Căci (Reimaginat)

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

Ce rost are-n astă lume?

Să îți faci propriul tău munte

Tot ce-ai strâns de-alungul vieții

Au fost doar, nenumărate lecții.

Ce rost are-n astă lume?

Să trăiești un timp finit

Când cel care te așteaptă

Este unul infinit.

Ce rost are-n astă lume?

Să te bucuri de-a ta viață

Când din ea tot ce rămâne

E un nume și-un prenume.

De ce viata usor zboara?,
Desi ea este o comoara,
Pentru orice creatura.
Dumnezeu ne-a oferito,
Si El ne-a faurito.
Omul trece prin viata,
Primeste intelepciune,
Apoi isi continua drumul,
Far` de amaraciune.
Dar ea imbatraneste,
Iar pe urma se sarseste.

Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației

Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției

Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni 

Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.

Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.

Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.

Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.

Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.

Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.

Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.

- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.

............................................................................

Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.

Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!

Cad trupuri pe -asfalt 

Din gura cerului înalt;

Suflete îngenuncheate 

De geana zării picurate.

Și curg șiroaie,

Descompuse de ploaie ,

Mistuite de vânt,

Alunecând pe pământ..

Negura se lasă 

Peste oaza de pucioasă;

Ochii triști stropesc 

Din stele sclipesc.

Tânguia -n surdină 

O cântare divină 

De dor și de jale,

Fremătănd vocale.

Luna dintre nori

Presăra scrisori 

Brațelor întinse 

In rugile aprinse.

Din cenușă plămădită 

Țâșnea făptura oglindită

În chip și asemănare

Din milă și iertare...

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul disturge persistent.

Căci știrbilor oameni viața se termină 

Unde din crăpături răsare adevăr,

Iară iluzia devine ivăr,

Și sufletul se vermină.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă 

A cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Ce nedreptății coase mantie.

Căci timpu-i limitat,

Și minute, ore, vieți s-au spulberat.

În căutarea unui rost,

Vor fi, sunt, și au mai fost.

Căci viața-i in debusoleu

Orice suflet dă de greu,

Iară unele suprafața atacă,

Pe când altele se-nneacă.

Căci primăvara-i înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

In inimă îmi trezește răscoală.

Tu ești cel mai dulce alin,

Iubirii-mi ești un cămin.

File multe pot să scriu,

Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.

Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire,

Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul disturge persistent.

Căci știrbilor oameni viața se termină 

Unde din crăpături răsare adevăr,

Iară iluzia devine ivăr,

Și sufletul se vermină.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă 

A cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Ce nedreptății coase mantie.

Căci timpu-i limitat,

Și minute, ore, vieți s-au spulberat.

În căutarea unui rost,

Vor fi, sunt, și au mai fost.

Căci viața-i in debusoleu

Orice suflet dă de greu,

Iară unele suprafața atacă,

Pe când altele se-nneacă.

Căci primăvara-i înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

In inimă îmi trezește răscoală.

Tu ești cel mai dulce alin,

Iubirii-mi ești un cămin.

File multe pot să scriu,

Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.

Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire,

Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.