„Om fără de nume”

"PAȘI SPRE VEȘNICIE"

De te gândești că valu-i mare,

Și sigur ești că nu-l poți trece,

Adună-ți lacrimile-n palme,

Privește-L, lângă tine merge!

De altarul rugăciunii-i rece,

Și oră după oră trece,

De cugetul îți e murdar,

Apleacă-te iar la altar!

Nu îți e dor de rugăciunea

Abia rostită, dar primită?!

De vocea blândă ce te cheamă?

Mâna ce leagă orice rană?!

De glasul crud al urii te împresoară,

Și deznădejdea-ncet te înconjoară,

Iar tare te strâng brațele furiei,

Tu, poartă în tine gândul veșniciei!

Fă dar azi pași spre veșnicie,

Privește cu nădejde Cerul

Căci tot ce azi trăiești aici,

Va fi acolo doar poveste!

   Îmi țin strâns în palmă,

Bucățile rupte ale sufletului,

Încerc să-l refac dar nu e complet...

Bucățile lipsă nu le mai găsesc,

               Dar,

Încerc să păstrez ce-am aflat,

      Fără să-l strivesc!

Distruge Doamne,toate altarele străine,

Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,

Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,

M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!

Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!

Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,

Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!

Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?

Piatră cu piatră am dărâmat altarul,

Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,

Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,

În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!

Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,

Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!

Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!

Si inima să-mi fie de Tine transformată!

PORTRET

Și de-aș da timpul înapoi,

Portretul să ți-l creionez,

Copil fragil cu ochii verzi, 

Să știi!

Ai învățat să ierți! 

Ai învățat să-ți îndrăgești, 

Și zâmbetul chiar de-i timid.

Să îți vorbești și cu blândețe, 

Și să visezi lucruri mărețe!

Ai învățat să te susții, 

În nopțile de agonie.

Să îți șoptești subtil dar cald, 

Mai poți!

Puțin mai e și fi-va mâine!

Și dacă îți aduci aminte, 

De părul creț ce îl urai, 

Azi cred că ai vreo cinci produse, 

Să-l stilizezi și să-l repari!

Acum porți roz, portocaliu și verde, 

Negrul e doar pentru ocazie!

Ai învățat c-a te schimba, 

Înseamnă a te valora!

E aproape miezul nopții.

     Orașul e pustiu

Cu pașii mici și lenți mă indrept,

      Incotro...

      Nu știu

Tremur ușor deșii nu e frig,

Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,

M-afund tot mai tare în liniștea nopții,

Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!

Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,

O ființă răvășită mă privește,

Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji

Imi pare cunoscută,dar nu...

Nu pot fi eu...!

De ce mi-am făcut asta?!

De ce-am pierdut speranța?

Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!

A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,

Cu zâmbetul timid,dar adevărat!

(24 Martie 2023)

Copil fiind crezut-ai că totul e etern,

Un fir de viață iarăși,un simțământ matern,

Un zâmbet nefățarnic,un strop de rouă-n zori,

Azi cerul vieții tale,de ce e plin de nori?!

De ce nu ești ca el,vesel și fericit,

Tu astăzi ești din nou,un copilaș iubit,

Un fiu răscumpărat,iubit și așteptat!

Un înger ce în ceruri locul ți-ai căpătat!

Un răsărit de soare și o ivire a lunii,

Un fulg căzut în palmă,și-un zbor al rândunicii,

Erau cândva,odată,un zbor spre nemurire,

O navigare-n spațiu fără să știi de tine!

Oferă raze calde,un zâmbet luminos,

Un gând curat și sincer,îndreaptă-l spre Hristos!

Ca un copil cuminte,privește,răspândește!

Parfumul nemuririi și-al curăției rost!

Cu greu eu mai ridic din cap, 

Privirea spre înaltul cer.

Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț, 

Sunt umbra și picioarele. 

Cel mai mult nu m-a durut plecarea ta, ci felul în care ai rămas. fără să mai fii cu adevărat aici

Privirea ta a devenit rece, iar iubirea noastră s-a stins ca o lumânare uitată în vânt.

Euî ncă îti vorbeam cu inima, dar tu ascultai cu nepăsare, ca si cum dragostea mea ar fi fost doar un zgomot îndepărtat.

Si atunci am înteles că uneori iubirea nu moare din ură, ci din linistea aceea grea în care unul iubeste iar celălalt. nu mai simte nimic.

poezia este singura specialitate de carne

fără proteină

care nu te îngrașă și nu faci gută

voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni

acoperea dor jumătate din preț

așa că am mai dat o sută nenorocită

soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma

pute

nici câinele n-o mănâncă

să vedem

Grivei scheună și-o rupe la fugă

fug toți câinii și pisicile din cartier

o arunc în tigaia cu aburi

și adaug un plic de piper

toate vietățile dinăuntru

încep să zbiere

să recite viersuri din Mihai Eminescu

(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)

și Nichita Stănescu

(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)

psihatru mă privește cu ochii holbați

ești dus de-a binelea

omule

ce vrei să-ți mai fac

”Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!” îi răspund

Gerul mușcă, vântul țipă,

Iarna-și scutură aripa.

Zăpada-i mantie grea,

Peste câmpuri, peste stea.

Casele-s cu suflet cald,

Focul arde neîncetat.

Viscolul lovește-n geam,

În așteptarea unui ram.

Dar sub nea, un mugur mic,

Își așteaptă al său chic.

Primăvara va veni,

Cu flori, cu soare, bucurii.

Până atunci, cu răbdare,

Așteptăm a sa chemare.

Când zăpada se va topi,

Și natura va înflori.

De câte poezii mai e rost?

Sa le citești,poate ai să înțelegi.

Căci dragostea nu are cost,

Dar nu poți avea ce alegi.

De câte poezii mai e nevoie?

Să înveți să mă tratezi,

Câte nopți o să mă ploaie,

Câte dorințe nu ai să crezi?

Câte poezii să mai scriu?

Sa mi dai un răspuns la ele.

Sa nu mi le citești la sicriu,

Ca ele de tine au nevoie.

Citește le cat vei vrea,

Căci nu le vei simții.

Ce oferă dragostea de ea,

Ce nu vei mai primi.

Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.

În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.

Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.