ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV

Prolog — Clopotele din Tâmpa

 

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

 

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

 

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

 

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

 

Unii aduceau saci cu grâu.

 

Alții aduceau lemne.

 

Alții își aduceau familiile.

 

Și toți spuneau același lucru:

 

— Vin.

 

Nimeni nu mai întreba cine.

 

Se știa.

 

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

 

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

 

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Avea peste șaptezeci de ani.

 

Părul îi era alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar ochii îi erau limpezi.

 

În fața lui se afla un tânăr.

 

Îl chema Andrei.

 

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

 

Nu era cavaler.

 

Nu era boier.

 

Nu era conducător de oști.

 

Era doar un om din Brașov.

 

— Părinte, spuse el, au venit solii.

 

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

 

— Știu.

 

— Spun că armata e aproape.

 

— Știu.

 

— Spun că trebuie să plecăm.

 

Serafim se întoarse încet.

 

— Și tu vrei să pleci?

 

Andrei coborî privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce ai venit?

 

Tânărul tăcu.

 

Apoi răspunse:

 

— Mi-e frică.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— În sfârșit, ai spus adevărul.

 

Andrei îl privi surprins.

 

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

 

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

 

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi din nou.

 

Oamenii se opriră în stradă.

 

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

 

Suna pentru primejdie.

 

Și atunci Brașovul înțelese.

 

Războiul venise.

 

---

 

Capitolul I — Cetatea

 

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

 

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

 

Se reparau porți.

 

Se întăreau ziduri.

 

Se cărau pietre.

 

Se pregăteau provizii.

 

Femeile coseau haine pentru răniți.

 

Copiii duceau apă.

 

Bătrânii pregăteau bisericile.

 

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

 

Nu se cerea moartea nimănui.

 

Nu se cerea răzbunare.

 

Se cerea putere.

 

Se cerea înțelepciune.

 

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

 

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

 

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

 

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

 

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

 

Una îi tăia sprânceana.

 

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

 

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

 

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

 

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

 

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

 

— Nu.

 

— Atunci ține-o.

 

Andrei o primi.

 

— E grea.

 

— Nu sabia e grea.

 

Mihail privi spre munți.

 

— Ceea ce urmează este greu.

 

Andrei privi și el.

 

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

 

Apoi mii.

 

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

 

Ca o mare de foc.

 

— Câte sunt? întrebă Andrei.

 

— Destule.

 

— Putem să-i oprim?

 

Mihail tăcu.

 

— Nu știu.

 

Andrei se uită la el.

 

— Cum adică nu știi?

 

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

 

— Atunci ce facem?

 

Mihail zâmbi.

 

— Ne facem datoria.

 

---

 

Capitolul II — Predica

 

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

 

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

 

Țărani.

 

Negustori.

 

Meșteșugari.

 

Soldați.

 

Călugări.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Toți așteptau.

 

Serafim urcă treptele bisericii.

 

În mâna dreaptă ținea o cruce.

 

În stânga, o Evanghelie.

 

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

 

Ridică Evanghelia.

 

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

 

Mulțimea tăcu.

 

— Cetatea adevărată este în inima omului.

 

Un copil începu să plângă.

 

Mama lui îl strânse la piept.

 

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

 

Ridică crucea.

 

— Casele voastre.

 

Oamenii ascultau.

 

— Copiii voștri.

 

Tăcere.

 

— Bisericile voastre.

 

Și mai multă tăcere.

 

— Libertatea voastră de a vă ruga.

 

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

 

— Amin!

 

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

 

— Amin!

 

Serafim coborî crucea.

 

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

 

Mulțimea rămase tăcută.

 

Apoi preotul adăugă:

 

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

 

---

 

Capitolul III — Solul

 

În a treia zi veni un sol.

 

Purta haine otomane.

 

Era înalt și avea o barbă neagră.

 

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

 

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

 

Mihail îl privi.

 

— Și de ce ai venit?

 

— Cu un mesaj.

 

— Spune-l.

 

Yusuf desfăcu pergamentul.

 

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

 

Mihail îl privi lung.

 

— Și dacă nu?

 

Yusuf nu răspunse.

 

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

 

Yusuf împături pergamentul.

 

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

 

— Este frumoasă.

 

Mihail îl surprinse.

 

— Ce?

 

— Biserica.

 

Căpitanul se uită și el.

 

— Da.

 

Yusuf oftă.

 

— Și noi avem locuri frumoase.

 

Mihail îl privi cu atenție.

 

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

 

Yusuf zâmbi trist.

 

— Poate.

 

Apoi plecă.

 

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

 

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

 

Serafim clătină din cap.

 

— Nu știu.

 

— Era dușmanul nostru.

 

— Da.

 

— Și totuși...

 

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

 

Mihail privi focul.

 

— Războiul complică toate lucrurile.

 

— Nu, fiule.

 

Serafim îl privi.

 

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

 

---

 

Capitolul IV — Prima noapte

 

Tunurile au început înainte de răsărit.

 

Primul bubuit zgudui ferestrele.

 

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

 

Al treilea trezi întregul oraș.

 

Andrei se afla pe zid.

 

— Vin!

 

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

 

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

 

Mii de oameni înaintau.

 

Tobele băteau.

 

Caii alergau.

 

Scările erau ridicate.

 

Berbecii erau împinși înainte.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Nu trageți până nu ajung aproape!

 

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

 

— Părinte...

 

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

 

— Da?

 

— Mi-e frică.

 

— Știu.

 

— Iar?

 

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

 

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

 

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

 

Primele scări loviră zidurile.

 

Atacatorii urcau.

 

Apărătorii respingeau.

 

Noaptea devenise foc.

 

Metalul lovea metalul.

 

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

 

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

 

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

 

Tânărul îngheță.

 

Ochii celor doi se întâlniră.

 

Pentru o clipă, totul dispăru.

 

Nu mai era cetate.

 

Nu mai era armată.

 

Erau doi oameni.

 

Apoi Mihail strigă:

 

— Andrei!

 

Tânărul se feri.

 

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

 

Andrei rămase nemișcat.

 

Mihail îl apucă de braț.

 

— Dacă eziți, vei muri.

 

— Nu vreau să omor.

 

— Nici eu.

 

Mihail privi spre câmpul de luptă.

 

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

 

Andrei înțelese.

 

Nu îi plăcea.

 

Dar înțelese.

 

---

 

Capitolul V — Iarna

 

Asediul dură săptămâni.

 

Apoi luni.

 

Zăpada acoperi munții.

 

Apa îngheță în găleți.

 

Grâul începu să se împuțineze.

 

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

 

Soldații dormeau câteva ore.

 

Copiii nu mai râdeau.

 

Dar clopotele continuau să bată.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Uneori doar o singură dată.

 

Dar băteau.

 

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

 

Acolo îl găsi pe Serafim.

 

Bătrânul stătea în genunchi.

 

— Părinte?

 

— Da.

 

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

 

Serafim rămase tăcut.

 

— Nu știu.

 

Andrei se încruntă.

 

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

 

— Dar atunci ce avem?

 

Serafim se ridică.

 

— Credința.

 

— Și dacă murim?

 

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

 

Andrei îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Serafim se apropie de icoană.

 

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

 

---

 

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

 

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

 

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

 

Avea patruzeci de ani.

 

Soțul ei murise în primul atac.

 

Avea doi copii.

 

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

 

— Pentru patru zile.

 

Ana privi spre depozit.

 

— Nu.

 

— Ce?

 

— Mai avem.

 

— Unde?

 

Femeia îi conduse într-o pivniță.

 

Acolo erau ascunși saci cu făină.

 

— De ce nu ai spus?

 

Ana îl privi.

 

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

 

Mihail își scoase mănușa.

 

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

 

— Știu.

 

— Și acum îți dai și mâncarea?

 

Ana răspunse:

 

— Nu dau mâncarea.

 

— Atunci?

 

— Dau ceea ce avem.

 

Mihail înțelese.

 

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

 

O bucată de pâine.

 

Un sac de cartofi.

 

Un borcan cu miere.

 

Un pumn de nuci.

 

Oamenii își împărțiră proviziile.

 

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

 

---

 

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

 

Dar nu toți erau curajoși.

 

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

 

Își pierduse averea.

 

Își pierduse casa de la marginea orașului.

 

Își pierduse fratele.

 

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

 

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

 

Avea doar paisprezece ani.

 

— Tată!

 

Pavel se întoarse.

 

— Du-te!

 

— Ce faci?

 

— Te rog!

 

— Vrei să-i lași să intre?

 

Pavel începu să plângă.

 

— Nu mai pot.

 

Fata se apropie.

 

— Dar ceilalți pot?

 

Pavel se prăbuși în genunchi.

 

— Nu știu ce să fac.

 

Fata îl îmbrățișă.

 

— Atunci vino cu mine.

 

Împreună merseră la paznici.

 

Pavel mărturisi.

 

Poarta fu întărită.

 

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

 

Unii cereau moartea lui.

 

Dar Serafim interveni.

 

— Dreptatea trebuie făcută.

 

Apoi privi spre Pavel.

 

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

 

Pavel fu întemnițat.

 

Nu ucis.

 

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

 

---

 

Capitolul VIII — Focul

 

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

 

Focul se răspândi.

 

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

 

Oamenii alergară cu găleți.

 

Andrei intră în clădire.

 

— Ieși! strigă Mihail.

 

— Sunt oameni înăuntru!

 

— Andrei!

 

Tânărul intră.

 

Găsi doi copii.

 

Îi ridică.

 

Îi scoase afară.

 

Apoi se întoarse.

 

Într-un colț găsi un soldat rănit.

 

Nu purta uniforma apărătorilor.

 

Era un soldat otoman.

 

Andrei se opri.

 

Omul era aproape inconștient.

 

— Ajutor...

 

Andrei îl ridică.

 

Îl scoase și pe el.

 

Când Mihail îl văzu, întrebă:

 

— Cine este?

 

— Un rănit.

 

— De-al nostru?

 

Andrei clătină din cap.

 

Mihail privi soldatul.

 

Apoi spuse:

 

— Atunci este un om.

 

Soldatul fu dus la bolniță.

 

Acolo primi apă.

 

Pansamente.

 

Mâncare.

 

Când își reveni, întrebă:

 

— De ce?

 

Călugărul îi răspunse:

 

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

 

Soldatul privi icoana din cameră.

 

Nu spuse nimic.

 

---

 

Capitolul IX — Ultimul asalt

 

Primăvara veni.

 

Zăpada începu să se topească.

 

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

 

Armata pregătea atacul final.

 

Mihail adună comandanții.

 

— Nu mai avem suficienți oameni.

 

— Câți?

 

— Prea puțini.

 

— Tunuri?

 

— Și mai puține.

 

— Provizii?

 

Mihail tăcu.

 

Toți înțeleseră.

 

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

 

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

 

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

 

Nimeni nu răspunse.

 

— Nu vă promit că vom trăi.

 

Tăcere.

 

— Nu vă promit că vom birui.

 

Tăcere.

 

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

 

Andrei se uită la oameni.

 

Văzu soldați.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Preoți.

 

Negustori.

 

Fierari.

 

Țărani.

 

Toți stăteau împreună.

 

Atunci înțelese.

 

Brașovul nu era zidul.

 

Brașovul erau oamenii.

 

---

 

Capitolul X — Ultima zi

 

Dimineața începu cu ceață.

 

Apoi se auziră tobele.

 

Apoi cornurile.

 

Apoi strigătele.

 

Armata înainta.

 

Porțile fură lovite.

 

Tunurile trăgeau.

 

Zidurile se cutremurau.

 

O parte se prăbuși.

 

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Înapoi!

 

Andrei lupta lângă el.

 

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

 

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

 

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

 

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

 

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

 

Dinspre munți se auzi un vuiet.

 

Mihail ridică privirea.

 

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

 

Oastea aliată sosise.

 

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

 

Cavalerii dinspre apus veniseră.

 

Oameni din satele din jur veniseră.

 

Țărani înarmați.

 

Soldați.

 

Mercenari.

 

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

 

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

 

Bătălia deveni uriașă.

 

Seara, câmpul era acoperit de fum.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Atacul se oprise.

 

Brașovul rezistase.

 

---

 

Capitolul XI — După luptă

 

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

 

Nu era nimeni care să danseze.

 

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

 

Prea mulți muriseră.

 

Pe ziduri erau crăpături.

 

Casele erau arse.

 

Bisericile aveau ferestre sparte.

 

Piața era plină de moloz.

 

Andrei mergea printre ruine.

 

Îl găsi pe Mihail.

 

Căpitanul stătea lângă un zid.

 

— Am câștigat? întrebă Andrei.

 

Mihail îl privi.

 

— Nu știu.

 

Andrei zâmbi amar.

 

— Iar „nu știu”.

 

— Da.

 

Mihail se uită spre cimitir.

 

— În război, victoria este un cuvânt greu.

 

Serafim veni lângă ei.

 

În mâini ținea o cruce.

 

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

 

Bătrânul răspunse:

 

— Îngropăm morții.

 

— Și apoi?

 

— Reparăm casele.

 

— Și apoi?

 

— Ridicăm bisericile.

 

— Și apoi?

 

Serafim zâmbi.

 

— Ne amintim.

 

---

 

Capitolul XII — Yusuf

 

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

 

Printre ei se afla Yusuf.

 

Andrei îl recunoscu.

 

— Tu.

 

Yusuf zâmbi obosit.

 

— Eu.

 

— Ai fost la porți.

 

— Da.

 

— De ce ai venit?

 

Yusuf privi spre ruine.

 

— Pentru că am primit un ordin.

 

Andrei tăcu.

 

— Și acum?

 

Yusuf oftă.

 

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

 

Andrei se uită la el.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

 

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

 

— Dar eu am văzut oameni.

 

Serafim se apropie.

 

— Și noi am văzut un om.

 

Yusuf îl privi.

 

— De ce mă tratați cu milă?

 

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

 

Yusuf coborî privirea.

 

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

 

Serafim răspunse:

 

— Dumnezeu îi vede pe toți.

 

---

 

Capitolul XIII — Crucea

 

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

 

Casele fură reconstruite.

 

Zidurile reparate.

 

Fântânile curățate.

 

Bisericile restaurate.

 

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

 

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

 

Nici numele unui general.

 

Nici numele vreunui erou.

 

Era scris doar:

 

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

 

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

 

Mihail îl privi.

 

— De ce atât de simplă?

 

— Pentru că nu vreau să uităm.

 

— Ce?

 

Andrei se opri.

 

— Că am fost aproape să pierdem totul.

 

— Și totuși n-am pierdut.

 

Andrei privi spre biserică.

 

— Am pierdut oameni.

 

Mihail tăcu.

 

— De aceea trebuie să ne amintim.

 

---

 

Epilog — Ultima Cruciadă

 

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

 

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

 

Andrei zâmbi.

 

Era bătrân.

 

Părul îi albise.

 

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

 

Dar ochii îi erau aceiași.

 

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

 

— Și a fost?

 

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce?

 

Bătrânul se aplecă spre copil.

 

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

 

Copilul se miră.

 

— Mai sunt războaie?

 

— Nu despre asta vorbesc.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

 

— Cu cine?

 

Bătrânul privi spre munți.

 

— Cu frica.

 

Apoi spre biserică.

 

— Cu ura.

 

Apoi spre oraș.

 

— Cu lăcomia.

 

Și, în cele din urmă, spre copil.

 

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

 

Copilul tăcu.

 

Andrei continuă:

 

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

 

— Și cine a câștigat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Cel care și-a păstrat sufletul.

 

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

De trei ori.

 

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

 

Peste zidurile vechi.

 

Peste Tâmpa.

 

Peste mormintele celor căzuți.

 

Peste casele ridicate din nou.

 

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

 

Andrei închise ochii.

 

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

 

Focul.

 

Tunurile.

 

Strigătele.

 

Zidurile.

 

Crucea.

 

Și glasul bătrânului Serafim:

 

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

 

Apoi clopotul bătu din nou.

 

Iar Brașovul tăcu.

 

Nu de frică.

 

Ci de recunoștință.

 

Pentru cei care plecaseră.

 

Pentru cei care rămăseseră.

 

Pentru credința păstrată.

 

Pentru casele reconstruite.

 

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

 

Și pentru pacea care venise după război.

 

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

 

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

 

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

 

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

 

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

 

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

 

Deveni o legendă.

 

Nu despre ură.

 

Nu despre răzbunare.

 

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

 

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

 

Un clopot care nu chema la război.

 

Ci la rugăciune.

 

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

 

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

 

Nu când armatele au plecat.

 

Nu când zidurile au fost reparate.

 

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

 

Sfârșit.

Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița poezii.online ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV

Data postării: 26 septembrie

Timp de citire: ~37 min.

Vizualizări: 13

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

500 de Poezii Creștine 351–400

351. Rugăciunea inimii

 

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

 

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

 

Cristian Diaconița

 

352. Doamne, miluiește

 

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

 

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

353. Mâna lui Dumnezeu

 

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

 

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

 

Cristian Diaconița

 

354. Ocrotirea

 

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

 

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

 

Cristian Diaconița

 

355. Numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

 

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

356. Hristos în casa mea

 

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

 

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

357. Casa binecuvântată

 

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

 

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

 

Cristian Diaconița

 

358. Masa familiei

 

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

 

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

 

Cristian Diaconița

 

359. Pâinea împărțită

 

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

 

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

360. Milostivirea

 

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

 

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

361. Samarineanul milostiv

 

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

 

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

 

Cristian Diaconița

 

362. Oaia pierdută

 

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

363. Fiul risipitor

 

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

 

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

 

Cristian Diaconița

 

364. Tatăl iubitor

 

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

 

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

 

Cristian Diaconița

 

365. Talantul

 

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

 

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

366. Sămânța

 

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

367. Lumina sub obroc

 

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

 

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

368. Casa zidită pe stâncă

 

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

 

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

 

Cristian Diaconița

 

369. Furtuna

 

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

 

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

 

Cristian Diaconița

 

370. Potolirea furtunii

 

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

 

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

371. Vindecarea orbului

 

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

 

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

 

Cristian Diaconița

 

372. Lazăr

 

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

 

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

373. Vindecarea leprosului

 

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

374. Fiica lui Iair

 

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

 

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

 

Cristian Diaconița

 

375. Femeia cu scurgerea de sânge

 

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

 

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

 

Cristian Diaconița

 

376. Bartimeu

 

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

 

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

 

Cristian Diaconița

 

377. Zaheu

 

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

 

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

378. Vameșul și fariseul

 

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

 

Cristian Diaconița

 

379. Fariseul

 

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

380. Vameșul

 

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

 

Cristian Diaconița

 

381. Fericirile

 

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

382. Fericiți cei curați

 

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

 

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

383. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

 

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

 

Cristian Diaconița

 

384. Fericiți făcătorii de pace

 

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

 

Cristian Diaconița

 

385. Iubirea vrăjmașilor

 

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

 

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

 

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

 

Cristian Diaconița

 

387. Postul

 

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

388. Rugăciunea

 

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

 

Cristian Diaconița

 

389. Tăcerea rugăciunii

 

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

 

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

 

Cristian Diaconița

 

390. Genunchii plecați

 

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

 

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

391. Lacrimile

 

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

 

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

 

Cristian Diaconița

 

392. Bucuria creștinului

 

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

 

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

 

Cristian Diaconița

 

393. Nu te teme

 

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

 

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

394. Dumnezeu nu mă părăsește

 

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

 

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

395. Când cad

 

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

 

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

396. Ridică-te

 

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

 

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

 

Cristian Diaconița

 

397. Început nou

 

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

 

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

398. Calea îngustă

 

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

 

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

 

Cristian Diaconița

 

399. Calea vieții

 

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

 

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

 

Cristian Diaconița

 

400. Până la sfârșit

 

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

 

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 401–450

 

401. Sfântul Nicolae

 

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

 

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

 

Cristian Diaconița

 

402. Sfântul Gheorghe

 

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

 

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

403. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

 

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

404. Sfântul Apostol Petru

 

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

 

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

 

Cristian Diaconița

 

405. Sfântul Apostol Pavel

 

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

 

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

 

Cristian Diaconița

 

406. Sfinții Apostoli

 

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

 

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

407. Sfinții Mucenici

 

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

 

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

408. Sfinții

 

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

 

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

409. Calea sfinților

 

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

 

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

410. Mucenicia

 

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

 

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

 

Cristian Diaconița

 

411. Sfântul Dimitrie

 

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

 

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

412. Sfântul Mina

 

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

 

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

 

Cristian Diaconița

 

413. Sfântul Spiridon

 

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

 

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

 

Cristian Diaconița

 

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

 

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

415. Sfântul Vasile cel Mare

 

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

 

Cristian Diaconița

 

416. Sfântul Grigorie

 

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

 

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

417. Sfântul Nectarie

 

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

 

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

418. Sfântul Efrem

 

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

419. Sfinții Doctori fără de arginți

 

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

 

Cristian Diaconița

 

420. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

421. Pustnicul

 

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

 

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

422. Mănăstirea

 

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

 

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

423. Călugărul

 

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

 

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

 

Cristian Diaconița

 

424. Ascultarea

 

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

 

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

 

Cristian Diaconița

 

425. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

426. Răbdarea

 

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

 

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

427. Iertarea

 

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

 

Cristian Diaconița

 

428. Pocăința

 

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

 

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

429. Spovedania

 

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

 

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

430. Duhovnicul

 

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

 

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

 

Cristian Diaconița

 

431. Sfânta Împărtășanie

 

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

 

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

432. Sfântul Potir

 

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

 

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

433. Sfântul Altar

 

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

 

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

 

Cristian Diaconița

 

434. Preotul

 

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

 

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

 

Cristian Diaconița

 

435. Evanghelia

 

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

 

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

 

Cristian Diaconița

 

436. Sfânta Scriptură

 

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

 

Cristian Diaconița

 

437. Psalmii

 

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

 

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

 

Cristian Diaconița

 

438. Psalmul meu

 

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

 

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

 

Cristian Diaconița

 

439. David

 

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

440. Psalmul 50

 

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

 

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

441. Psalmul 22

 

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

 

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

 

Cristian Diaconița

 

442. Psalmul 150

 

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

 

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

 

Cristian Diaconița

 

443. Cântarea

 

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

 

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

 

Cristian Diaconița

 

444. Amin

 

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

 

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

445. Aleluia

 

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

 

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

 

Cristian Diaconița

 

446. Slavă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

 

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

447. Mulțumirea

 

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

 

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

 

Cristian Diaconița

 

448. Nădejdea

 

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

 

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

 

Cristian Diaconița

 

449. Credința

 

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

 

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

 

Cristian Diaconița

 

450. Dragostea

 

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

 

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

Mai mult...

(!) Pașii Arhanghelilor

Mai mult...

Motivația Zilei

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

 

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

Mai mult...

LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT

I. Cetatea

 

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

 

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

 

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

 

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

 

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

 

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

 

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

 

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

 

Cetatea devenise bogată.

 

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

 

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

 

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

 

Avea paisprezece ani.

 

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

 

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

 

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

 

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

 

Matei nu înțelegea întotdeauna.

 

Dar își amintea cuvintele.

 

II. Bătrânul

 

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

 

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

 

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

 

Matei se opri.

 

— Nu ți-e frig?

 

Bătrânul ridică ochii.

 

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

 

Matei zâmbi.

 

Își scoase mantia.

 

Era singura lui haină groasă.

 

— Ia-o.

 

— Și tu?

 

— Eu alerg până acasă.

 

Bătrânul îl privi cu atenție.

 

— Cum te cheamă?

 

— Matei.

 

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

 

— Ce?

 

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

 

Matei nu răspunse.

 

Bătrânul strânse mantia la piept.

 

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

 

Matei porni spre casă.

 

După câțiva pași se întoarse.

 

Bătrânul dispăruse.

 

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

 

III. Omul cu hambarele pline

 

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

 

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

 

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

 

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

 

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

 

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

 

Nu pentru că avea nevoie de el.

 

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

 

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

 

— Domnule Dimitrie!

 

Negustorul ieși.

 

— Ce vrei?

 

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

 

Dimitrie privi copilul.

 

Apoi privi hambarele.

 

— Du-te la biserică.

 

— Am fost.

 

— Atunci du-te în altă parte.

 

— Nu mai avem unde.

 

Dimitrie închise poarta.

 

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

 

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

 

IV. Visul

 

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

 

Se făcea că mergea prin propria casă.

 

Dar casa era goală.

 

Cuferele erau deschise.

 

Hambarele erau fără grâu.

 

Pivnițele erau pustii.

 

Alergă spre curtea lui.

 

Nici caii nu mai erau.

 

— Unde sunt toate? strigă el.

 

Nimeni nu-i răspunse.

 

În fața lui apăru biserica.

 

Ușile erau deschise.

 

Dimitrie intră.

 

Era întuneric.

 

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

 

Se apropie.

 

Atunci auzi o voce:

 

— Dimitrie.

 

Se uită în jur.

 

Nu era nimeni.

 

— Ce ai strâns?

 

— Aur, răspunse el.

 

— Pentru cine?

 

Dimitrie tăcu.

 

— Și ce ai lăsat în urmă?

 

Atunci se trezi.

 

Era dimineață.

 

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

 

Se gândi la copil.

 

V. Poarta deschisă

 

Dimitrie îl căută.

 

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

 

Mama copilului era întinsă pe un pat.

 

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

 

Femeia îl privi.

 

— De ce?

 

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

 

— Pentru că ieri am închis poarta.

 

Apoi plecă.

 

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

 

Nu mereu.

 

Dar destul de des încât oamenii să observe.

 

VI. Vara fără ploaie

 

Vara veni cu o căldură cumplită.

 

Pământul se crăpă.

 

Fântânile scăzură.

 

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

 

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

 

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

 

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

 

Oamenii se adunară în piață.

 

Preotul le vorbi:

 

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

 

Nimeni nu răspunse.

 

Atunci Matei făcu un pas înainte.

 

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

 

Oamenii se uitară la el.

 

Dimitrie ieși din mulțime.

 

— Hambarele mele se deschid.

 

Și se deschiseră.

 

În acea zi, grâul fu împărțit.

 

Nu a fost destul pentru toată lumea.

 

Dar nimeni nu plecă flămând.

 

VII. Noaptea furtunii

 

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

 

Un vânt rece coborî dintre munți.

 

Norii se strânseră deasupra cetății.

 

Apoi începu ploaia.

 

La început oamenii se bucurară.

 

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

 

Vântul smulse acoperișuri.

 

Porțile se izbiră de ziduri.

 

Un turn se prăbuși.

 

Oamenii alergară spre biserică.

 

Matei ieși din casă.

 

Mama lui îl strigă:

 

— Unde mergi?

 

— Sunt oameni prinși lângă zid.

 

— Nu te duce!

 

Matei se opri.

 

O clipă se uită spre întuneric.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl întâlni pe drum.

 

— Singur?

 

— Nu.

 

— Atunci mergem.

 

VIII. Printre ruine

 

Apa le ajungea până la genunchi.

 

Pietrele cădeau din zid.

 

În întuneric se auzeau strigăte.

 

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

 

Dimitrie ridică lemnul.

 

— Mai mult!

 

Matei trase.

 

Femeia fu eliberată.

 

Mai departe găsiră doi copii.

 

Apoi un bătrân.

 

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

 

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

 

Omul era rănit.

 

Dimitrie îl ridică.

 

— Ține-te de mine.

 

— De ce mă ajuți?

 

Dimitrie răspunse:

 

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

 

Au mers până dimineața.

 

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

 

O parte din ziduri dispăruse.

 

Casele erau distruse.

 

Dar oamenii fuseseră salvați.

 

IX. Candela

 

În biserică, preotul intră încet.

 

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

 

Dar candela încă ardea.

 

Flacăra ei era mică.

 

Foarte mică.

 

Dar nu se stinsese.

 

Matei se apropie.

 

Dimitrie rămase în spatele lui.

 

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

 

Preotul zâmbi.

 

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

 

Dimitrie privi flacăra.

 

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

 

X. Cetatea se ridică

 

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

 

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

 

Femeile pregăteau hrană.

 

Copiii aduceau apă.

 

Meșteșugarii reparau casele.

 

Negustorii ofereau materiale.

 

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

 

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

 

Zilele treceau.

 

O piatră.

 

Încă una.

 

Un lemn.

 

Un acoperiș.

 

O ușă.

 

Cetatea se ridica.

 

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

 

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

 

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

 

Matei îl privi.

 

— Nu i-ai salvat tu.

 

— Atunci cine?

 

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

 

Dimitrie zâmbi.

 

— Ai devenit înțelept.

 

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

 

XI. Clopotul

 

Clopotul bisericii fusese crăpat.

 

Nu mai putea suna.

 

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

 

Dar un bătrân fierar spuse:

 

— Putem încerca să-l reparăm.

 

Au muncit săptămâni întregi.

 

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

 

Toată cetatea aștepta.

 

Preotul făcu semnul crucii.

 

Clopotul bătu.

 

DONG!

 

Sunetul trecu peste ziduri.

 

DONG!

 

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

 

DONG!

 

Matei privi spre cer.

 

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

 

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

 

XII. Ani

 

Au trecut anii.

 

Matei deveni bărbat.

 

Dimitrie îmbătrâni.

 

Cetatea crescu din nou.

 

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

 

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

 

Nu pentru sărbătoare.

 

Ci pentru a-și aminti.

 

Copiii întrebau:

 

— De ce?

 

Bătrânii răspundeau:

 

— Pentru că omul uită repede.

 

— Ce trebuie să-și amintească?

 

— Că nu trăiește singur.

 

XIII. Ultima întâlnire

 

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

 

Era exact ca în ziua aceea.

 

Aceeași privire.

 

Aceeași liniște.

 

Matei se apropie.

 

— Te-am recunoscut.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai întârziat.

 

— Te-am căutat.

 

— Nu trebuia.

 

— Cine ești?

 

Bătrânul privi către icoană.

 

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

 

Matei înțelese.

 

— Atunci ai avut nevoie de mine?

 

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

 

Matei rămase tăcut.

 

Bătrânul continuă:

 

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

 

Apoi plecă.

 

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

 

Știa că nu trebuia.

 

XIV. Sfârșitul drumului

 

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

 

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

 

Nu mai putea merge repede.

 

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

 

Candela ardea.

 

Flacăra era mică.

 

Aceeași flacără.

 

Aceeași lumină.

 

Matei îngenunche.

 

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Apoi rămase în tăcere.

 

Afară începu să ningă.

 

Clopotul bătu o dată.

 

Matei zâmbi.

 

A doua oară.

 

Închise ochii.

 

A treia oară.

 

În biserică era liniște.

 

Candela continua să ardă.

 

XV. Răsăritul

 

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

 

Lumina se așeză pe cupole.

 

Crucea bisericii străluci.

 

Oamenii veniră să se roage.

 

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

 

Matei murise acum.

 

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

 

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

 

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

 

Copilul se opri.

 

Își scoase mantia.

 

Și i-o întinse.

 

Bătrânul îl privi.

 

— Cum te cheamă?

 

Copilul zâmbi.

 

— Matei.

 

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG...

 

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

 

Iar candela din biserică ardea mai departe.

 

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

 

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

 

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

 

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

 

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

 

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

 

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

 

Lumina lui Hristos.

 

Sfârșit.

Mai mult...

Viața lui Ion Olaru

Viața lui Ion Olaru

 

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

 

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

 

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

 

Personalitatea și caracterul

 

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

 

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

 

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

 

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

 

Înfățișarea și stilul său

 

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

 

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

 

Obiceiuri și preocupări

 

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

 

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

 

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

 

Relațiile cu familia

 

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

 

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

 

Moștenirea lăsată în familie

 

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

 

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

 

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

Mai mult...

MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

 

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

 

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

 

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

 

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

 

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

 

Acolo învățase să citească.

 

Acolo învățase să se roage.

 

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

 

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

 

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

 

Mihail studiase ani întregi.

 

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

 

Cunoscuse viețile Apostolilor.

 

Cunoscuse istoria primilor creștini.

 

Cunoscuse mărturiile martirilor.

 

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

 

Nu pentru a-i urî pe oameni.

 

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

 

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

 

Candela tremura.

 

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

 

Mihail își plecă fruntea.

 

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

 

Apoi adăugă:

 

— Și păzește-mă de mândrie.

 

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

 

---

 

PARTEA I

 

DRUMUL

 

CAPITOLUL I — PLECAREA

 

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

 

Își puse Evanghelia în traistă.

 

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

 

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

 

— Unde vei merge?

 

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

 

— Și ce vei face?

 

— Voi vorbi despre Hristos.

 

Andronic îl privi lung.

 

— Ai grijă.

 

— De ce?

 

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

 

— Nu mă tem.

 

— Să nu spui asta.

 

Mihail îl privi nedumerit.

 

— De ce?

 

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 

Mihail zâmbi.

 

— Atunci asta voi spune.

 

Bătrânul îl binecuvântă.

 

Clopotul bătu.

 

Porțile mănăstirii se deschiseră.

 

Mihail porni.

 

---

 

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

 

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

 

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

 

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

 

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

 

Un bătrân îl întrebă:

 

— Cine ești?

 

— Un creștin.

 

— Și ce cauți aici?

 

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

 

— Crezi că religia ta este adevărată?

 

Mihail răspunse:

 

— Da.

 

Mulțimea începu să murmure.

 

— Atunci dovedește!

 

Mihail deschise Evanghelia.

 

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

 

Astfel începu prima mare confruntare.

 

---

 

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

 

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

 

Învățații îl întrebau.

 

El răspundea.

 

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

 

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

 

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

 

Un filosof îl provocă:

 

— Și dacă descoperi că ai greșit?

 

Mihail răspunse:

 

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

 

Sala amuți.

 

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

 

— Atunci nu ești un fanatic.

 

Mihail zâmbi.

 

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

 

---

 

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

 

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

 

Citea.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Apoi compara.

 

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

 

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

 

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

 

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

 

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

 

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

 

Mihail privi spre cetate.

 

— Nu știu ce va face istoria.

 

— Dar tu ce vrei?

 

Mihail răspunse:

 

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

 

— Și cum o vei distruge?

 

Mihail ridică Evanghelia.

 

— Prin lumină.

 

---

 

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

 

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

 

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

 

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

 

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

 

Pe peretele din spatele lui era scris:

 

„Cine cunoaște adevărul?”

 

Mihail păși înăuntru.

 

Primul învățat întrebă:

 

— Ești sigur că ai dreptate?

 

— Sunt convins de credința mea.

 

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

 

— Atunci să cercetăm.

 

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

 

Dumnezeu.

 

Omul.

 

Păcatul.

 

Moartea.

 

Mântuirea.

 

Rugăciunea.

 

Viața veșnică.

 

Hristos.

 

Crucea.

 

Învierea.

 

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

 

Nu ridica vocea.

 

Nu insulta.

 

Nu râdea.

 

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

 

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

 

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

 

Mihail răspunse:

 

— Nici nu am venit pentru asta.

 

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

 

Mihail închise Evanghelia.

 

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

 

---

 

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

 

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

 

Se urcă pe o corabie.

 

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

 

Cerul se întunecă.

 

Valurile loviră corabia.

 

Un catarg se rupse.

 

Marinarii strigau.

 

Mihail îi ajută.

 

Un tânăr marinar căzu pe punte.

 

Mihail îl ridică.

 

— Ține-te bine!

 

— Vom muri!

 

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

 

Toți munciră.

 

În cele din urmă, furtuna trecu.

 

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

 

Căpitanul se apropie.

 

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

 

— Da.

 

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

 

Mihail privi marea.

 

— Nu știu.

 

— Și totuși crezi?

 

— Da.

 

— De ce?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

 

---

 

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

 

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

 

Erau puțini.

 

Aveau o biserică mică.

 

Clopotul era vechi.

 

Icoanele erau simple.

 

Dar oamenii se rugau.

 

Preotul cetății îi spuse:

 

— Suntem puțini.

 

Mihail răspunse:

 

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

 

— Și dacă vântul o stinge?

 

— O aprindem din nou.

 

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

 

Îi învăță pe copii din Scriptură.

 

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

 

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

 

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

 

---

 

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

 

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

 

Se uită la toate manuscrisele sale.

 

Își aminti de toate dezbaterile.

 

De toate drumurile.

 

De toate victoriile.

 

Și atunci o întrebare îl lovi:

 

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

 

Mihail închise ochii.

 

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

 

Era propria lui mândrie.

 

Îngenunche.

 

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

 

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

 

Nu era făcută să lovească oameni.

 

Era făcută să taie mândria.

 

---

 

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

 

Anii trecură.

 

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

 

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

 

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

 

Nu toate cetățile îl ascultau.

 

Nu toți îl credeau.

 

Uneori era alungat.

 

Alteori era primit.

 

Uneori câștiga dezbateri.

 

Alteori era învins într-un argument.

 

Dar continua.

 

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

 

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

 

Mii de oameni umplură piața.

 

Mihail urcă pe trepte.

 

În mâna sa avea Evanghelia.

 

În spatele lui se ridica o cruce.

 

Un conducător al cetății întrebă:

 

— De ce ai venit?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

 

— Și ce ai învățat după atâția ani?

 

Mihail privi mulțimea.

 

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

 

Apoi ridică Evanghelia.

 

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

 

Piața deveni tăcută.

 

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

 

Un vânt puternic trecu prin piață.

 

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

 

---

 

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

 

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

 

Unii descoperiră creștinismul.

 

Alții rămaseră în tradițiile lor.

 

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

 

Nu prin foc.

 

Nu prin sabie.

 

Ci prin întrebări.

 

Prin cărți.

 

Prin dezbateri.

 

Prin rugăciune.

 

Prin convertiri sincere.

 

Mihail privea toate acestea și spunea:

 

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

 

Un tânăr îl întrebă:

 

— Atunci cine a biruit?

 

Mihail privi spre cruce.

 

— Hristos.

 

---

 

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

 

Mihail îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Pașii îi erau mai lenți.

 

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

 

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

 

Bătrânul Andronic nu mai era.

 

Mormântul său se afla lângă biserică.

 

Mihail se opri înaintea lui.

 

— Părinte, m-am întors.

 

Vântul mișcă frunzele.

 

Mihail zâmbi.

 

Apoi intră în biserică.

 

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

 

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

 

Tăcu.

 

Clopotul începu să bată.

 

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

 

Mihail privi crucea.

 

În acea clipă își aminti toate drumurile.

 

Marea.

 

Furtunile.

 

Cetățile.

 

Dezbaterile.

 

Prietenii.

 

Adversarii.

 

Oamenii care îl ascultaseră.

 

Oamenii care îl respinseseră.

 

Și înțelese ceva.

 

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

 

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

 

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

 

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

 

Nu fusese distrugerea oamenilor.

 

Nu fusese cucerirea cetăților.

 

Fusese lumina aprinsă în suflete.

 

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

 

HRISTOS.

 

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

 

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

 

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

 

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

 

Era Cuvântul.

 

Scutul lui era credința.

 

Armura lui era rugăciunea.

 

Puterea lui era adevărul.

 

Iar legea lui era:

 

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

 

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

 

Dar crucea rămânea.

 

Evanghelia rămânea.

 

Credința creștină rămânea.

 

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

 

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

Epicentru

Întinsă în pat, lângă soţul ei, Bartolomeu, care sforăia îngrozitor, Magdalena Pripas simţi din nou ghiontul acela dureros dinăuntru burţii şi abia se abţinu să nu ţipe. Nu era firesc ca o femeie la patruzeci de ani să se trezească peste noapte cu asemenea dureri aiuritoare, imposibil de confundat, în absenţa oricărui semn premergător sau explicaţii. O fi chemând-o Magdalena, ca pe Sfânta Fecioară, dar de aici şi până a rămâne însărcinată în gând, după ce toată viaţa încercase la modul propriu acelaşi lucru, fără succes, era prea mult. Coborî din pat, călcând în vârful degetelor, şi ieşi pe balcon, unde inspiră adânc aerul rece al nopţii şi-şi aprinse o ţigară. În mintea ei exista, totuşi, un dubiu, o îndoială legată de ceva petrecut demult, care acum răzbea dintr-o dată la suprafaţă şi îşi făcea loc insidios printre temerile sale. Se întâmplase într-o toaletă publică, în timpul unei petreceri de pomină, organizată de conducere la cabana „Răscrucea” din Retezat, cu un prieten de-al lui Bartolomeu, francez de origine, detaşat nu mult timp după aceea la o sucursală a firmei din Kuala Lumpur. Îşi aminti, cutremurându-se de scârbă, că bărbatul o rezemase de un perete rece, placat cu faianţă, apoi o întoarse cu spatele şi ejaculase, din cauza emoţiei, probabil, instantaneu. De atunci trecuseră aproape trei luni...

Magdalena Ispas ştia că soţul ei întreţinea realaţii sexuale cu mai toate studentele sale, dar îi trecea cu vedere această slăbiciune omenească, incurabilă, convinsă fiind că Bartolomeu nu amesteca lucrurile şi nu se angaja niciodată într-o relaţie cu o femeie mai mult decât era necesar. N-o neglija nici pe dânsa, desigur, şi nu risipea banii, altfel destul de mulţi, ca să-şi satisfacă, ceea ce el denumea în termeni filosofici, hedonismul neoepicurian. Se făcuse deja ora două şi cum nu putea să adoarmă nicicum se apucă să-i facă geamantanul, amintindu-şi că avea rezervare la prima cursă către Berlin, unde ţinea trimestrial câte-o sesiune de comunicări ştiinţifice. Plecarea lui se potrivea perfect cu dorinţa ei de a-şi clarifica temerile acelea absurde, apărute peste noapte, astfel că nu i se păru o corvadă drumul cu maşina până la aeroport.

 

Simţi mâna dolofană a ginecologului alunecându-i delicat înăuntru, palpându-i măruntaiele, explorând-o amănunţit, centimetru cu centimetru, apoi retrăgându-se uşor şi sigură în afară. Îl auzi spunându-i să se îmbrace şi-l văzu, după ce deschise ochii, spălându-se pe mâini cu o coajă albastră de săpun.

- Cum e doctore?

- Depinde din ce perspectivă mă întrebi? zâmbi acesta amuzat de poziţia „călare”, în care rămăsese.. Dacă ai dorit sarcina asta, e o nenorocire, dacă nu, nu!

Chiui de fericire şi puţin lipsise să nu-l îmbrăţişeze dacă n-ar fi realizat la timp că era goală. Reveni din vestiar îmbrăcată şi-şi duse gestul început până la capăt.

- Să fi fost doar o părere, doctore?

- Este posibil, dar ca să fim siguri că nu este altceva, fiindcă de sarcină nici nu poate fi vorba, trebuie să treci pe la noul şi modernul nostru laborator! Diseară ai şi rezultatele!

Deşertase pastilele din flacon în podul palmei, le privi îndelung, cu ochii podidiţi de lacrimi, şi începu să le înghită pe rând, luând de fiecare dată şi câte o gură de whisky. Simţea că se afunda într-o pâclă groasă, înecăcioasă, din spatele căreia doar vocea doctorului mai răzbătea până la dânsa: „ Ai sida, femeie!!! ” se auzea din ce în ce mai slab. „Ai sidaaaaa!!! Fugiţi, oameni buni!!! Omorâţi-o cu pietreee !!!”. Iar ea îl vedea parcă pe Bartolomeu acoperit de buboaie, râzând în hohote, arătând către studentele sale descărnate, de-a dreptul hidoase, către băieţii care se culcaseră la rândul lor cu ele şi se transformaseră în zombi, către întreaga umanitate cuprinsă în această morişcă înspăimântătoare a iubirii şi morţii...

Mai mult...

Ce ne aduce anul?

       S-au întânlit anul vechi, cu anul nou. De la cel vechi 

mi-am luat rămas bun,așa cum a fost...Pe cel nou l-ași 

întreba....cu ce vine...și ce vrea?

     Toți îl așteptăm cu teamă: va fi pace sau război?

Va fi iarnă grea, cu ger, cu viscol? Vom avea, șomeri,

oamenii ai străzii,mese sărace, frig în case, facturi mari

și multe alte nevoi, ce vin mereu peste noi?

Cine mai are grijă de noi?

     Conducătorii noștri au o sarcină grea: să iubească 

poporul și țara, ca un părinte, așa cum își iubește 

copii...dar cum ajung la Cotroceni, uită de ce-s acolo.

Se lasă ispitiții de draci, și ne fac nouă românilor un 

viața un -iad-

      Nu trebuie să facă românii, un iad mai mare să 

încapă toți in el? să rămână doar patrioții, pământul 

și bogățiile țătii să ajungă la toți?

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering în franceză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

 

Le meilleur service de restauration

 

(ironiquement)

C'est vendredi soir, il est tard, on a la flemme de cuisiner. Quoi de plus savoureux qu'une pizza Quattro Stagioni ? On regarde la tablette, on la sélectionne en cliquant sur "Ajouter au panier", on choisit la sauce et une portion de pommes de terre sautées. Cela dit, on appuie sur "Passer la commande", on rentre l'adresse, le numéro de téléphone , nous choisissons le mode de paiement. Nous attendons en bavant, de plus en plus affamés, en regardant les photos des beautés qu'elles exposent. Nous sommes tellement excités à la maison, en revanche, une série d'apprentis chefs viennent au restaurant depuis un certain temps. Ils ne savent pas cuisiner, mais ils sont allés apprendre auprès de chefs ayant des décennies d'expérience. Les erreurs de toutes sortes sont pardonnées parce qu’elles sont au début et parce que ce n’est qu’en commettant des erreurs qu’ils apprendront. Peu importe combien de fois il ferait une erreur, peut-être qu'il brûlerait la poêle, la cuisine, toute la cuisine ou seulement la cuisine et la salle de bain qui communiquent à travers une cloison. Nous recevons donc des appels après appels où le chef s'excuse que le récipient de vin chaud est fissuré, que la pizza est trop cuite, qu'elle n'a pas assez cuit, que le fromage s'étale trop, qu'il n'a pas ajouté de tomates et de champignons. , qu'il n'a pas mis d'œufs de caille (c'est un peu une pizza diététique), qu'ils n'ont pas ajouté de sauce tzatziki au menu, qu'ils ont oublié la dose de Pepsi Twist au citron, que les beignets au glaçage au citron n'étaient pas ça n'a pas très bien fait le chocolat et autres...

Lassé de tant d'explications (je ne voulais même pas d'explication, je voulais juste de la nourriture), j'ai gentiment dit au chef concerné que j'aimerais que la nourriture soit commandée avant midi, je commanderais vers 19 heures. Le chef comprit, prit gentiment les apprentis par l'aile et les renvoya chez eux qu'il avait une commande à préparer.

Ainsi, vers 23h45, un garçon est arrivé à vélo près du pâté de maisons, m'appelle et me demande si je suis à la maison (où pourrais-je être à cette heure tardive ?, au marché ?, au bord de la mer sur la falaise ?, je veux dire sérieusement, où pourrais-je être juste en train d'attendre une pizza, congelée ou brûlée, peu importe ?), je lui ai dit que j'étais à la maison, mais je lui ai demandé d'utiliser l'ascenseur et de monter à l'étage. Il est arrivé, j'ai payé, j'ai pris la pizza avec tout ce que j'avais demandé et j'ai ouvert la boîte.

La pizza était en fait un Happy Meal Quattro Stagioni qui contenait un jouet inclus en plus de ce que j'avais commandé. Il a réalisé un menu pour enfants parce que les élèves avaient utilisé toute la pâte pour apprendre à faire de la pizza et c'était tout ce qui restait.

La pizza était bonne, l'attente en valait la peine après tous les nerfs et les soucis, même s'il s'agissait d'une portion pour enfants.

Mai mult...

Un coșmar

Nu știu când s-a întâmplat dar m-am trezit peste noapte într-o altă lume decât cea în care trăisem până atunci, o lume care aduce cu un azil de nebuni, în care nebunia este de obicei direct proporțională cu poziția ierarhică!

Da, am mai trăit în astfel de "azil" primii 31 de ani de viață, dar știam toți că nebunia este doar mimată! "Azilul" era însă la nivel național, nu planetar ca acum și majoritatea știau ce este normal și ce este nebunie! In noua lume, în care mă aflu, în azilul asta de boli psihice planetar, normalul a devenit pentru mulți anormal și anormalul normal, impus și acceptat de nevoie, sau de bună voie!

Adevărul nu mai are nici-o valoare chiar dacă e demonstrat știinţific, istoric, logic dacă nu este declarat... adevăr!

Este noapte doar dacă se declară oficial asta! Faptul ca soarele este sus pe cer nu are nici-o importanță!  Este ziuă chiar dacă e beznă și se văd stelele, luna...

Este tot mai cald chiar dacă crapă pietrele de ger!

Sexul unei persoane nu are nici o legătură cu gonadele lui, cu înfățișarea, sau cu cromozomii!

Democrație înseamnă că poporul trebuie să se supună conducătorilor!

Suveranitate înseamnă ca o țară să se supună intereselor altei, sau altor, țări!

Cel mai puternic om din lume cu greu se mai ține pe picioare, este senil și trăiește într-o lume imaginară, dar el este cel care decide cine este îndreptățit să trăiască și cine nu!

Și nu mai continui pentru ca n-as mai termina niciodata!

Ce este însă durerors e faptul ca pe foarte mulți toate astea fie nu-i interesează, fie le susțin ei insăși, fără rezerve , le consideră necesare, utile, echitabile, corecte, într-un cuvânt: NORMALITATEA!

Și că o fac cei tineri, care nu au cunoscut altceva și s-au născu dependenți de net, e una, dar o mulțime de oameni care au trăit zeci de ani de (altă) normalitate, nu par de loc surprinși, iritați, revoltați de lumea noua în care s-au trezit peste noapte ca și mine!

Singura explicație plauzibilă este că ce trăiesc nu este realitatea, ci un coșmar absurd, foarte lung, intens, din care sper să mă trezesc cât mai iute!

Chiar moartea în somn pare o variantă mai atrăgătoare decât să continui să visez în continuare!

 

20.11.2021

Mai mult...

Surprizele din apartamentul nou în norvegiană

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Overraskelsene i den nye leiligheten

 

Etter å ha flyttet til den nye leiligheten, mer presist tatt med seg alle eiendelene sine, begynte Cecilia å oppdage flere og mer unaturlige ting. For eksempel flyttet han møbler og på et tidspunkt hørte han et knirk i veggen. Cecilia ble fascinert og banket litt på veggen med neglen, gipsen løsnet på et sekund og avslørte et vakkert hull i veggen. Så våre hardtarbeidende og dedikerte byggherrer dekker hullene med klar tape som de påfører kalk. Det ville være mildt sagt merkelig, vi bør også si at det er arbeid som bare gjøres av verdens øyne. I tilfelle jordskjelv eller noe, hva gjør vi med slike vegger? De faller på leietakerne før de kan rømme fra leiligheten.

Så ville han ta med seg klutene på badet, hva annet kunne han finne på badet, en dobbel Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i nesten perfekt stand. Det er ingen måte det er spiselig lenger, men det ser utrolig godt ut. Det er også emballasje fra cordon bleu, eplepai fra Hornbach, østerriksk skinke (den beste skinken for byggherrer), Martinel-pølser, det ser ut til at folk foretrekker tysk kvalitet i maten de spiser, det er bare en observasjon.

Men disse nettstedsingeniørene er litt søvnige, fordi de glemte sine mekaniske blyanter, notatbøker, jeg vet ikke hvor mange penner rundt i huset. Det passer Cecilia, det vil tjene henne veldig godt å sette karakterene fire og to, for det er alt hennes hjerte tillater. Den som klarer å få en sjuer på testene hennes kan virkelig litt engelsk. Men han tror ikke det blir vanskelig, han mener innsatsen må komme fra begge kanter, ikke bare den ene gir, den andre mottar. I tillegg mener hun at det letter læringen veldig bra, men hun er litt usikker på denne evnen hennes, hun ønsker å overbevise seg selv ved å lese barneprøvene. Det ser kaldt ut, men inni skjuler det seg et varmt, følsomt, til og med barnslig hjerte. Av for mye lyst til å være barn blir hun ikke lei seg, hun ler til og med når hun ser bordet i stua, det samme gamle bordet fra besteforeldrenes leilighet. Hvor skriblet, tegnet med fargestifter, fargeblyanter, akvareller forble hun fra tiden da sønnen var rundt 2-3 år gammel. Når han pakker ut ser han fargeleggingsbøkene fra tidligere år, han ser hvor klønete, men bedårende, han farget hver karakter, hvert hus, hver detalj i bildene, hvor godt han ble til å fargelegge underveis. Han utelater heller ikke kortene med meldinger, som han fikk da han var eldre, for rundt 5 år siden. Det var setninger som han skulle ha fullført, som: "Hvis jeg hadde en blomst, ville jeg gitt den til henne...", Hvis jeg skulle takke mamma, ville jeg gjort det fordi..." korte tekster av takknemlighet, en julegave fra en tante.

Vakre minner, men overraskelsene i leiligheten stopper ikke, fortsetter de. Parkettgulvet knirker hver gang Cecilia tråkker på det. På lignende musikktoner knirker også dørene når du åpner dem. Skuffene faller ut av nattbordet, det eneste nattbordet på soverommet deres. Hva kan vi si om barnerommet? Alle eskene de oppbevarer lekene sine i blir slengt oppå hverandre, og det er også ubeskrivelig kaldt. I alle rommene er temperaturen middels, bare på rommet til sønnen er det uutholdelig kaldt. Vinduet hadde doble glass, men det ble ikke festet godt, det mangler også et lag med varmeisolasjon.

Cecilia varslet, hva skal hun gjøre med gutten sin som likevel stadig får bihulebetennelse og må forholde seg til nesen sin ganske ofte, fordi han ligner henne? Han bestilte en badekåpe med hette å ha på seg hele tiden, inkludert å sove.

Taklampen gir også et discolys, for det flimrer alltid, det er litt plagsomt å skrive, lese eller klippe tånegler, men som romlys er det bra som det er, foreløpig. I fremtiden vil hun kjøpe en lysekrone med et kjøligere lys fordi hun har en kirsebæruniform og ikke liker hvordan kirsebær ser ut i gult lys. Han liker lilla, på den annen side, og hvis lyset er blått, vil uniformen se lilla ut, noe han ville finne fascinerende, at det ville være en mye mer interessant, visuelt tiltalende uniform enn den han hadde vært vant til. lange år.

Som en oppsummering av alt constrictors klarte å gjøre frem til øyeblikket da Cecilia flyttet inn i leiligheten, var det mange overraskelser, og gjørme på gulvet i alle rom, matrester, glemte gjenstander, men det er en beboelig leilighet, den er varm nok, på noen rom fungerer TV, kjøleskap, internett, og vi håper de vil fortsette å fungere, det er ikke slutt, da vinden blåser i november, alt går i stykker, og leietakerne som får det ødelagt har skylden pga. ledningene er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en haug med tekniske detaljer som får oss til å krype, ikke gir mening, komplisere livene våre, og det ville være viktig å ha tilgang til alt så lenge de betaler fullt ut pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skal barnet få dårlige karakterer fordi han ikke var ferdig med studentoppgaven før to om morgenen, hvorfor skulle han ha ødelagt mat i kjøleskapet, fordi strømmen ikke er konstant, maten i kjøleskapet er tatt og stinker, barnet spiser det og trenger det for fritak fra skolen eller fra meditasjoner som det ikke kan presentere seg i den tilstanden det er i? Hvorfor skulle han måtte ta igjen de timene? Gikk de glipp av det med vilje? Gjorde han med vilje ikke det andre forventet at han skulle gjøre, eller hadde han ingen mulighet? Ja, det er best å fortelle oss hvem som søker å dømme andre som ikke har det. I dag er det å ikke ha likeverdige å ikke kunne.

Det er få som virkelig kan forstå, sitte og analysere situasjoner. De som ikke har, må ha samme sjanse til alt som de som har. Dette bør ikke bli et hinder. Hvis han ønsker å gi opptak til biologi og internett hans mislykkes, hvordan kan han konsultere spesialiserte avhandlinger? Foreldre skal ivareta barnets behov for kunnskap og oppfyllelse. Foreldre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med hvem som visste så godt hvordan de skulle sette opp alt i utgangspunktet. Cecilia, hvis du bryr deg om ditt barns fremtid, frarøv ham noen unnskyldninger (som beklager, anklager seg selv), forklaringer "for enkle kanskje" ikke fordøyd av noen, som han vil ende opp med å gi år og år senere. Gjør ham en tjeneste og flytt ham til en by med flere muligheter, ikke la ham bli sittende fast i situasjoner han vil ende opp med å angre på på et tidspunkt.

Mai mult...

Ziua de vot !

Ziua de vot a fost plină de emoții.Comentarii pro și contra.

Toți oamenii atenți la știri .Cei doi candidați numai ei știu

prin ce au trecut.Bine câ s-a teminat cu bine.A fost ziua ,

singura zi când candidații au avut nevoie de noi votanții.

Își vor mai aminti de noi ,peste 4-5 ani .Dar trebuie să le

amintim noi ,că ei ne reprezintă pe noi și nevoile noastre.

Le dorim guvernanților să nu uite de unde au plecat ,să nu

li se urce puterea la cap .O vorbă bine spune :Azi ești ,mîine nu ești !

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: un-pahar-de-poezie
Acest site folosește cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookies. Politica privind cookies.