Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: pavel_maxim
Data postării: 26 august
Vizualizări: 53
Poezii din aceiaşi categorie
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Sunt aici
Sunt aici, înnot pământul...
Doamne, care-i adevărul
Ce sunt toate, toate astea
Cum există existența
De ce sunt aici, acum
Cum mă recreez din scrum
Ce e negrul și lumina
Ce e cerul și gândirea
Cum mă uit și pot să văd
Cum de merg, și pot s-aud
Ce-i tot, prețuitule
Why me, negăsitule
De ce am fix forma asta
De ce e fix asta planeta
Cum de e posibil totul
Cum de-ncerc să știu ce-i gândul
Ce urmează să trăiesc
Cum să fac să mă trezesc
Cum să simt și să m-opresc
Să simt și ce ocolesc
Cum poate fi o floare
Așa vine și dispare
Cum e așa și mândră
Rezistentă și plăpândă
Cum de se-nvârte globul
Cum poți potoli vântul
Ce e respirația
Ce este vibrația?
"Oare cum exist ca totul
Oare care mi-este scopul
Să recreez la nesfârșit
Iar să pierd ce-am regăsit
Să trăiesc tot ce există
Destinul și soarta tristă
Baschetul și jucătorul
Să integrez exteriorul
Cum de pot atât de multe?
Sunt ele și le fac rapid
Nici nu știu ce-o să rezulte
Poate un fluid solid
Nimic nu se risipește
Infinit se răspândește
Crește, crește și se scade
Se înalță și iar cade
Tot ce știu e tot ce vezi
Fac posibil tot ce crezi
Eu îi dau vieții viață
Iar eu sunt a lumii speranță
Sunt moartea-n jocul de-a trăi
Sunt înaintea oricărei creări
Sunt infinit în infinite căi
Sunt sosiri care sunt plecări
Sunt cel ce dă sensurile
Sunt să fiu vremurile
E totul doar ca să fie
Fără o direcție"
Mereu doar eu cu mine
Încep să se termine
Cenușa și bătăile
Inimii dorurile
Cum să fac să-mi amintesc
Adevărul sufletesc
Când se-ntâmplă ce-mi doresc
Libertatea să trăiesc
De ce mi-e greu să te văd
Vreau numai să te revăd
Unde este locul meu
E la tine, Dumnezeu?
Simt că suntem aproape
Și știu că simți de departe
"Încât sigur suntem uniți
Domnul și ai săi iubiți..."
,, AZI ,,ȘI ,,MAINE,,
În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente
Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…
Uitare
Vezi tu? ...așa venim pe-aici,
Urlând cu lumea strânsă-n pumni,
Gemând sub cruce și sub bici,
În horă ca la nuntă de nebuni.
Mai știi? Cândva credeai că ai ales,
Pe drumul cel mai greu să calci;
Dar ai uitat firesc, ...mai des,
Vrei doar să dormi și să te-mbraci.
Vrei băutură bună și nutreț...
Un staul cald și luminos,
Dar ... ai uitat să fii semeț,
Acum ești om, trăind frumos.
Și ploaia te privește-n silă,
Pământul tremură de scârbă,
Nici cerul nu mai are milă,
Totul e drept dacă ajungi la urmă.
Și mâine-i ziua cea dintâi,
Din restul tău, rămas din timp,
Ești gol cumva? ...așa rămâi?
E prea abruptă calea spre Olimp?
În ochii tăi se pierde biruința,
Potecile sunt toate înfundate...
Și demoni râd, ..ce falsă ți-e credința!
Hai dormi de-acum, visează mai departe.
Ce rost are?
Ce rost are-n astă lume?
Să îți faci propriul tău munte
Tot ce-ai strâns de-alungul vieții
Au fost doar, nenumărate lecții.
Ce rost are-n astă lume?
Să trăiești un timp finit
Când cel care te așteaptă
Este unul infinit.
Ce rost are-n astă lume?
Să te bucuri de-a ta viață
Când din ea tot ce rămâne
E un nume și-un prenume.
Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Alte poezii ale autorului
Ochi de pelican
-Ochi de pelican-, era un indian,
Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.
Pe mal admirand, sub cerul senin,
Își căuta visul, un drum spre divin.
Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,
Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.
Era in zori de zi, când soarele răsare,
Si îsi deschise inima, în fața călătoare.
Apoi. deschide ochii si privind spre apus,
Un drum ce unduieste, este frumos nespus.
Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,
Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.
Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,
Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,
Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,
Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.
Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,
Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,
Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,
Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.
Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,
Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,
Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,
Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.
Dansul Florii
În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.
Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.
În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.
În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.
Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.
Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,
Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.
Cortul albastru
Noi azi pe zi un cort în soare, pe iarba moale am ridicat, pe seară povesti la luna si la bolta instelata spre cer am inalțat
Batut-am toate cuiele sa iasa şi-un pridvor. Acuma, după atâta spor, da, mâinile ma dor!
Aceleasi maini ce-alearga de placere pe arcuş, azi curajoase le-am degradat la bătăuş
La tobe azi nici până mâine nu mă stiu, si totuşi ritmuri în natură eu înviu
Florale tonuri la soare eu indrept, iar cortul este gata! asta-i cert.
E-albastru-înalt si foarte lat, încăpător, 3D cum noi am zice, astăzi, în popor
Are și farmec,chiar! și se-ncadreaza bine în decor! Dovada: dl.melc a si intrat, târând-uși agale, proiectul pe pridvor
Thunder of love
The river of light unites the ocean of sky,
The wind of the thunder is taking us high.
Nature stands grand in its timeless embrace,
As love in our hearts defies time and space.
As drops of souls rise up pouring down love,
Our braveness gets loose in large wings of dove,
Capturing moments within, they grow like a river,
We cherish each heartbeat in rhythm of fever.
The meaning of each drop is sketched by the storm,
Pouring warmth to the earth, in layers that form.
Embracing the now, as rivers overflow,
Like a heart that beats steady, with love’s gentle flow.
In flashes of desire, we find beauty’s grace,
In the bricks of our lives, we seek higher space.
Love’s meanings ignite like an eternal flame,
No matter our past, we’re never the same.
Embracing the clouds that paint the night sky,
We live in nature’s love, where our spirits can fly.
We long for the waters that travel along,
As storms brew our homes, where we truly belong.
A dance of the heavens, where shadows entwine,
Thunder rumbles loudly, a deep, sacred sign.
Moments in life echo the mystic of rain,
In the heart of the tempest, we find our refrain.
For a moment in time feels like thousands of years,
Likewise night stands still, while the silence appears.
A vivid ocean of clouds, a vast, swirling sea,
Holds our fears and strengths that together set free.
As we stand in the storm, with our spirits aligned,
We embrace the wild chaos, our hearts intertwined.
Amidst the tempest, love shines as our guide,
Nature’s beauty and chaos teach us to abide.
Each raindrop whispers, each thunderclap calls,
We're part of the greater whole, as the universe sprawls.
In this connection, we find strength to rise,
With emotions that soar, reaching for the skies.
With brothers and sisters the rivers converge,
Melting the skies, as they rise and surge.
Saluting with love that humbles the dark,
We see the light, at night in each vibrant spark.
Let us celebrate life in its intricate dance,
For in every fleeting moment, we find our chance.
Labirintul Eternitatii
Pe cărarea noastră azi,
Trec pași din alte vremuri,
Ce ridică praful misterului din brazi,
Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.
Pasi noi în prietenia timpului,
Reflecții de gând, de zbor și de iubire,
Sunt strecurate azi în adierea vântului,
Dând aripi și putere de visare.
La fel, clipa vie se desprinde
Din lumina artificiilor nocturne,
Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,
Concretul timpului să curme.
Într-un trecut ca într-o casă milenară,
Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,
Atent la exponate, și gândesc,
Ce minunată imagine, ce clară!
Stau vechi icoane pe pereți
Alături de podoabe în lumină gravă
Precum apa de gheață timpul separă vieți
Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.
Astfel, privind fragmente de eternități,
Văd măreția ce mă înconjoară:
Înzăpezite vârfuri către munți,
O rază strălucitoare și o apă pură.
Cu fiecare clipă azi impletim eternul
Un labirint de căi ce au comun doar drumul,
Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt
Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.
Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește
Deslușim vechi căi ce labirintul întregește
Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat
Și în căutările noastre a sperat.
În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,
Dorind să legăm iubiri atemporale,
Înscrise în zări, în puritatea muntelui,
A ploii, a gheții și a luminii soarelui.
Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau
Poate în alt context al timpului ce-a fost,
Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau
O bucurie, o casă sau un rost.
Ca dizolvând prezentul în elementele sublime
Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.
Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine
Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.
Engelberg sau "Munele îngerilor"
"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"
Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,
Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.
Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,
Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.
Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,
Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.
Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,
Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.
Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,
Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.
Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,
Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.
Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,
În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.
Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,
Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.
Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,
Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.
Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,
Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.
Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,
Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,
Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,
Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.