Iubire adolescentină

Despre tine 


19 octombrie 

Vorbim de mai bine de o lună. Prima dată când ne-am văzut era beat. Ciudat,căci minții mele naive nu-i păsa nici măcar un pic de acest aspect.


20 octombrie 

 

Am ieșit exact de ziua lui de naștere.Nu mă așteptam la acea seară, a fost așa drăguță. Ne-am uitat printre pedofilii mei de pe social media și apoi ne-am sărutat. Chiar dacă ar fi între noi o relație de prietenie e chiar altceva.Mă simt bine.Între timp au apărut și două pisici;una dintre ele s-a urcat peste noi și a fost un moment amuzant.

 

3 noiembrie 

Am mai ieșit noi între timp, doar am uitat să scriu în minunăția mea de jurnal. Am ieșit cu fetele și am zgribulit de frig . E duminică , aștept să-l văd de două săptămâni.Am mers la banca unde ne vedem noi de obicei;l-am așteptat până a venit;ne-am îmbrățișat, "bla bla bla" și m-am pus în brațele lui .

Stăteam așa de bine și corpul îmi ardea pentru ca mi-l încălzea cu trupul lui . Am făcut contact vizual pentru foarte mult timp și m-a făcut să mă simt în siguranță;mă face să mă simt acasă.Tot îl sâcâiam eu și când începeam a vorbi prea mult alegea să mă sărute.

Timpul nu ne permitea neapărat doar să vorbim . Dar oricum timpul cu el trecea mult mai repede. Am avut niște săruturi dedicate timpului.Am făcut toate glumele posibile și i-am dat niște replici de vai de papucii mei;îmi place de el,ba chiar mai mult îl iubesc.Lui doar îi place de mine,ceea ce și asta mă miră .E greu de crezut că s-ar uita el la mine,eu fiind o simplă puștoaică de cincisprezece ani și el fiind un puștan de optsprezece ani , nebun de fel că dacă n-ar fi nebun nu m-ar alege pe mine și mai nebună . Era timpul să plecăm și nu voiam să-l mai las să plece . L-am îmbrățișat strâns de vreo trei ori consecutiv. L-am sâcâit cu “te iubesc-uri “ și așteptam acel “Și eu te iubesc” . L-am sâcâit atât de mult încât l-am primit într-un final , nu conta că șoptit, conta doar ca am auzit acele cuvinte pe care le așteptam cu nerăbdare. Îl iubesc.Mi-am amintit că și-a desprins părul pentru mine , parcă e un gnom uriaș cu părul lung , îl ador , îl iubesc pe el ,nu neapărat părul.

 

17 noiembrie 

 

Am ieșit azi,DUMINICA, ca de obicei și-a fost super. Am mers la banca care ne vedem de obicei și erau două persoane.Am crezut că nu e el și am plecat să mă plimb. După am observat că e el și că era cu un prieten de al lui. M-am pus lângă pletosul meu și l-am făcut în toate felurile (merită).Prietenul lui a plecat și am rămas singură cu el, l-am plesnit de nenumărate ori.

L-am sâcâit încontinuu.Am mai făcut noi ce-am mai făcut și era timpul să plecăm. A fost singura seară când am putut sta amândoi mai puțin , dar a fost o seară interesantă.Când dădeam să plecăm nu voiam să-l las deloc. I-am zis nenumărate te iubesc-uri și fără să mă rog de el mi-a zis “Și eu te iubesc piticanie”. M-am mirat.

 

19 noiembrie 

 

Am ieșit azi după ce a ieșit de la școală și am mers un drum îndelungat până într-un loc secret. Am observat în acest drum un cimitir,iar curiozitatea din mine ardea. Mi-a explicat el că acolo se afla Cimitirul evreilor.Tocmai ce vorbisem de aceștia la ora de română, tocmai ce vorbisem de Holocaust. Mi se părea fascinant. Am ajuns prin apropiere de acel loc și era acolo un fir de curent ; el mi l-a ținut ca să trec pe sub el ; da, l-a durut. Am ajuns în locul propus de el,necunoscut de mine. Era un loc fantastic ca priveliște , se vedeau dealurile și stânile din apropriere.
De asemenea se zarea și pădurea peste acele stâne. Aș zice un loc de poveste... Am stat acolo mai mult decât am crezut . Se înserase deja și aproape era noapte , noi fiind acolo de după-amiază. Îmi era așa frig și vântul bătea în fața mea uscată și crăpată de la atâta vreme de toamnă . Am plecat de acolo , dar am omis ceva ce nu am zis . A fost o zi minunată și la final am mers înapoi ținându-ne de mână . Mi-a plăcut să vorbesc cu tine, dar trebuie să te las în această seară. Pe curând!

 

 

22 noiembrie 

 

Am ieșit astăzi, când am ieșit de la școală . Venise mama să-mi ia bagajele și i-am zis ca am bârfă de spus când ajung acasă . Eu am rămas în oraș cu prietena mea să mergem împreună cu autobuzul.

L-am înnebunit ca vreau flori. Două zile l-am înnebunit. M-am dus înspre locul unde ne întâlnim noi de obicei,nu era acolo. M-am uitat în împrejurimi și l-am văzut pe o altă bancă , salutând voios din mână. M-am dus la el și l-am întâmpinat cu o mare îmbrățișare . Îmbrățișarea aia cred ca era necesară amândurora. După aceea am văzut ca a scos o mică floare de hârtie din ghiozdan și mi-a dăruit-o . Mi-a zis ca e creată de el. IMAGINAȚI-VĂ, FĂCUTĂ DE MÂINILE LUI?! De necrezut!!! Efectiv m-am bucurat așa de tare de îmi venea să sar în sus.
Sunt genul de persoană care iubește lucrurile făcute de mână.Oricum te-am cam lăsat puțin în spate fiindcă tocmai ne-am pus într-o relație acum 3 zile, m ai exact pe 19 noiembrie 2024. Această dată trebuie să o țin minte de acum . Cred ca i-am dat mii de pupici și îmbrățișări . MĂ SIMȚEAM ACASĂ! Însfârșit un loc în care mă pot simți eu liniștită, fără să-mi fie teamă că voi fi judecată. A fost să mă conducă până în Centru,fiindcă prietena mea mă stresa să merg să îi țin de urât,iar el nu dorea sa ne acompanieze .Ceea ce mi se pare firesc .Cine ar alege să iasă cu iubita lui și prietena ei? Cu siguranță nu el.Doamne , deci îl iubesc și nu e prea firesc.

 


26 noiembrie 

Am ieșit puțin astăzi, a fost chiar altfel doar că m-a enervat.M-a enervat din ceva irelevant , ceva spus în glumă.N-am să zic de ce fiindcă vreau sa uit ; oricum sunt genul de persoană care uită absolut orice până e ceva așa de important încât nu pot uita nici dacă încerc din răsputeri . Am stat pe o bancă din spatele unei școli. Mă simțeam așa bine cu el , cu toate ca nu prea m-am simțit așa de bine în ultimele zile… n-am prea mai mâncat... nu știu ce să zic dar nu mi-e foame. Cel puțin asta cred eu…

 

29 noiembrie 

Ești un drogat. Atât. N-am crezut vreodată ca te voi considera așa, chiar dacă te cunosc de puțin timp. Eram gata să te primesc așa cum ești, însă tu, tu nu ai aceleași planuri. 

30 noiembrie 

Astăzi este ziua mea de nume, iar tu continui să vorbești ciudat cu mine. Îmi răspunzi rar și sec, ce să înțeleg prin acest lucru? 

1 decembrie 

Noaptea trecută te-am căutat în disperare. Tu continuai să mă ignori. 

Azi te-ai despărțit de mine. Urât,fiindcă ți-am trimis mii de mesaje și nu mi-ai răspuns ,doar le-ai primit. Scriu cu lacrimi șiroaie care îmi curg pe față. Și până la urmă de ce? De ce te-ai despărțit de mine?


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Irina Patraș poezii.online Iubire adolescentină

Data postării: 26 martie 2025

Timp de citire: ~13 min.

Vizualizări: 1046

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

În drum spre mare

Oh...Doamne ce miros îmbietor 

Ne-a învăluit cabina de tren 

Un voal mângâietor,

Un motiv de a scrie un catren...

 

Stau cu ochii pe tavan 

Și-aștept să treacă timpul ,

Mă uit cum urcă câte-un bețivan 

Ce repede mai trece anotimpul...

 

Mă simt sedusă de valuri

De marea cea îndepărtată ,

Aștept să trec de dealuri 

S-ajung pe partea cealaltă...

 

Haide cu mine, haide amândoi 

Să ne simțim și noi odată bine ,

Haide cu-al tău spirit vioi 

Să ne facă sufletele pline...

Mai mult...

În siguranța iubirii tale

 

Mă faci să mă simt în siguranță

Prin felul în care mă privești

Prin felul în care ai grijă de mine.

 

Te-aș iubi o viață-ntreagă

Căci să mai încep noi începuturi n-am să mai vreau

Aleg să duc începutul nostru până la final.

 

Și chiar dacă ani vor trece

Tot ca pe iubitul meu răsărit din stele te voi vedea

Am să-ți cânt cu glas din ceruri.

 

Chiar dacă mă voi trezi dimineața în cămașa ta

Tot cu aceeași pasiune te voi iubi

Îți promit că și îngerii ne vor sfinți.

 

Aș vrea să mai stau un minut înainte să plec,

Fiindcă mi se face dor de tine după secunda despărțirii.

Ne vedem vineri la Răscruce?

Ne vedem pe la Amiază dacă mama ta spune că e bine?

 

Oricum nu plec, iubesc să mă amuz când îți spun că aș pleca,

Iubesc să știu că pentru-o-eternitate voi rămâne,

Nu vei scăpa de prezența mea nici măcar un pic.

 

Așa cum amprentele tale s-au imprimat pe a mea piele,

Așa cum parfumul tău s-a transferat pe perna mea,

Așa m-am strecurat eu în toată esența ta.

 

Să nu fii dezamăgit că m-am imprimat înăuntrul tău

Căci și tu la rândul tău te-ai imprimat înăuntrul meu

Devenind un singur trup și-un singur suflet.

Mai mult...

Nebunia Unei Iubiri

Ai zis că vrei să-ți dedic o poezie doar ție

Pot să-ți îndeplinesc dorințele,dar când te vei căsători cu mine?

Nu rezist să nu te știu al meu,să nu îți fiu soție

Știu că la finalul timpului meu îmi vei aparține.

 

Ce-ar putea glasul meu mort să împărtășească despre noi,

Dacă iubim așa mult, încât ne evităm și ne ascundem?

Poveștile de dragoste mereu se vor termina în doi

Astfel cei goi,și anume noi,sufletul unul altuia îl pătrundem.

 

Dacă am juca vreodată într-o piesă de teatru,

Eu aș fi acea femeie care e nebună după tine,

Iar tu, tu ai fi acel bărbat pe care l-ar împărți dracu-n patru,

Încercând din răsputeri să mă facă să nu-l pot obține.

 

Ești un mare porc care nu-și vede de treaba lui.

Ți-aș da în cap cu tot ce aș prinde la mâna dreaptă,

Dar și când te-oi prinde te voi săruta în noapte până vei simți razele soarelui…

Până atunci las ca relația dintre noi să rămână tăcută,să vorbească în șoaptă.

Mai mult...

Fată de Împărat

 

În suferință sufletu-mi nu mai este

Acum e plin de dragoste, plin de dulcele amor

Lipsit de cântece neîmplinite,de dor,

De nopți fără de somn.

 

Al meu prinț e venit pe-un cal alb

Poate nu-i așa bleg să asculte de spân

Căci dacă va îndrăzni și-l va asculta,

Am să uit al său nume.

 

De va veni la mine cu-n sac de-arginți

Îl voi trimite la al meu tată,Împăratul Roșu

Să-l facă necurat,iluzoriu

Ca dracu’.

 

Fiind fată de-un rău împărat,

Te-am împiedicat ca un obstacol,

Ca în final să ne vrăjim,

Să ne îndrăgostim unul de altul.

 

 

Mai mult...

Poezie dedicată mie

Irina, eşti floarea cea din zori,

Cu ochi senini și dulci fiori.

Când zâmbești totul prinde viață,

Tu esti raza mea blândă,

cea de dimineață!

 

Irina, eşti un val de gânduri clare,

Ea în marea timpului nu dispare.

Eşti umbra nopții ce răsare în vânt,

Irina ești un cântec și veşnic al sufletelor legământ!

 

Ești o șoaptă-n univers,

Un nor pierdut în stele,

ce își caută un sens.

Țeși vise în aerul tăcut,

Şi lași cerul gol, de necrezut!

 

Ești o carte nesfârșită,

Cu pagini scrise-n stele liniştită.

Porți în tine răspunsuri ce nu mor,

Și-n ochii tăi se naște al vieții dor!

 

Irina fata fericită

Cu zâmbetul cald

Şi privirea rece.

 

Privesc la stele

Cu gândul ca te voi vedea printre ele

Cobor în deal și în vale

cu gând că te voi regăsi în zori

Orice speranță orice dor

Doar un strigăt de dor

Doar o clipă pentru noi

Doar o eternitate pentru noi ...

Mai mult...

Poem

Acest poem îl voi dedica etern

Într-un mod diferit de cel modern. 

 

A ta iubire nu am cum să o uit 

Splendoarea ta, iubito, m-a uluit! 

Încă nu m-ai văzut pe mine să plâng 

Dar pe la spate sunt doar un nătâng

Și în brațe tare aș vrea să te strâng. 

 

Când pe lângă casa ta treceam 

În mintea mea "Iubito!" te strigam.  

 

Mă trezesc noaptea într-un coșmar sec

Dar îmi revin când aud al tău cântec. 

De cum tu în visul meu ai apărut

Ți-am dat în dar primul meu sărut

Și îmi tot spui că ai mai fi vrut .

 

Dumnezeule! Dar ce frumoasă!

Însă știu că în suflet ești fricoasă.

 

Inimile noastre sunt complete

De la frig ai buzele violete 

De la fereastra casei te urmăresc

Culorile reci ți se potrivesc!

Și știi că mâinele-ți iubesc. 

 

Mă întrebi:De unde dragoste? 

Sunt îndrăgostit de o pacoste. 

 

Și stau și mă gândesc toată noaptea 

N-are cum să ne despartă moartea 

În mine se află o ruină de fantezii 

Pline de-ale tale perfecte trăiri 

Când te simt lângă mine scriu poezii. 

 

Licoare din râul tău cristalin 

Mi-ai dat să beau până am fost plin. 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

O frântură de timp

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
  
Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
  
A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. [3]
  
Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
  
O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
  
Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
  
Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. [6]
  
Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. [7]
  
Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

Mai mult...

Surprizele din apartamentul nou în engleză

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

The surprises in the new apartment

 

After moving to the new apartment, more precisely taking all her belongings with her, Cecilia began to discover more and more unnatural things. For example, she was moving pieces of furniture and at one point she heard a creak in the wall. Intrigued, Cecilia tapped the wall a bit with her nail, the plaster came off in a second, revealing a beautiful hole in the wall. So our hardworking and dedicated builders cover the holes with clear tape over which they apply whitewash. It would be strange to say the least, we should also say that it is superficially done work. In the event that there is an earthquake or something similar, what do we do with such walls? They fall on the tenants before they can escape from the apartment.

Then, she wanted to take the cloths to the bathroom, in the bathroom what else could she find, a double Cheeseburger sandwich, forgotten there for a month, but in almost perfect condition. There's no way it's edible anymore, but it looks amazingly good. There are also packaging from cordon bleu, apple pie from Hornbach, Austrian ham (the tastiest ham for builders), Martinel sausages, it seems that people prefer German quality in the food they eat, it's just an observation.

But these site engineers are a bit sleepy, because they forgot their mechanical pencils, notebooks, no one knows how many pens around the house. It suits Cecilia, they will serve her very well to put grades of four and two, because that's all her heart allows. Whoever manages to get a seven on her tests really knows some English. But she doesn't think she is demanding, she believes that the effort must come from both directions, not just one giving, the other receiving. In addition, she believes that she facilitates learning very well, but she is a little unsure about this ability of hers, she wants to convince herself by reading the children's tests. She appears to be cold-hearted, but deep inside there is a warm, sensitive, even childish heart hidden. Out of too much desire to be a child, she doesn't get upset, she even laughs when she sees the table in the living room, the same old table from her grandparents' apartment. How scribbled, drawn with crayons, colored pencils, watercolors it remained from the time when her son was about 2-3 years old. When unpacking she sees his coloring books from previous years, she sees how clumsily, yet adorably, he colored every character, every house, every detail in the pictures, how well he got to coloring along the way. She also doesn't leave out the cards with messages, which he received when he was older, about 5 years old. There were sentences that he should have completed, such as: "If I had a flower, I would give it to her...", If I were to thank my mother, I would do it because.. ." short texts of gratitude, a Christmas present from an aunt.

Beautiful memories, however the surprises in the apartment do not stop here, but they continue. The parquet floor creaks every time Cecilia steps on it. On similar musical notes, the doors also creak when she opens them. The drawers fall out of the nightstand, the only nightstand in their bedroom. What can we say about the child's room? All the boxes in which they store their toys are slammed on top of each other, and it is also indescribably cold. In all the rooms, the temperature is average, only in her son's room it is unbearably cold. The window was double-glazed, but it was not fixed well, there is also a layer of thermal insulation missing.

Cecilia alerted, what will she do with her son who regardless of anything keeps getting sinus infections and has to deal with his nose quite often, because he takes after her? She ordered a hooded bathrobe for him to wear all the time, including while sleeping.

The ceiling light also gives a disco light, because it's always flickering, it's a bit annoying for writing, reading or cutting toenails, but as a room light, it's good as it is, for now. In the future, she will purchase a chandelier with a cooler light because he has a cherry uniform and doesn't like how cherry looks in yellow light. He likes purple, on the other hand, and if the light is blue, the uniform will look purple, which he would find fascinating, that it would be a much more interesting, visually pleasing uniform than the one he had been used to for so long years.

Summarizing everything that the builders managed to do until the moment of moving Cecilia into the apartment, there were many surprises, and mud on the floor in every room, food scraps, forgotten objects, but it is a livable apartment, it is warm enough, in some rooms, the TV, the refrigerator, the internet work, and we hope they will continue to work, that the connection is not gone, as the wind blows in November, everything breaks down, and the tenants who have it broken down are to blame because the wires are old, that they are thermosensitive, that they are a bunch of technical details that make us cringe, don't make sense, complicate our lives, and it would be important to have access to everything as long as they pay the full price, not half or a quarter of it. Why should the child get bad grades because he didn't finish his baccalaureate essay until two o'clock in the morning, why should he have spoiled food in the refrigerator, because the electricity is not working constantly, the food in the refrigerator is taken and stinks, the child eats it and then needs to be exempted from school or from meditations under the reason that he cannot present himself under such conditions? Why should he have to make up those hours? Did he miss them on purpose? Did he intentionally not do what others expected him to do, or did he have no way? Yes, better tell us who seeks to judge others who have not. Nowadays, not having equals not being able to.

There are few who can really understand, sit and analyze situations. The have-nots must have the same chance at everything as the ones who have. This should not become an obstacle. If he wants to be admitted to the Faculty of Biology and his internet connection fails, how can he consult specialized treatises? Parents must take care of the child's need for knowledge and fulfillment. Parents take care, that's not the problem. The problem starts with who knew so well how to set everything up in the first place. Cecilia, if you care about your child's future, deprive him of some excuses (who apologizes, accuses himself), explanations "too simple maybe" not digested by anyone, which he will end up giving years and years later. Do him a favor and move him to a city with more possibilities, don't let him get stuck in situations he'll end up regretting at some point.

Mai mult...

Drepturile tuturor Creștinilor (476)

Articolul 476 — Familia

(1) Familia trebuie să fie un spațiu al iubirii, respectului, responsabilității și siguranței.

(2) Membrii familiei trebuie să se sprijine reciproc.

(3) Violența nu poate fi justificată prin autoritatea unui membru al familiei.

Articolul 477 — Demnitatea soților

(1) Soțul și soția au aceeași demnitate umană.

(2) Niciunul nu are dreptul să îl umilească sau să îl agreseze pe celălalt.

(3) Autoritatea familială nu poate fi folosită pentru control abuziv.

Articolul 478 — Fidelitatea

(1) Fidelitatea este o valoare fundamentală a căsătoriei creștine.

(2) Soții sunt chemați să fie sinceri și loiali unul față de celălalt.

(3) Infidelitatea nu justifică niciodată violența sau răzbunarea.

Articolul 479 — Iubirea dintre soți

(1) Soții sunt chemați să se iubească și să se respecte.

(2) Iubirea trebuie exprimată prin grijă, răbdare, sprijin și responsabilitate.

(3) Nicio persoană nu trebuie obligată să accepte abuzul în numele „iubirii”.

Articolul 480 — Interzicerea violenței domestice

(1) Violența fizică, psihologică, sexuală sau economică în familie este condamnată.

(2) Căsătoria nu oferă dreptul de a agresa partenerul.

(3) Victima are dreptul să caute protecție și ajutor.

Articolul 481 — Interzicerea geloziei abuzive

(1) Gelozia nu justifică verificarea obsesivă, amenințarea, izolarea sau agresarea partenerului.

(2) Soții trebuie să își respecte libertatea și demnitatea.

(3) Neîncrederea trebuie soluționată prin comunicare și, dacă este necesar, prin consiliere.

Articolul 482 — Interzicerea controlului abuziv

(1) Nimeni nu trebuie să controleze în mod abuziv telefonul, banii, prietenii sau deplasările partenerului.

(2) Protecția familiei nu trebuie transformată în captivitate.

(3) Respectul reciproc trebuie să stea la baza vieții de familie.

Articolul 483 — Soții în fața conflictelor

(1) Conflictele familiale trebuie rezolvate fără violență.

(2) Soții sunt încurajați să vorbească deschis despre problemele lor.

(3) Atunci când conflictul devine periculos, protecția persoanei trebuie să aibă prioritate.

Articolul 484 — Interzicerea răzbunării în familie

(1) Nicio greșeală a unui soț nu justifică răzbunarea celuilalt.

(2) Răzbunarea trebuie înlocuită cu dialogul, dreptatea și soluțiile legale.

Articolul 485 — Respectarea părinților

(1) Copiii sunt chemați să își respecte părinții.

(2) Respectul nu înseamnă acceptarea abuzului.

(3) Părinții trebuie, la rândul lor, să respecte demnitatea copiilor.

Articolul 486 — Responsabilitatea părinților

(1) Părinții au responsabilitatea de a îngriji și educa copiii.

(2) Ei trebuie să ofere, în limitele posibilităților și legii, hrană, îngrijire, educație și protecție.

(3) Copilul nu trebuie abandonat.

Articolul 487 — Educația copiilor

(1) Părinții sunt primii educatori ai copiilor.

(2) Educația trebuie să urmărească formarea caracterului și dezvoltarea responsabilității.

(3) Violența nu trebuie folosită ca metodă de educație.

Articolul 488 — Protejarea copiilor în familie

(1) Copilul trebuie protejat împotriva abuzului.

(2) Niciun părinte, rudă sau alt adult nu are dreptul să îl exploateze.

(3) Siguranța copilului trebuie să fie o prioritate.

Articolul 489 — Dreptul copilului la iubire

(1) Copilul are nevoie de iubire, grijă și stabilitate.

(2) El nu trebuie folosit ca instrument de răzbunare între părinți.

(3) Conflictele dintre adulți nu trebuie transferate asupra copilului.

Articolul 490 — Interzicerea folosirii copilului pentru șantaj

(1) Copilul nu trebuie folosit pentru amenințarea sau manipularea celuilalt părinte.

(2) Deciziile privind copilul trebuie să urmărească interesul și siguranța lui.

Articolul 491 — Respectarea bunicilor

(1) Membrii vârstnici ai familiei trebuie tratați cu respect.

(2) Bătrânețea nu justifică abandonul sau umilirea.

(3) Familia este încurajată să îi sprijine pe cei vârstnici.

Articolul 492 — Îngrijirea persoanelor dependente

(1) Persoanele care depind de ajutorul familiei trebuie tratate cu demnitate.

(2) Dependența nu trebuie exploatată.

(3) Îngrijirea trebuie realizată cu răbdare și responsabilitate.

Articolul 493 — Respectarea libertății personale

(1) Membrii familiei trebuie să își respecte limitele personale.

(2) Relațiile familiale nu trebuie transformate într-un sistem de control total.

(3) Respectul și încrederea trebuie cultivate.

Articolul 494 — Responsabilitatea financiară a familiei

(1) Membrii familiei sunt încurajați să administreze responsabil resursele comune.

(2) Furtul sau însușirea frauduloasă a bunurilor familiei este condamnată.

(3) Banii nu trebuie folosiți pentru dominarea abuzivă a unui membru al familiei.

Articolul 495 — Datoriile și înșelăciunea

(1) Membrii familiei trebuie să fie sinceri în privința obligațiilor financiare.

(2) Înșelăciunea nu trebuie justificată prin relația de rudenie.

(3) Problemele financiare trebuie rezolvate prin responsabilitate și dialog.

Articolul 496 — Despărțirea

(1) Atunci când o relație devine grav abuzivă sau periculoasă, protejarea persoanei trebuie să fie prioritară.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să rămână într-o situație de violență.

(3) Problemele juridice privind separarea sau divorțul se soluționează potrivit legii.

Articolul 497 — Iertarea în familie

(1) Iertarea este o valoare creștină importantă.

(2) Iertarea nu înseamnă tolerarea repetată a abuzului.

(3) Împăcarea trebuie urmărită numai atunci când este sigură și posibilă.

Articolul 498 — Reconstruirea familiei

(1) Atunci când este posibil, membrii familiei sunt încurajați să repare relațiile deteriorate.

(2) Reconstruirea încrederii presupune adevăr, responsabilitate și schimbarea comportamentului.

(3) Promisiunile trebuie însoțite de fapte.

Articolul 499 — Familia și credința

(1) Familia creștină este încurajată să se roage și să crească în credință.

(2) Credința trebuie să fie transmisă prin exemplu și iubire.

(3) Religia nu trebuie folosită pentru justificarea violenței familiale.

Articolul 500 — Principiul familiei creștine

(1) Familia trebuie să fie un loc al iubirii, fidelității, respectului, iertării și responsabilității.

(2) Nicio persoană nu trebuie bătută, amenințată, umilită, exploatată sau controlată abuziv în propria familie.

(3) Soții, părinții, copiii și ceilalți membri ai familiei au datoria de a contribui la pacea și siguranța familiei.

Mai mult...

Zbor în zigzag

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

Mai mult...

Fotografia din ramă

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

 

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

 

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

 

Nu putea să adoarmă.

 

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

 

Una câte una.

 

Greșeli vechi.

 

Cuvinte urâte.

 

Minciuni.

 

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

 

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

 

Nu aștepta niciun răspuns.

 

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

 

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

 

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

 

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

 

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

 

Apoi încă una.

 

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

 

— Doamne...

 

Vocea i se frânse.

 

— Îmi pare rău.

 

Era singur în cameră.

 

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

 

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

 

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

 

Daniel începu să plângă mai tare.

 

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

 

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

 

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

 

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

 

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

 

Daniel își amintea de copilul care fusese.

 

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

 

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

 

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

 

— Dacă aș putea să mă întorc...

 

Se opri.

 

Știa că nu poate.

 

Timpul nu se întoarce.

 

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

 

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

 

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

 

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

 

Daniel își șterse ochii.

 

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

 

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

 

— Daniel?

 

Era mama lui.

 

Băiatul nu răspunse.

 

— Ești bine?

 

Daniel își ținu respirația.

 

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

 

— Nu dormi?

 

— Nu...

 

Vocea lui era foarte slabă.

 

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

 

— Ce ai?

 

Daniel întoarse capul spre perete.

 

Nu putea să spună.

 

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

 

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

 

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

 

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

 

— Nimic, mamă.

 

Mama îl privi cu îngrijorare.

 

Știa că nu era „nimic”.

 

— Ai plâns?

 

Daniel nu răspunse.

 

Mama îi puse mâna pe frunte.

 

— Te doare ceva?

 

— Nu.

 

— Atunci ce ai?

 

Daniel strânse din ochi.

 

Ar fi vrut să vorbească.

 

Ar fi vrut să spună tot.

 

Dar cuvintele nu veneau.

 

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

 

Mama se ridică încet.

 

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

 

Se îndreptă spre ușă.

 

— Dar să știi că sunt aici.

 

Daniel nu răspunse.

 

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

 

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

 

O fotografie.

 

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

 

În fotografie era el.

 

Daniel, copil.

 

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

 

Privea fotografia mult timp.

 

— Tu ai fost eu...

 

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

 

Nu ura copilul din fotografie.

 

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

 

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

 

Unele erau mici.

 

Altele îl făceau să se rușineze.

 

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

 

Se ridică din pat și luă fotografia.

 

Ținu rama în mâini.

 

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

 

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

 

Daniel privi chipul copilului.

 

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

 

O ținu între degete.

 

Pentru câteva secunde ezită.

 

Apoi o rupse.

 

Rrrrip.

 

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

 

Daniel rămase nemișcat.

 

Privi cele două bucăți.

 

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

 

Dar trecutul nu.

 

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

 

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

 

Nu putea să șteargă faptele.

 

Și atunci înțelese ceva.

 

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

 

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

 

Daniel îngenunche lângă pat.

 

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

 

Le așeză încet pe podea.

 

Și începu să se roage.

 

— Doamne...

 

Tăcu.

 

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

 

— Tu mă cunoști.

 

Respiră greu.

 

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

 

Daniel își plecă fruntea.

 

— Nu pot să schimb trecutul.

 

O lacrimă căzu pe podea.

 

— Dar pot să mă schimb eu.

 

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

 

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

 

Nu pentru că trecutul fusese șters.

 

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

 

Dumnezeu vedea și pocăința.

 

Vedea și lacrimile.

 

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

 

Daniel rămase mult timp în genunchi.

 

Apoi se ridică.

 

Se uită la fotografia ruptă.

 

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

 

Fotografia nu mai era întreagă.

 

Se vedea linia rupturii.

 

Dar Daniel nu o mai aruncă.

 

O așeză din nou pe raft.

 

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

 

Ci ca să-și amintească de unde venise.

 

Și să nu mai fie omul de atunci.

 

Se întoarse în pat.

 

Își puse capul pe pernă.

 

Ochii încă îi erau umezi.

 

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

 

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

 

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

 

Apoi închise ochii.

 

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

 

Dimineața, mama lui intră în cameră.

 

Văzu fotografia.

 

Observă ruptura.

 

— Daniel...

 

El deschise ochii.

 

Mama luă rama în mâini.

 

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

 

Daniel tăcu.

 

Apoi, după câteva secunde, spuse:

 

— Am rupt-o aseară.

 

— De ce?

 

Daniel privi fotografia.

 

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

 

Mama se așeză lângă el.

 

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

 

— Știu.

 

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

 

Daniel o privi.

 

Mama continuă:

 

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

 

Daniel începu din nou să plângă.

 

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

 

Își sprijini capul pe umărul mamei.

 

— Mamă...

 

— Da?

 

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

 

Mama îl strânse în brațe.

 

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

 

Daniel închise ochii.

 

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

 

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

 

Fotografia rămase pe raft.

 

Ruptă.

 

Dar nu aruncată.

 

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

 

Însă viitorul poate fi.

 

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

 

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

 

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

 

Vede regretul ascuns.

 

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

 

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

 

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

 

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

 

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

 

Lumina care rămâne

 

Au trecut câteva zile.

 

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

 

Dar ceva se schimbase.

 

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

 

Dimpotrivă.

 

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

 

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

 

Apoi și-a spus:

 

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

 

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

 

A intrat încet.

 

Era liniște.

 

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

 

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

 

Doar a stat.

 

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

 

— Doamne, am venit.

 

Nu știa ce altceva să spună.

 

A rămas acolo.

 

Cu sufletul lui greu.

 

Cu toate amintirile lui.

 

Cu toate greșelile lui.

 

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

 

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu știa deja.

 

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

 

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

 

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

 

Dimineața se ruga.

 

Seara se ruga.

 

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

 

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

 

Și încet, ceva începu să se schimbe.

 

Nu într-o singură zi.

 

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

 

Ci încet.

 

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

 

Imaginile încă mai apăreau uneori.

 

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

 

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

 

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

 

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

 

Tăcu.

 

— Îți dau greșelile mele.

 

Tăcu din nou.

 

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

 

Ochii i se umplură de lacrimi.

 

— Și te rog să-mi dai pace.

 

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

 

Apoi observă ceva.

 

Nu se mai gândea la trecut.

 

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

 

Nu mai vedea imaginile dureroase.

 

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

 

Doar stătea în liniște.

 

Și simțea pace.

 

Daniel zâmbi printre lacrimi.

 

— Mulțumesc, Doamne.

 

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

 

Când se ruga, începea să uite.

 

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

 

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

 

În locul fricii începea să apară pacea.

 

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

 

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

 

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

 

A intrat în camera lui.

 

Pe raft era fotografia.

 

Ruptura încă se vedea.

 

Daniel o luă în mâini.

 

Se uită la copilul din imagine.

 

De data aceasta nu mai simți furie.

 

Nu mai simți rușine.

 

Zâmbi.

 

— Te iert.

 

Apoi se opri.

 

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

 

A pus fotografia înapoi în ramă.

 

A rămas acolo.

 

Nu perfectă.

 

Nu ca înainte.

 

Dar întreagă în felul ei.

 

La fel era și Daniel.

 

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

 

Dar putea să meargă înainte.

 

În acea seară, mama lui intră în cameră.

 

Îl găsi rugându-se.

 

Nu l-a întrerupt.

 

A așteptat.

 

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

 

— Ești mai liniștit?

 

Daniel zâmbi.

 

— Da.

 

— Ce s-a schimbat?

 

Daniel privi spre fotografie.

 

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

 

Mama îl îmbrățișă.

 

Daniel nu i-a spus încă tot.

 

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

 

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

 

Știa și că nu este singur.

 

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

 

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

 

Camera era liniștită.

 

Fotografia se afla pe raft.

 

Daniel și-a făcut semnul crucii.

 

— Doamne, îți mulțumesc.

 

Apoi a spus încet:

 

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

 

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

 

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

 

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

 

A făcut o pauză.

 

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

 

Daniel s-a ridicat.

 

S-a așezat în pat.

 

A privit încă o dată fotografia.

 

Apoi a închis ochii.

 

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

 

Știa că amintirile pot reveni.

 

Știa că unele răni au nevoie de timp.

 

Știa că poate mai avea zile grele.

 

Dar mai știa ceva:

 

Nu era singur.

 

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

 

La Dumnezeu.

 

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

 

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

 

Dar și mărturia unei schimbări.

 

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

 

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

 

Iar Daniel alesese lumina.

 

Sfârșit.

 

Morala

 

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍