
Te așteptam în zdrențe și tăcut!
Când ți-am zărit privirea...
Erai atât de trist copilul meu,
Cu brațele deschise către tine,
M-am avântat iubire să-ți ofer!
Dar...disprețuitor privind la mine,
Si supărat cu ură ai strigat,
Cerșetorule!
Nu-mi pasă acum de tine,
Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!
N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,
În rănile-mi adânci ai fost săpat,
Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,
Copilul meu,de aceea te-am căutat!
„Mâine”, nu ne aparține!
Si fiecare zi se scurge,
Făr’ să zâmbim sau să iubim,
Îngândurați și plini de teamă,
Uităm complet să mai trăim!
Uităm c-avem părinți sau frate,
Soră,bunică sau soție,
Ne cufundăm în griji și treabă,
Lăsând ce-i important pe mâine!
Mâine o să am timp pentru o rugăciune,
Cu siguranță și pentru o cină în familie,
Și timp pentru odihnă o să fie,
Uitând că mâine nu ne aparține.
Ce ne aparține este AZI,
Cei dragi,credința și prezentul,
Să învățăm să prețuim,
Să apreciem și să iubim
Căci doar așa știm că trăim!
„Bucăți de suflet”
Îmi țin strâns în palmă,
Bucățile rupte ale sufletului,
Încerc să-l refac dar nu e complet...
Bucățile lipsă nu le mai găsesc,
Dar,
Încerc să păstrez ce-am aflat,
Fără să-l strivesc!
Regăsire
E aproape miezul nopții.
Orașul e pustiu
Cu pașii mici și lenți mă indrept,
Incotro...
Nu știu
Tremur ușor deșii nu e frig,
Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,
M-afund tot mai tare în liniștea nopții,
Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!
Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,
O ființă răvășită mă privește,
Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji
Imi pare cunoscută,dar nu...
Nu pot fi eu...!
De ce mi-am făcut asta?!
De ce-am pierdut speranța?
Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!
A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,
Cu zâmbetul timid,dar adevărat!
(24 Martie 2023)
Altarul
Distruge Doamne,toate altarele străine,
Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,
Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,
M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!
Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!
Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,
Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!
Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?
Piatră cu piatră am dărâmat altarul,
Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,
Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,
În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!
Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,
Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!
Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!
Si inima să-mi fie de Tine transformată!
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
”Te aștept la părtășie”
În fiecare zi te aștept la părtășie,
Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,
Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,
Spatele mi-ai întors și ai plecat!
Când am văzut că seara nu ai timp,
Și după tot zăduful erai obosit,
Am hotărât să îti veghez doar somnul,
Făr’să te deranjez măcar umpic.
Speram că dis de dimineață,
Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,
Și-n stația de-autouz în plină iarnă,
Te așteptam în zdrențe și tăcut!
Când ți-am zărit privirea...
Erai atât de trist copilul meu,
Cu brațele deschise către tine,
M-am avântat iubire să-ți ofer!
Dar...disprețuitor privind la mine,
Si supărat cu ură ai strigat,
Cerșetorule!
Nu-mi pasă acum de tine,
Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!
N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,
În rănile-mi adânci ai fost săpat,
Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,
Copilul meu,de aceea te-am căutat!