ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița ![]()
Data postării: 12 septembrie
Timp de citire: ~33 min.
Vizualizări: 3
Alte poezii ale autorului
MAREA CÂNTARE A SFINȚILOR
1
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește cântarea mea smerită,
Că Tu ești Lumina lumii,
Și Viața cea nemărginită.
2
Pe Cruce Te-ai răstignit,
Pentru a noastră mântuire,
Iar moartea ai biruit-o,
Prin slăvita Ta Înviere.
3
Din mormânt ai înviat,
Cu puterea dumnezeiască,
Și ai deschis oamenilor
Calea spre viața cerească.
4
Apostolii Tăi au plecat,
Evanghelia propovăduind,
Și Numele Tău cel sfânt
Pretutindeni mărturisind.
5
Petru, Apostolul Tău,
Te-a mărturisit cu credință,
Iar după a sa lepădare
S-a întărit prin pocăință.
6
Pavel, chemat de Tine, Doamne,
Din prigonitor, Apostol s-a făcut,
Și Evanghelia cu râvnă
Până la marginile lumii a vestit.
7
Andrei, Apostolul cel sfânt,
A venit și-n țara noastră,
Vestind pe Hristos oamenilor
Și lumina Evangheliei cerești.
8
Ioan, Apostolul iubirii,
Pe Hristos L-a mărturisit,
Și prin cuvântul său cel sfânt
Pe credincioși i-a întărit.
9
Iacov, Apostolul Domnului,
A primit cununa mucenicească,
Pentru Numele lui Hristos
Și pentru credința apostolească.
10
Filip, Apostolul cel sfânt,
Evanghelia a vestit,
Și prin credință și răbdare
Pe Hristos L-a mărturisit.
11
Bartolomeu, Apostol ales,
Cu râvnă Domnului I-a slujit,
Și până la sfârșitul vieții
Credința și-a mărturisit.
12
Toma, după Învierea Ta,
Cu uimire Te-a privit,
Și, văzându-Te, a strigat:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
13
Matei, vameșul chemat,
A lăsat cele pământești,
Și, urmând chemarea Ta,
A vestit tainele cerești.
14
Iacov, fiul lui Alfeu,
A rămas Apostol credincios,
Și a vestit cu smerenie
Evanghelia lui Hristos.
15
Simon, numit și Zelotul,
A urmat pe Domnul său,
Și cu râvnă a mărturisit
Credința în Dumnezeu.
16
Iuda, Apostolul Domnului,
A propovăduit cuvântul sfânt,
Și a întărit pe cei credincioși
În adevărul lui Hristos.
17
Matia, ales Apostol,
În ceata celor doisprezece,
A vestit pe Hristos cu râvnă
Și credința nu și-a pierdut.
18
O, Sfinți Apostoli ai Domnului,
Rugați-vă lui Dumnezeu,
Ca să păstrăm dreapta credință
Și iubirea în suflet mereu.
19
Ștefane, întâiul Mucenic,
Cu fața către cer priveai,
Și în ceasul pătimirii tale
Pe Hristos Îl mărturiseai.
20
Sub pietre ai rămas statornic,
Fără să te lepezi de Domnul,
Și te-ai rugat pentru cei
Care te loveau fără milă.
21
Cu ochii ridicați spre cer,
Ai văzut slava lui Dumnezeu,
Iar sufletul tău, plin de credință,
S-a încredințat Domnului său.
22
Sfinți Mucenici ai lui Hristos,
Cu sângele vostru ați mărturisit
Că nimic nu poate despărți
Pe cel ce-L iubește pe Domnul.
23
Nici focul, nici sabia,
Nici lanțurile cele grele
Nu v-au făcut să vă lepădați
De credința voastră în Hristos.
24
În temnițe ați stat rugându-vă,
În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,
Și ați păstrat în inimă
Numele lui Hristos mereu.
25
Ați primit cununa vieții,
Ca dar de la Dumnezeu,
Pentru credința mărturisită
Și pentru dragostea către El.
26
Sfinți Mărturisitori ai credinței,
Care adevărul l-ați păzit,
Rugați-vă pentru Biserică
Și pentru omul rătăcit.
27
Cuvioșii din pustie
În post și rugăciune au stat,
Și prin viața lor ascetică
Pe Dumnezeu L-au preamărit.
28
Au fugit de slava lumii,
De bogăție și deșertăciune,
Și au ales în locul lor
Rugăciunea și pocăința.
29
În liniștea pustiei sfinte
Au căutat pe Dumnezeu,
Curățindu-și inima
Prin nevoință și rugăciune.
30
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Luminători ai Bisericii,
Rugați-vă pentru noi,
Pe calea sfintei credințe.
31
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Maica Domnului Iisus Hristos,
Roagă-te Fiului tău pentru noi,
Cu suflet smerit și luminos.
32
Prin ascultarea ta smerită
Ai primit voia lui Dumnezeu,
Și ai născut după trup pe Fiul,
Pe Mântuitorul lumii.
33
O, Preasfântă Născătoare,
Roagă-te Fiului tău,
Să ne dăruiască pocăință
Și milă de la Dumnezeu.
34
Îngerii în ceruri cântă
Slavă Dumnezeului Sfânt,
Iar împreună cu Sfinții
Îl laudă neîncetat.
35
Biserica de pe pământ
Cu Biserica din cer se unește
Într-o singură laudă sfântă
Adusă Dumnezeului celui veșnic.
36
Sfinții nu iau locul Domnului,
Ci ne îndreaptă către El,
Prin viața lor cea luminată
Ne cheamă spre Dumnezeu.
37
Îi cinstim cu bucurie
Pentru credința lor curată,
Și-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru viețile lor sfinte.
38
Harul lui Dumnezeu i-a întărit
În necazuri și-n încercare,
Și prin puterea Lui au rămas
Credincioși până la moarte.
39
Când prigoana s-a ridicat,
Ei n-au părăsit adevărul,
Ci au rămas lângă Hristos
Cu nădejde și răbdare.
40
Au suferit pentru credință,
Dar sufletul nu și l-au vândut,
Ci au rămas lângă Hristos
Până la sfârșitul vieții.
41
O, Mucenici cu suflet tare,
Rugați-vă pentru cei slabi,
Ca Dumnezeu să ne întărească
În ceasurile cele grele.
42
Când ispita ne cuprinde,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să privim spre Crucea sfântă
Și să păstrăm a noastră credință.
43
Crucea lui Hristos ne este
Semnul jertfei Sale sfinte,
Prin ea vedem iubirea Domnului
Și puterea mântuitoare.
44
Învierea Ta, Hristoase,
Este nădejdea tuturor,
Căci Tu ai biruit moartea
Și ești al nostru Mântuitor.
45
Sfinții au mărturisit aceasta
Prin viața lor cea luminată,
Privind spre Împărăția Ta
Cu nădejde adevărată.
46
Nu s-au temut de moarte,
Căci Te-au iubit pe Tine,
Și au nădăjduit în viața
Cea veșnică împreună cu Tine.
47
O, Doamne, dă-ne și nouă
O inimă curată și smerită,
Ca să urmăm Evanghelia Ta
Și calea Ta cea sfântă.
48
Să iubim pe aproapele nostru,
Să iertăm din inimă mereu,
Să facem bine celui în nevoie
După porunca Ta, Doamne.
49
Să nu răspundem răului cu rău,
Ci binele să-l săvârșim,
Și prin iubire și răbdare
Pe Tine să Te mărturisim.
50
Să fim milostivi cu toții,
Să nu uităm pe cel sărac,
Căci iubirea față de aproapele
Este porunca Ta, Hristoase.
51
Sfinții ne-au arătat prin viață
Că drumul nu este ușor,
Dar cel ce rămâne cu Hristos
Primește harul ajutător.
52
În suferință au avut răbdare,
În lipsuri nu s-au lepădat,
În singurătate și durere
Pe Dumnezeu L-au chemat.
53
În noaptea cea întunecată
Credința le-a fost făclie,
Iar rugăciunea către Domnul
Le-a fost putere și tărie.
54
Sfinții sunt pilde pentru noi
Ale vieții în Dumnezeu,
Nu pentru slava lor omenească,
Ci spre slava Domnului.
55
Prin ei vedem lucrarea harului
În oameni slabi și încercați,
Căci Dumnezeu îi întărește
Pe cei ce rămân credincioși.
56
O, Hristoase, Păstorul nostru,
Păzește turma Ta cea sfântă,
Și fă ca inimile noastre
Spre Tine pururea să cânte.
57
Dă-ne credință în încercare,
Nădejde când suntem căzuți,
Iubire când suntem răniți
Și pace când suntem temători.
58
Să nu iubim deșertăciunea,
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să căutăm Împărăția
Și voia Ta cea mântuitoare.
59
Că viața noastră este floare
Care se veștejește curând,
Dar Cuvântul Tău rămâne
În veacul veacului.
60
Sfinții au înțeles aceasta
Și au ales ceea ce este sfânt,
Punând iubirea pentru Tine
Mai presus de cele pământești.
61
Fericiți cei ce plâng acum,
Căci vor primi mângâiere,
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Căci Împărăția Ta este a lor.
62
Fericiți cei ce iubesc pacea
Și dreptatea o doresc,
Fericiți cei prigoniți pentru Tine,
Căci Împărăția Ta o moștenesc.
63
Așa ai spus în Evanghelie,
Iar Sfinții Tăi au ascultat,
Punând în lucrare Cuvântul
Pe care Tu ni l-ai lăsat.
64
Evanghelia este lumină
Pentru sufletul omenesc,
Ea ne arată calea dreaptă
Și drumul către Dumnezeu.
65
Prin Apostoli ai vestit-o,
Prin Mucenici ai mărturisit-o,
Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,
Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.
66
O, Sfinți ai lui Hristos,
Voi care ați rămas credincioși,
Învățați-ne și pe noi
Să fim smeriți și curajoși.
67
Să nu ne temem de oameni
Când trebuie adevărul spus,
Ci să rămânem cu credință
În Domnul nostru Iisus.
68
Dar să vorbim întotdeauna
Cu dragoste și bunătate,
Căci adevărul se vestește
Cu blândețe și dreptate.
69
Sfinții au avut milă
Chiar și față de vrăjmași,
Și s-au rugat lui Dumnezeu
Pentru cei ce-i prigoneau.
70
Aceasta este biruința
Pe care Domnul ne-a lăsat-o:
Să răspundem urii cu iubire
Și răului cu bunătate.
71
O, Mucenici ai lui Hristos,
Ce-ați primit cununa sfântă,
Rugați-vă pentru Biserică,
Ca în adevăr să rămână.
72
Pentru păstori și pentru popor,
Pentru copii și pentru bătrâni,
Pentru cei ce caută credința
Și pentru cei ce sunt străini.
73
Pentru cei ce plâng în taină,
Pentru cei singuri și săraci,
Pentru cei bolnavi și încercați,
Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.
74
Pentru cei care s-au rătăcit
Și nu mai știu drumul spre casă,
Ca Dumnezeu să-i lumineze
Și să le dea inimă curată.
75
Pentru cei ce se pocăiesc
Cu lacrimi și cu smerenie,
Ca Domnul să le dăruiască
Iertare și îndreptare.
76
O, Sfinților, rugați-vă
Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,
Cei slabi și păcătoși,
În toate zilele vieții noastre.
77
Dar noi să nu uităm nicicând
Că Domnul este Mântuitorul,
Și numai El dăruiește
Iertarea și mântuirea.
78
Cinstim pe Sfinți cu bucurie
Și pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci toate darurile sfinte
De la El le primim.
79
Slavă Tatălui din ceruri,
Slavă Fiului preaiubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
80
Treimea cea Sfântă și veșnică
O lăudăm cu glas smerit,
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
Un singur Dumnezeu preamărit.
81
Sfinții din toate popoarele
Au mărturisit același Domn,
Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,
Și au urmat al Său cuvânt.
82
Unii în pustie s-au nevoit,
Alții în lume au slujit,
Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt
Cu inimă L-au preamărit.
83
Unii au fost împărați și regi,
Dar au rămas smeriți înaintea Ta,
Alții au fost oameni simpli,
Dar bogați în credință.
84
Unii au fost păstori de turme,
Alții au fost învățători,
Dar toți au devenit lumină
Prin harul Domnului Hristos.
85
Unele Sfinte au fost mame,
Altele fecioare curate,
Și toate au slujit lui Dumnezeu
Cu dragoste și credință.
86
Mucenițe și Cuvioase,
Femei cu suflet luminat,
Au rămas în credință tare
Și pe Hristos L-au mărturisit.
87
Sfinte femei, mame și fecioare,
Care pe Domnul L-ați iubit,
Rugați-vă pentru familii
Și pentru omul rătăcit.
88
Sfinții Părinți și Dascăli,
Credința ne-ați păstrat-o curată,
Prin cuvânt și prin viață sfântă
Ați apărat dreapta învățătură.
89
Sfinții Ierarhi ai Bisericii,
Păstori ai turmei lui Hristos,
Ați învățat poporul credința
Și drumul cel luminos.
90
Cu dragoste ați slujit Bisericii,
Cu rugăciune și smerenie,
Păstrând învățătura cea dreaptă
În adevăr și iubire.
91
Sfinte Nicolae, Părinte,
Pildă de milă ai fost,
Prin iubirea față de aproapele
Ai slujit lui Iisus Hristos.
92
Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,
Cu credință ai mărturisit,
Și pentru Numele lui Hristos
Până la moarte ai pătimit.
93
Sfinte Dimitrie, Mucenice,
Cu tărie ai mărturisit
Pe Hristos, Mântuitorul,
Și credința ți-ai păzit.
94
Sfinte Mina, Mucenice,
Cu inimă neînfricată,
Ai mărturisit pe Hristos
În lumea cea tulburată.
95
Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,
Ai slujit celor bolnavi,
Iar pentru credința în Hristos
Ai răbdat chinuri și ocări.
96
Sfinte Ioane Botezătorule,
Prooroc și Înaintemergător,
Ai pregătit calea Domnului
Și ai fost mare mărturisitor.
97
Ai chemat lumea la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu,
Și ai arătat spre Hristos,
Mielul lui Dumnezeu.
98
Sfinții Prooroci ai Domnului
Au vestit voia lui Dumnezeu
Și au chemat poporul mereu
La pocăință și credință.
99
Prin glasul lor Dumnezeu
A chemat oamenii la dreptate,
La credință și ascultare,
La întoarcerea din păcate.
100
O, Sfinți ai Vechiului Legământ,
Care pe Domnul L-ați slujit,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței fără sfârșit.
101
Avraam a crezut în Dumnezeu
Și a mers pe calea credinței,
Punându-și nădejdea în Domnul
În toate zilele vieții.
102
Moise a primit Legea sfântă
Și poporul l-a călăuzit,
Prin pustiu și încercări,
Spre pământul făgăduit.
103
Ilie, Proorocul cel sfânt,
Cu râvnă pe Domnul L-a slujit
Și împotriva idolatriei
Cu tărie s-a împotrivit.
104
Daniel în groapa leilor
Nu și-a pierdut credința sa,
Ci s-a rugat lui Dumnezeu
Și Domnul l-a păzit.
105
Tinerii cei trei în cuptor
Au rămas credincioși lui Dumnezeu,
Nu s-au închinat idolului,
Ci au nădăjduit în Domnul.
106
O, Sfinți din vremurile vechi,
Păstrători ai credinței sfinte,
Învățați-ne să fim statornici
În al Domnului cuvânt.
107
Când lumea ne îndeamnă la rău,
Să alegem calea cea dreaptă
Și să păstrăm în inima noastră
Credința curată și înțeleaptă.
108
Să nu ne închinăm idolilor,
Nici lucrurilor trecătoare,
Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,
Creatorul tuturor.
109
Să nu schimbăm adevărul
Pentru plăceri și slavă deșartă,
Ci să păstrăm Evanghelia
Ca pe o comoară neprețuită.
110
Sfinții au păzit credința
În vremuri bune și în rele
Și au rămas cu Dumnezeu
Prin toate încercările grele.
111
O, Doamne, dă-ne înțelepciune
Să deosebim binele de rău
Și să urmăm Cuvântul Tău
În fiecare zi a vieții.
112
Dă-ne inimă iubitoare
Și minte luminată,
Să nu judecăm pe aproapele,
Ci să-l ajutăm cu bunătate.
113
Să ne rugăm pentru vrăjmași,
Așa cum Tu ne-ai învățat,
Și să iertăm din inimă
Pe cel ce ne-a supărat.
114
Sfinții au iertat adesea
Pe cei ce i-au prigonit,
Căci iubirea lui Hristos
În inimile lor a locuit.
115
Aceasta este calea sfântă
A iubirii adevărate:
Să biruim ura și mânia
Prin pace și bunătate.
116
Când suntem loviți de necazuri,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să cerem ajutor Domnului
Cu credință și cu nădejde.
117
Când sufletul este întristat
Și ochii varsă lacrimi grele,
Hristos rămâne lângă noi
În toate clipele acelea.
118
Sfinții au trecut prin durere,
Dar nu au fost părăsiți,
Căci Dumnezeu i-a întărit
Și i-a păzit până la sfârșit.
119
O, Doamne, fii cu noi mereu
În bucurie și-n necaz
Și luminează-ne cărarea
În fiecare nou popas.
120
Să mergem după Tine, Doamne,
Pe calea Crucii Tale sfinte
Și să păstrăm în suflet
Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.
121
Când dimineața se arată,
Să-Ți mulțumim pentru lumină,
Iar când se lasă seara,
Să ne rugăm cu inimă senină.
122
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru familie și prieteni,
Pentru toate darurile Tale.
123
Pentru cei care ne iubesc
Și pentru cei care ne rănesc,
Îți cerem pace și iertare
Și puterea de a-i iubi.
124
Sfinții ne învață rugăciunea
Ca pe un drum către Dumnezeu
Și ne îndeamnă la smerenie
În fiecare ceas.
125
Rugăciunea este ridicarea
Inimii către Dumnezeu,
Cu credință și smerenie,
Cu nădejde în mila Sa.
126
Când ne rugăm în taină,
Domnul vede inima noastră
Și ne cheamă la pocăință
Pe calea cea luminoasă.
127
O, Sfinți ai rugăciunii,
Voi care ați privegheat,
Învățați-ne să-L căutăm
Pe Domnul cel adevărat.
128
Să nu căutăm semne deșarte
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să avem credință vie
Și dragoste lucrătoare.
129
Hristos este Calea noastră,
Adevărul și Viața Sa;
În El găsim nădejdea
Și pacea inimii noastre.
130
Așa au trăit și Sfinții
În credință și iubire
Și-au mers către Împărăție
Prin rugăciune și smerenie.
131
Sfinților Apostoli, rugați-vă
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ca Evanghelia să rămână
În sufletele noastre roditoare.
132
Sfinților Mucenici, rugați-vă
Pentru cei aflați în încercare,
Ca Domnul să le dea putere
Și pace în orice stare.
133
Sfinților Cuvioși, rugați-vă
Pentru cei ce se nevoiesc,
Ca Dumnezeu să le dăruiască
Putere spre pocăință.
134
Sfinților Ierarhi, rugați-vă
Pentru Biserica lui Hristos,
Ca să păstreze adevărul
Și să-l vestească luminos.
135
Sfinților Prooroci, rugați-vă
Pentru cei care caută lumină,
Ca Domnul să le arate calea
Și să-i călăuzească spre credință.
136
Sfinților Mărturisitori,
Voi care adevărul ați păstrat,
Ajutați-ne prin rugăciune
Să fim statornici în credință.
137
Sfinților Drepți și Patriarhi,
Care în Domnul ați nădăjduit,
Rugați-vă pentru noi
Ca să rămânem neclintiți.
138
Sfinților din toate țările,
Din neamuri și din veacuri multe,
O singură credință ați mărturisit:
Pe Hristos, Domnul cel veșnic.
139
Din Răsărit și din Apus,
Din miazănoapte și miazăzi,
Toți Sfinții lui Dumnezeu
Pe Hristos Îl laudă.
140
În cer nu este dezbinare,
Ci laudă și pace sfântă,
Iar ceata Sfinților cu îngerii
Lui Dumnezeu Îi cântă.
141
O, Doamne, unește inimile
Celora ce Te mărturisesc,
Ca ura să se stingă din lume
Și oamenii să se iubească.
142
Să fie pace între popoare
Și milă între oameni,
Să înceteze ura și războiul
Și să domnească pacea.
143
Pentru cei ce suferă în lume
Ridicăm rugăciune către Tine:
Dă-le putere și mângâiere
Și zile mai senine.
144
Pentru copii ne rugăm
Să crească în adevăr și pace,
Să cunoască iubirea Ta
Și binele să-l săvârșească.
145
Pentru tineri ne rugăm
Să nu se piardă în ispite,
Ci să găsească drumul sfânt
Și inimile lor să fie curate.
146
Pentru părinți ne rugăm
Să aibă răbdare și iubire,
Să-și crească pruncii în credință
Cu pace și bunăvoire.
147
Pentru bătrânii încercați
Dă-le, Doamne, mângâiere
Și fă-le anii vieții
Plini de pace și putere.
148
Pentru cei singuri ne rugăm
Să simtă iubirea Ta cea mare
Și să găsească oameni buni
În vremea lor de încercare.
149
Pentru cei fără adăpost
Dă-le, Doamne, loc și pâine
Și trimite oameni milostivi
Să-i ajute azi și mâine.
150
Pentru cei flămânzi și goi
Dă-ne nouă milă sfântă,
Ca să împărțim cu dânșii
Din ceea ce Tu ne-ai dat.
151
Sfinții au slujit săracilor
Și celor aflați în nevoi,
Arătând iubirea lui Hristos
Prin fapte de milostenie.
152
Nu doar cu vorbe au iubit,
Ci prin fapte de iubire,
Și au făcut din viața lor
O slujire către Dumnezeu.
153
O, Doamne, învață-ne și pe noi
Să facem bine fără laudă,
Să nu căutăm răsplată omenească,
Ci să slujim cu inimă curată.
154
Când facem bine celui slab,
Să nu trâmbițăm în lume,
Ci să păstrăm smerenia
Și să slăvim al Tău Nume.
155
Sfinții au fost smeriți,
Deși au fost mari înaintea Ta,
Căci au știut că orice dar
Vine de la Dumnezeu.
156
Nimic nu este al nostru
Fără binecuvântarea Ta:
Viața, iubirea și lumina
Sunt daruri de la Dumnezeu.
157
De aceea Te lăudăm
Și Îți mulțumim mereu
Pentru toate câte ne dai,
Bunule Dumnezeu.
158
Slavă Ție pentru Sfinți,
Pentru viața lor curată,
Pentru jertfa mărturisirii
Și pentru credința adevărată.
159
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru propovăduirea lor,
Pentru Evanghelia vestită
În lume și între popoare.
160
Slavă Ție pentru Mucenici,
Pentru mărturia lor sfântă,
Pentru credința statornică
Și dragostea lor neînfrântă.
161
Slavă Ție pentru Cuvioși,
Pentru post și priveghere,
Pentru lacrimile rugăciunii
Și pentru sfânta lor tăcere.
162
Slavă Ție pentru Ierarhi,
Pentru învățătura curată,
Pentru păstorirea Bisericii
Și pentru slujirea lor smerită.
163
Slavă Ție pentru Sfintele Femei,
Pentru mamele credincioase,
Pentru fecioarele curate
Și pentru toate Sfintele Tale.
164
Slavă Ție pentru Drepți,
Pentru toți cei ce Te-au iubit,
Pentru cei ce prin viața lor
Pe Tine Te-au mărturisit.
165
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru ceata Sfinților Tăi,
Care ne arată calea
Spre Împărăția Ta cea sfântă.
166
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Stele ale Bisericii,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței și iubirii.
167
Nu prin voi înșivă străluciți,
Ci prin harul lui Hristos,
Ca luna ce primește lumină
De la soarele luminos.
168
Așa și Sfinții în Biserică
Arată către Hristos mereu
Și prin viața lor ne cheamă
Să ne apropiem de Dumnezeu.
169
O, Hristoase, Soarele dreptății,
Lumina sufletelor noastre,
Alungă întunericul păcatului
Și fă inimile curate.
170
Curăță-ne de răutate,
De mândrie și de ură,
Și pune în noi iubire,
Pace, răbdare și măsură.
171
Sfinții au fugit de mândrie
Și au căutat smerenia,
Știind că înaintea Ta
Smerenia este calea.
172
Cine se smerește înaintea Ta
Primește har și mângâiere,
Iar cel ce se înalță singur
Se poate pierde în mândrie.
173
Învață-ne să fim smeriți
Și să nu ne lăudăm,
Ci pentru orice lucru bun
Lui Dumnezeu să-I mulțumim.
174
Când primim cinste de la oameni
Să nu ne înălțăm cu ea,
Ci să ne aducem aminte
Că tot darul vine de la Tine.
175
Sfinții au fugit de slava
Care vine de la oameni
Și au căutat mai presus
Împărăția lui Dumnezeu.
176
O, Doamne, fă-ne curați
În cuget, în faptă și-n cuvânt,
Ca să fim mărturisitori
Ai iubirii pe acest pământ.
177
Să nu mințim pe aproapele,
Să nu furăm și să nu rănim,
Ci poruncile Tale sfinte
Cu inimă să le păzim.
178
Să cinstim pe tatăl și pe mama,
Să iubim familia noastră
Și să păstrăm pacea în casă
Prin dragostea cea creștinească.
179
Să fim credincioși în iubire
Și curați în gând și faptă,
Ca viața noastră întreagă
Să fie către Tine îndreptată.
180
Sfinții sunt pilde pentru noi
În virtuțile creștinești,
Prin viața lor ne luminează
Și ne îndeamnă spre sfințenie.
181
Sfinte Ioane Gură de Aur,
Dascăl al cuvântului sfânt,
Ai învățat poporul credința
Și milostenia pe pământ.
182
Sfinte Vasile cel Mare,
Părinte iubitor și blând,
Ai slujit celor săraci
Cu inimă și cuget curat.
183
Sfinte Grigorie Teologul,
Ai apărat credința curată
Și ai vestit taina Treimii
Cu inimă luminată.
184
Sfinte Atanasie cel Mare,
Stâlp al credinței ai fost,
Apărând adevărul despre
Domnul nostru Iisus Hristos.
185
Sfinte Maxim Mărturisitorul,
Cu răbdare ai mărturisit
Adevărul credinței Bisericii
Și pentru el ai pătimit.
186
Sfinte Ioane de la Rila,
Pildă de nevoință ai fost,
În liniștea pustiei căutând
Pe Domnul Iisus Hristos.
187
Sfinte Serafim de Sarov,
Cu blândețe ai mărturisit
Lucrarea Duhului Sfânt
În viața omului smerit.
188
Sfinte Paisie cel Mare,
Părinte al pustiei sfinte,
Ai rămas în rugăciune
Și în iubirea cea fierbinte.
189
Sfinților Părinți ai pustiei,
Nevoitori și rugători,
Rugați-vă pentru noi,
Cei slabi și păcătoși.
190
Ați trăit în peșteri și pustie,
În post și priveghere,
Și ați căutat pe Domnul
Cu inimă plină de putere.
191
Ați învățat tăcerea sfântă
Și rugăciunea neîncetată,
Ca mintea să se întoarcă
Spre Dumnezeu cu inimă curată.
192
Sfinții Mucenici ai lumii,
Din Răsărit și din Apus,
Ați mărturisit cu tărie
Pe Domnul nostru Iisus.
193
Din vechile cetăți și sate,
Din țări și neamuri felurite,
Ați purtat aceeași credință
Și nădejde în cele sfinte.
194
Numele unora sunt cunoscute
De Biserica lui Dumnezeu,
Iar alții numai de Tine,
Doamne, sunt cunoscuți.
195
Și pentru Sfinții necunoscuți
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru toți cei ce Te-au iubit
În taina vieții lor smerite.
196
Pentru cei care au făcut bine
Fără să fie cunoscuți,
Pentru cei ce-au slujit în taină
Și au rămas smeriți.
197
Tu singur le cunoști viața
Și inimile lor curate;
Primește-i în lumina Ta,
După voia Ta cea dreaptă.
198
O, Doamne, numără-ne pașii
Pe calea pocăinței,
Și dă-ne putere să alegem
Calea cea dreaptă a credinței.
199
Să ajungem la sfârșitul vieții
Cu sufletul împăcat,
Rămânând până la sfârșit
În credința ce ne-ai dat.
200
Când va veni ceasul plecării,
Nu ne lăsa fără de Tine,
Ci primește-ne cu milă
În lumina Ta cea veșnică.
201
Nu pentru faptele noastre
Ne punem nădejdea în noi,
Ci în mila Ta cea mare
Și în iubirea Ta pentru noi.
202
Sfinții au nădăjduit în Tine
Până în ultima lor clipă
Și au păstrat credința vie
În inima lor neclintită.
203
Dă-ne și nouă aceeași pace
În ceasul încercării grele,
Ca să privim către Tine
Și să nu ne pierdem nădejdea.
204
O, Hristoase, Mântuitorule,
Tu ești nădejdea tuturor,
Primește rugăciunea noastră
Și fii al nostru ajutor.
205
Când ne ridicăm din cădere,
Să nu uităm mila Ta,
Ci să mergem iar înainte
Pe calea cea adevărată.
206
Pocăința este întoarcerea
Din întuneric spre lumină,
Din păcat către Dumnezeu,
Cu inimă sinceră și smerită.
207
Sfinții au plâns pentru păcate
Și au căutat curățirea,
Nu pentru lauda oamenilor,
Ci pentru apropierea de Dumnezeu.
208
Învață-ne, Doamne, pocăința
Și lacrima cea curată,
Ca inima să se întoarcă
Spre iubirea Ta adevărată.
209
Să nu rămânem în păcat
Nici în nepăsare rece,
Ci să ne ridicăm mereu
Prin mila Ta, când cădem.
210
O, Sfinți, purtați rugăciunea
Noastră înaintea Domnului
Și cereți pentru noi lumină
Pe calea adevărului.
211
Căci suntem slabi și trecători
Și adesea ne clătinăm,
Dar cu ajutorul lui Hristos
Putem din nou să ne ridicăm.
212
Să nu ne pierdem nădejdea
Când sufletul este încercat,
Căci Dumnezeu este aproape
De omul cel întristat.
213
El vede lacrima ascunsă
Și suspinul nerostit
Și poate ridica din nou
Pe omul care a căzut.
214
Sfinții ne dau mărturie
Că harul poate întări
Pe omul slab și păcătos
Și-l poate către Domnul călăuzi.
215
O, Hristoase, dă-ne harul
Să trăim în adevăr
Și să păstrăm în noi iubirea
Ca pe un sfânt și viu tezaur.
216
Să nu uităm că Evanghelia
Este vestea mântuirii
Și să o păstrăm în inimă
Cu puterea iubirii.
217
Cuvântul Tău să fie pâine
Pentru sufletul flămând
Și apă vie pentru omul
Care Te caută plângând.
218
Fericit este omul
Care ascultă Cuvântul Tău
Și îl împlinește cu iubire
În viața sa, Dumnezeule.
219
Apostolii au mers prin lume
Și au vestit Evanghelia,
Iar noi primim astăzi vestea
Prin Biserica Ta cea sfântă.
220
Sfinții au păstrat comoara
Și ne-au dat-o mai departe,
Ca lumina lui Hristos
Să nu se stingă niciodată.
221
Din generație în generație
Credința sfântă s-a transmis
Prin rugăciune și prin viață
Și prin mărturisirea lui Hristos.
222
Biserica este casa
În care Domnul este slăvit,
Iar poporul credincios
Se roagă Celui răstignit.
223
În sfintele locașuri cântăm
Cu glas și inimă smerită
Și aducem lui Dumnezeu
Lauda noastră cea curată.
224
Cântările bisericești răsună
Ca o rugăciune către cer,
Iar inimile se ridică
Spre Domnul nostru Dumnezeu.
225
Cu strană, tămâie și rugăciune
Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,
Iar glasul Sfinților ne cheamă
Spre cer și spre al Său Cuvânt.
226
O, Hristoase, primește cântarea
Pe care Ți-o aducem smerit
Și fă din inimile noastre
Loc al rugăciunii curate.
227
Să cântăm cu bucurie
Nu pentru slava oamenilor,
Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt
Și pentru iubirea Lui.
228
Sfinții cântă în Împărăție
Împreună cu îngerii sfinți,
Iar noi pe pământ ne rugăm
Cu sufletele către cer.
229
O, ceată sfântă și măreață
A celor care L-au iubit,
Rugați-vă lui Dumnezeu
Pentru poporul Său smerit.
230
Când vine vremea de ispită
Să ne amintim de Sfinți,
De cei ce-au rămas statornici
Cu ochii ridicați spre cer.
231
Când lumea ne promite slavă
Să nu uităm de Dumnezeu,
Căci toate cele pământești
Trec ca un vis.
232
Când bogăția ne îndeamnă
Să uităm de cel sărac,
Să ne amintim de Sfinții
Care au împărțit cu milă.
233
Când mândria ne cuprinde,
Să privim la cei smeriți,
La Cuvioșii care-n taină
Au fost credincioși lui Hristos.
234
Când mânia ne aprinde,
Să ne amintim de Hristos,
Care ne cheamă la iubire
Și la un suflet luminos.
235
Când ura ne îndeamnă
Să răspundem cu răzbunare,
Să alegem calea Sfinților,
A iertării și iubirii.
236
Când tristețea ne apasă,
Să ridicăm ochii spre cer
Și să cerem de la Domnul
Mângâiere și putere.
237
Când singurătatea ne cuprinde,
Să știm că Domnul este aproape
Și că rugăciunea ne unește
Cu Biserica Sa.
238
O, Doamne, fă-ne vrednici
De numele de creștini,
Nu doar prin vorbe frumoase,
Ci prin fapte și credință.
239
Să fim lumină pentru oameni
Fără mândrie și fățărnicie,
Și prin viața noastră simplă
Să vestim a Ta Împărăție.
240
Sfinții n-au căutat puterea,
Ci au căutat voia Ta
Și și-au pus întreaga viață
În mâna lui Dumnezeu.
241
De aceea au fost biruitori,
Nu prin arme sau putere,
Ci prin credință și iubire,
Prin răbdare și smerenie.
242
Mucenicii au biruit
Prin credința în Hristos
Și au rămas în adevăr
Cu sufletul curajos.
243
Cuvioșii au biruit
Prin post și rugăciune
Și și-au făcut din viață
O jertfă de slujire.
244
Apostolii au biruit
Prin vestirea Evangheliei
Și au dus până la margini
Vestea mântuirii.
245
Ierarhii au slujit
Prin învățătură și iubire,
Păstrând credința Bisericii
Cu dragoste și smerenie.
246
Fecioarele au mărturisit
Credința prin viață curată
Și au păstrat în inimă
Nădejdea în Dumnezeu.
247
Drepții au slujit Domnului
Prin viața lor smerită
Și au mers către Dumnezeu
Pe calea cea sfințită.
248
Toți Sfinții au mărturisit
Că Dumnezeu este iubire
Și că viața în Hristos
Este adevărata împlinire.
249
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi
Și îndrumați-ne prin pilda voastră
Spre Hristos, Domnul nostru.
250
Când vom ajunge înaintea
Porții veșniciei sfinte,
Să avem în inimă credință
Și dragostea lui Hristos.
251
Să nu ne fie teamă atunci,
Ci să nădăjduim în Domnul,
Căci El este Viața noastră
Și al nostru Mântuitor.
252
Moartea nu este ultimul cuvânt
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ci nădejdea învierii
Prin Domnul cel luminos.
253
Hristos a înviat din morți
Și moartea a biruit,
De aceea cântăm cu bucurie:
„Hristos a înviat!”
254
O, Sfinților Mucenici,
Ați mers spre Hristos cu credință
Și ați primit cununa vieții
Ca dar al Domnului.
255
În Împărăția lui Dumnezeu
Nu mai este moarte și durere,
Ci viață, pace și lumină
În comuniune cu Dumnezeu.
256
Acolo Sfinții se bucură
În lumina lui Hristos
Și laudă pe Dumnezeu
Cu glasul lor cel luminos.
257
Acolo nu mai este plâns,
Nici suferință, nici durere,
Ci pacea lui Dumnezeu
Și veșnică mângâiere.
258
Acolo nădejdea se împlinește,
Iar credința vede pe Domnul,
Și dragostea rămâne veșnic
În Împărăția lui Dumnezeu.
259
O, Doamne, du-ne spre Împărăție
Pe calea cea îngustă și sfântă
Și fă ca viața noastră întreagă
Să fie o rugăciune.
260
Pentru aceasta Te lăudăm,
Pentru aceasta ne rugăm
Și împreună cu toți Sfinții
Numele Tău Îl înălțăm.
261
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru toate câte ne-ai dat,
Pentru Cruce și Înviere
Și pentru harul Tău bogat.
262
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru Sfinții Mucenici,
Pentru Cuvioși și Ierarhi
Și pentru toți Sfinții Tăi.
263
Slavă Ție pentru Maica
Domnului nostru Iisus,
Pentru ascultarea ei sfântă
Și pentru Fiul ei, Iisus.
264
Slavă Ție pentru îngeri,
Pentru cetele cerești,
Care împreună cu Sfinții
Neîncetat Te preamăresc.
265
Slavă Ție pentru Biserică,
Pentru credința ce ne-ai dat,
Pentru Sfântul Tău Cuvânt
Și pentru harul revărsat.
266
Slavă Ție pentru viață,
Pentru fiecare răsărit,
Pentru fiecare zi primită
Și pentru tot ce ne-ai dăruit.
267
Slavă Ție pentru iubire,
Pentru familie și prieteni,
Pentru cei care ne ajută
Și pentru cei ce ne învață.
268
Slavă Ție pentru iertare
Când ne întoarcem către Tine,
Pentru mila Ta cea mare
Care ne ridică spre bine.
269
Slavă Ție pentru nădejde
Când sufletul este încercat,
Căci nu ne părăsești niciodată
Când către Tine ne-am întors.
270
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Primiți această cântare
Ca pe o floare smerită
Așezată înaintea Domnului.
271
Iar noi prin voi Îl lăudăm
Pe Dumnezeu cel Preasfânt,
Căci El v-a dat putere
Să rămâneți credincioși.
272
Voi ați fost făclii aprinse
În întunericul lumii
Și ați arătat către Hristos
Prin viața și credința voastră.
273
Fie ca pilda voastră sfântă
Să ne îndrepte către Domnul
Și să păstrăm în inimă
Credința, iubirea și adevărul.
274
Să nu uităm niciodată
Pe cei ce-au mărturisit
Pe Hristos înaintea lumii
Și pentru El au pătimit.
275
Să cinstim pe toți Sfinții
Cu dragoste și cu smerenie
Și să-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru a lor mărturie.
276
Să cinstim pe Mucenici
Pentru răbdarea lor cea mare,
Pe Apostoli pentru vestire
Și pe Cuvioși pentru rugăciune.
277
Pe Ierarhi pentru învățătură,
Pe Drepți pentru credință,
Pe Sfintele Femei pentru virtute
Și pe toți pentru mărturisire.
278
Dar mai presus de toți Sfinții
Pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci El este izvorul sfințeniei
Și Lui Îi mulțumim.
279
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea noastră
Și fă-ne părtași cu Sfinții
La Împărăția Ta cerească.
280
Păzește Biserica Ta
Și poporul Tău credincios
Și dă-ne pace pe pământ
Prin iubirea Ta, Hristoase.
281
Păzește pe cei ce Te caută
Și pe cei care Te-au uitat
Și cheamă-i cu iubire
La adevărul Tău curat.
282
Păzește familiile noastre
Și casele celor credincioși,
Dă-le dragoste și pace
Și inimă bună.
283
Păzește-i pe cei în primejdii,
Pe cei ce plâng și sunt străini,
Și dă-le oameni cu iubire
Să-i ajute în nevoi.
284
Păzește-i pe cei prigoniți
Pentru credința lor în Tine
Și dă-le putere și răbdare
În zilele cele mai grele.
285
Păzește Biserica Ta
De ură și de dezbinare
Și dăruiește tuturor
Adevăr, iubire și iertare.
286
O, Hristoase, Lumina lumii,
În Tine ne punem nădejdea,
Cu Sfinții Tăi împreună
Îți înălțăm cântarea.
287
Apostoli, Mucenici și Cuvioși,
Ierarhi și Mărturisitori,
Fecioare, Drepți și toți Sfinții,
Rămâneți rugători pentru noi.
288
Toți Sfinții cunoscuți de oameni
Și cei știuți doar de Dumnezeu,
Într-o singură laudă sfântă
Slăviți pe Domnul împreună.
289
Din veac și până-n veac
Numele Domnului să fie lăudat,
Căci El este Dumnezeul nostru
Și veșnic este Împărat.
290
Cântarea noastră se ridică
Precum tămâia către cer
Și cerem de la Dumnezeu
Milă și pace în veci.
291
Să cânte cerul împreună
Cu Biserica de pe pământ
Și toți Sfinții să mărturisească
Al lui Dumnezeu Cuvânt.
292
Să cânte Apostolii sfinți,
Să cânte Mucenicii toți,
Să cânte Cuvioșii în lumină
Și toți cei credincioși lui Hristos.
293
Să cânte Îngerii din ceruri,
Să cânte toată zidirea,
Iar noi, cu inimă smerită,
Să lăudăm pe Dumnezeu.
294
Slavă Tatălui celui veșnic,
Slavă Fiului cel Înviat,
Slavă Duhului celui Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
295
Acum și pururea și în vecii vecilor
Să fie slava lui Dumnezeu,
Prin rugăciunile Sfinților
Și prin mila Lui cea mare.
296
Hristoase, rămâi cu noi
În fiecare zi și noapte
Și prin rugăciunile Sfinților
Călăuzește-ne spre viață.
297
Primește, Doamne, cântarea
Scrisă cu inimă smerită,
În cinstea tuturor Sfinților
Și spre slava Ta cea sfântă.
298
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi mereu,
Ca împreună să-L slăvim
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
299
Hristoase, Mântuitorule,
Slavă Ție în vecii vecilor,
Cu toți Sfinții și Îngerii
Te lăudăm și Te slăvim.
300
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, Dumnezeu,
Acum și pururea și-n veci,
Amin, în vecii vecilor.
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu
Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.
Nu era diferit de ceilalți copii.
Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.
Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.
Vorbea cu Dumnezeu.
În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:
— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.
La școală, când îi era greu:
— Doamne, ajută-mă.
Când cineva îl rănea:
— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.
Iar seara, înainte de culcare:
— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.
Nu auzea întotdeauna un răspuns.
Dar continua să se roage.
Bunica lui îi spusese când era mic:
— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.
Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.
---
Capitolul 1 — Lumina
Era o noapte rece de toamnă.
Constantin dormea când se trezi brusc.
Camera era întunecată.
Se ridică în capul oaselor.
Ceva îl trezise.
Privi spre fereastră.
Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.
Nu semăna cu lumina unei lanterne.
Nu pâlpâia precum focul.
Era ca o stea coborâtă pe pământ.
Constantin se apropie de fereastră.
— Ce este?
Se uită câteva clipe.
Apoi șopti:
— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.
Lumina dispăru.
Constantin se întoarse.
Atunci auzi:
Toc.
Toc.
Toc.
Sunetul venea de la fereastră.
Deschise încet.
Pe pervaz stătea o pasăre albă.
În cioc avea un mic medalion de lemn.
Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.
Pe medalion era sculptată o cruce.
Pe spate erau trei cuvinte:
NU TE TEME.
Constantin simți cum îi bate inima.
— Doamne...
Medalionul începu să strălucească.
Pe podea apăru o dâră de lumină.
Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.
Constantin își puse haina.
Înainte să plece, îngenunche.
— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.
Și ieși.
---
Capitolul 2 — Pădurea
Pădurea era înfricoșătoare noaptea.
Ramurile se mișcau în vânt.
Frunzele foșneau.
Constantin mergea încet.
Medalionul îl călăuzea.
După câteva minute, lumina se stinse.
Constantin se opri.
— Doamne?
Nimic.
În spatele lui se auzi un zgomot.
Se întoarse.
Între copaci se afla o umbră.
Înaltă.
Nefirească.
Constantin făcu un pas înapoi.
— Cine ești?
Umbra răspunse:
— Cel care știe că ți-e frică.
Constantin tremura.
— Da. Mi-e frică.
Umbra râse.
— Atunci fugi.
Constantin strânse medalionul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu sunt singur.
— Unde este Dumnezeul tău?
Constantin închise ochii.
— Cu mine.
Începu să se roage.
— Tatăl nostru...
Umbra se retrase.
Constantin continuă.
— Sfințească-se numele Tău...
Lumina medalionului crescu.
Umbra dispăru.
În fața lui apăru o lumină blândă.
Constantin căzu în genunchi.
O voce îi vorbi:
— Constantin.
— Doamne?
— Nu te teme.
Constantin începu să plângă.
— De ce mi-ai arătat toate acestea?
— Pentru că urmează un drum.
— Unde?
— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.
Constantin nu înțelegea.
— Și ce trebuie să fac?
— Să cauți.
— Ce?
— Taina Luminii.
Apoi lumina dispăru.
Pe pământ rămăsese o carte.
Constantin o ridică.
Pe copertă scria:
CRONICA LUMINII.
---
Capitolul 3 — Cei doi prieteni
A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.
Andrei era curajos și uneori prea grăbit.
Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.
— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.
— Da.
— Și ai văzut o umbră?
— Da.
Maria luă cartea.
— De unde ai luat-o?
— Din pădure.
Ea o deschise.
Pe prima pagină scria:
„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”
Andrei se uită la Constantin.
— Noi suntem cei trei?
Constantin ridică din umeri.
— Nu știu.
Maria continuă să citească.
— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”
Cei trei rămaseră tăcuți.
Andrei zâmbi.
— Atunci mergem.
Maria îl privi.
— Ești nebun.
— Probabil.
Constantin zâmbi.
— Înainte să plecăm, ne rugăm.
Cei trei își plecară capetele.
— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.
---
Capitolul 4 — Muntele Alb
Drumul către Muntele Alb a durat două zile.
Au trecut prin sate, păduri și văi.
În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.
Acolo au găsit un bătrân.
Avea o barbă albă și ținea un toiag.
— Unde mergeți? întrebă el.
— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.
Bătrânul îl privi atent.
— De ce?
Constantin scoase medalionul.
Bătrânul îngheță.
— De unde ai acesta?
— L-am găsit.
Bătrânul oftă.
— Atunci legenda a început din nou.
Maria făcu un pas înainte.
— Ce legendă?
Bătrânul răspunse:
— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.
Andrei întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— A încercat să păstreze Lumina pentru el.
— Și?
Bătrânul privi spre munte.
— Lumina nu poate fi posedată.
Apoi plecă.
---
Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote
La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.
Era veche.
Foarte veche.
Dar ceva era ciudat.
Nu avea clopote.
Ușa se deschise singură.
Înăuntru era un călugăr bătrân.
— Vă așteptam.
Constantin rămase uimit.
— Ne așteptați?
— Da.
Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.
Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.
În mijloc se afla o cruce.
Călugărul spuse:
— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.
Se uită la Constantin.
— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.
Maria întrebă:
— Unde este Taina Luminii?
Călugărul zâmbi.
— Nu este un obiect.
— Atunci ce este?
— O alegere.
Andrei se încruntă.
— Am venit până aici pentru o alegere?
— Da.
— Ce alegere?
Călugărul răspunse:
— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.
---
Capitolul 6 — Prima încercare
În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.
Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.
Toți îl ascultau.
Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.
Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.
— Poți avea orice, îi spuse o voce.
Constantin întrebă:
— Orice?
— Da.
— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.
Vocea tăcu.
— Nu poți primi asta.
— Atunci vreau să-mi protejez familia.
— Nici asta nu poți garanta.
Constantin plânse.
— Atunci ce pot primi?
Vocea răspunse:
— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.
Constantin se trezi.
Era dimineață.
Călugărul îl aștepta.
— Ai înțeles?
Constantin dădu din cap.
— Nu pot controla lumea.
— Dar?
— Pot alege ce fac eu.
---
Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor
Cei trei plecară de la mănăstire.
Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.
Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.
Andrei își văzu frica de a fi laș.
Maria își văzu frica de a greși.
Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
În fața lui apăru o imagine.
Oamenii plecau.
Casa lui era goală.
Bunica lui nu mai era.
Părinții lui nu mai erau.
Constantin căzu în genunchi.
— Nu!
O voce îi șopti:
— Vezi? Totul se poate pierde.
Constantin plângea.
— Doamne...
Vocea răspunse:
— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?
Constantin își ridică privirea.
— Nu.
— Atunci mergi.
Constantin se ridică.
— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.
Imaginea dispăru.
Andrei îl aștepta.
Maria îl aștepta.
Cei trei se îmbrățișară.
---
Capitolul 8 — Îngerul
În centrul pădurii au găsit o poiană.
În mijlocul ei se afla o lumină.
Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.
Maria rămase fără cuvinte.
Andrei făcu un pas înapoi.
Constantin îngenunche.
— Cine ești?
Ființa răspunse:
— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.
Constantin întrebă:
— Ești înger?
— Da.
Îngerul îi privi.
— Ați trecut prin prima încercare.
Andrei întrebă:
— Mai sunt și altele?
Îngerul zâmbi.
— Vor fi.
Maria întrebă:
— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?
— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.
— Atunci ce caută?
— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.
Îngerul se întoarse spre Constantin.
— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.
— Care?
Îngerul răspunse:
— Iertarea.
---
Capitolul 9 — Vrăjmașul
În acea noapte apăru un om.
Purta o mantie neagră.
Numele lui era Malachor.
Nu era un monstru.
Era un om.
Tocmai asta îl făcea înfricoșător.
El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.
Malachor nu dorise să iubească.
Dorise să conducă.
Să fie ascultat.
Să nu mai fie niciodată slab.
El îi privi pe copii.
— Constantin.
— De unde îmi știi numele?
— Te-am așteptat.
— Ce vrei?
— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.
— Ce?
— Putere.
Malachor ridică mâna.
Pietrele din jur se ridicară în aer.
Andrei rămase uimit.
— Cum ai făcut asta?
Malachor râse.
— Puterea este totul.
Constantin îl privi.
— Nu.
Malachor se încruntă.
— Nu?
— Nu este totul.
— Atunci ce este?
Constantin răspunse:
— Iubirea.
Malachor atacă.
---
Capitolul 10 — Căderea lui Andrei
Andrei fu aruncat la pământ.
Constantin alergă spre el.
— Andrei!
Malachor îi întinse mâna.
— Vino cu mine.
Andrei se ridică.
— De ce?
— Pentru că tu vrei să fii puternic.
Andrei tăcu.
Era adevărat.
Își dorea să fie cel mai curajos.
Să nu-i fie frică niciodată.
Malachor îi spuse:
— Cu mine nu vei mai fi slab.
Andrei făcu un pas.
Constantin strigă:
— Andrei!
Băiatul se opri.
Se uită la prietenul lui.
— Mi-e frică, Constantin.
— Știu.
— Și vreau să fiu puternic.
Constantin îi răspunse:
— Poți fi puternic fără să devii rău.
Andrei se întoarse spre Malachor.
— Nu vin.
Malachor se înfurie.
— Prostule!
Și dispăru.
---
Capitolul 11 — Orașul întunericului
Cei trei ajunseră la o cetate veche.
Acolo oamenii nu se mai rugau.
Nu se mai ajutau.
Fiecare se gândea doar la el.
Pe porțile cetății era scris:
„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”
Constantin se întristă.
— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.
Maria spuse:
— Cum o putem schimba?
Constantin răspunse:
— Nu putem schimba toți oamenii.
— Atunci ce facem?
— Începem cu noi.
Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.
I-au dat din puținul lor.
Au găsit un copil singur.
S-au așezat lângă el.
Au găsit un om bolnav.
Au chemat ajutor.
Și ceva incredibil s-a întâmplat.
Un om i-a văzut.
A început să-i ajute.
Apoi altul.
Apoi altul.
În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.
Malachor privi de la fereastra turnului.
— Nu!
Nu putea înțelege.
Constantin nu luptase cu arme.
Nu folosise puteri.
Folosise iubire.
---
Capitolul 12 — Trădarea
Într-o seară, Maria dispăru.
Andrei și Constantin o căutară peste tot.
O găsiră în turnul lui Malachor.
Malachor îi spusese:
— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.
Maria ezită.
— Nu vreau să conduc lumea.
— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?
Maria tăcu.
Malachor lovise exact unde trebuia.
Maria se temea să greșească.
Se temea să nu fie suficient de bună.
Constantin ajunse în turn.
— Maria!
Ea plângea.
— Nu pot.
— Ce?
— Nu pot să fiu perfectă.
Constantin se apropie.
— Nici eu.
Andrei spuse:
— Nici eu.
Maria îi privi.
Constantin continuă:
— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.
Maria plânse.
— M-am temut că voi râdeți de mine.
— Niciodată, spuse Andrei.
Cei trei se îmbrățișară.
Malachor urlă.
— De ce nu vă puteți despărți?!
Constantin răspunse:
— Pentru că prietenia adevărată iartă.
---
Capitolul 13 — Marea încercare
Malachor îi conduse într-o sală subterană.
În mijloc se afla o lumină uriașă.
Taina Luminii.
Constantin se apropie.
— Asta este?
Malachor zâmbi.
— Da.
Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.
Malachor spuse:
— Ia-o.
Constantin întinse mâna.
Dar îngerul apăru.
— Nu o lua.
Constantin se opri.
— De ce?
— Pentru că lumina nu este un lucru.
Malachor țipă:
— Minte!
Îngerul îl privi.
— Tu ai încercat să o stăpânești.
Malachor răspunse:
— Pentru că voiam să nu mai sufăr!
Îngerul tăcu.
Constantin înțelese.
Malachor nu fusese întotdeauna rău.
Fusese un om rănit.
Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.
Constantin se apropie.
— Malachor.
— Ce vrei?
— Te iert.
Malachor rămase nemișcat.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
— Nu vreau mila ta!
— Nu este milă.
— Atunci ce este?
— O invitație să te întorci.
Malachor începu să plângă.
Pentru prima dată după mulți ani.
---
Capitolul 14 — Întunericul se ridică
Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.
Nu era Malachor.
Nu era om.
Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.
Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.
Malachor strigă:
— Nu!
Umbra îl aruncă la pământ.
Constantin ridică medalionul.
— Doamne!
Lumina apăru.
Andrei strigă:
— Ce facem?
Constantin răspunse:
— Ne rugăm.
Cei trei îngenuncheară.
Malachor îi privi.
Apoi, încet, îngenunche și el.
Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.
— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.
Umbra începu să se destrame.
Constantin continuă:
— Tatăl nostru...
Maria se rugă.
Andrei se rugă.
Malachor se rugă.
Și lumina umplu sala.
---
Capitolul 15 — Sacrificiul
Umbra se ridică pentru ultima dată.
Se îndreptă spre copii.
Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.
Fără să ezite, alergă înainte.
— Constantin! strigă Maria.
Umbra îl înconjură.
Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.
Auzi doar o voce:
— Renunță.
Constantin răspunse:
— Nu.
— Vei pierde totul.
— Nu mă tem.
— Vei suferi.
— Dumnezeu este cu mine.
— Vei muri.
Constantin închise ochii.
— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.
Atunci medalionul se deschise.
În interior nu era aur.
Nu era piatră prețioasă.
Era o mică cruce.
Lumina izbucni.
Umbra dispăru.
---
Capitolul 16 — Adevărul
După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.
Constantin întrebă:
— De ce medalionul?
Îngerul răspunse:
— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.
— Atunci de unde?
— Din Dumnezeu.
Constantin privi crucea.
— Și Taina Luminii?
Îngerul zâmbi.
— Ai descoperit-o deja.
— Unde?
Îngerul arătă spre inima lui.
— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.
Constantin începu să plângă.
— Deci nu trebuia să găsim o comoară?
— Nu.
— Ci să devenim noi înșine lumină?
— Da.
---
Capitolul 17 — Întoarcerea
După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.
Părinții lui Constantin îl așteptau.
Mama lui îl îmbrățișă.
— Unde ai fost?
Constantin o strânse în brațe.
— Departe.
— Ai fost în pericol?
Constantin se uită spre cer.
— Da.
— Cine te-a protejat?
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu.
Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.
— Ai găsit ce căutai?
Constantin scoase medalionul.
— Da.
— Ce?
Constantin răspunse:
— Am găsit Lumina.
Bunica zâmbi.
— Și unde este?
Constantin puse mâna pe inimă.
— Aici.
---
Capitolul 18 — Ultima noapte
În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.
Privi stelele.
Se rugă:
— Doamne, Îți mulțumesc.
Tăcere.
— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.
Tăcere.
— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.
Tăcere.
— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.
Constantin zâmbi.
— Dar, Doamne...
Se opri.
— Mai am o întrebare.
O lumină mică apăru în depărtare.
Constantin privi.
— Povestea s-a terminat?
Pentru o clipă, i se păru că aude:
— Nu.
Constantin se ridică.
— Ce?
Lumina dispăru.
Pe pervaz apăru pasărea albă.
În cioc avea un alt medalion.
De data aceasta era albastru.
Constantin îl luă.
Pe spate erau scrise cuvintele:
„MAI EXISTĂ UN DRUM.”
Constantin zâmbi.
— Atunci voi fi pregătit.
Și se așeză din nou la rugăciune.
---
EPILOG — Lumina nu moare
Au trecut ani.
Constantin a crescut.
Dar nu a uitat niciodată pădurea.
Nu a uitat mănăstirea.
Nu l-a uitat pe Malachor.
Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.
Și mai ales...
nu a uitat să se roage.
Uneori viața lui era ușoară.
Alteori era grea.
Uneori primea răspunsuri.
Alteori trebuia să aștepte.
Dar în fiecare dimineață spunea:
— Doamne, mergi cu mine.
Iar în fiecare seară:
— Doamne, rămâi cu mine.
Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.
Văzu un copil stând singur pe o bancă.
Copilul plângea.
Constantin se apropie.
— Ce ai?
— Mi-e frică.
Constantin se așeză lângă el.
— Și mie mi-a fost frică odată.
— Și ce ai făcut?
Constantin zâmbi.
— Am început să mă rog.
Copilul îl privi.
— Dumnezeu chiar ascultă?
Constantin privi cerul.
— Da.
— Chiar dacă nu răspunde?
Constantin zâmbi.
— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.
Copilul își împreună mâinile.
Constantin făcu la fel.
Și împreună au început să se roage.
Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.
Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.
Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.
Nu fusese o armă.
Nu fusese o putere.
Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.
Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:
Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.
Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.
Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...
lumina nu putea muri.
SFÂRȘIT
LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT
I. Cetatea
În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.
Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.
De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.
În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.
Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.
În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.
Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.
Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.
Cetatea devenise bogată.
Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.
Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.
Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.
Avea paisprezece ani.
Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.
Tatăl lui murise când Matei era încă mic.
Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.
— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.
Matei nu înțelegea întotdeauna.
Dar își amintea cuvintele.
II. Bătrânul
Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.
Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.
Avea barba albă și mâinile tremurânde.
Matei se opri.
— Nu ți-e frig?
Bătrânul ridică ochii.
— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.
Matei zâmbi.
Își scoase mantia.
Era singura lui haină groasă.
— Ia-o.
— Și tu?
— Eu alerg până acasă.
Bătrânul îl privi cu atenție.
— Cum te cheamă?
— Matei.
— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.
— Ce?
— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.
Matei nu răspunse.
Bătrânul strânse mantia la piept.
— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.
Matei porni spre casă.
După câțiva pași se întoarse.
Bătrânul dispăruse.
Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.
III. Omul cu hambarele pline
În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.
Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.
În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.
În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.
Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.
Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.
Nu pentru că avea nevoie de el.
Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.
Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.
— Domnule Dimitrie!
Negustorul ieși.
— Ce vrei?
— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.
Dimitrie privi copilul.
Apoi privi hambarele.
— Du-te la biserică.
— Am fost.
— Atunci du-te în altă parte.
— Nu mai avem unde.
Dimitrie închise poarta.
Copilul rămase câteva clipe nemișcat.
Apoi plecă.
Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.
Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.
IV. Visul
În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.
Se făcea că mergea prin propria casă.
Dar casa era goală.
Cuferele erau deschise.
Hambarele erau fără grâu.
Pivnițele erau pustii.
Alergă spre curtea lui.
Nici caii nu mai erau.
— Unde sunt toate? strigă el.
Nimeni nu-i răspunse.
În fața lui apăru biserica.
Ușile erau deschise.
Dimitrie intră.
Era întuneric.
Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.
Se apropie.
Atunci auzi o voce:
— Dimitrie.
Se uită în jur.
Nu era nimeni.
— Ce ai strâns?
— Aur, răspunse el.
— Pentru cine?
Dimitrie tăcu.
— Și ce ai lăsat în urmă?
Atunci se trezi.
Era dimineață.
Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.
Se gândi la copil.
V. Poarta deschisă
Dimitrie îl căută.
După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.
Mama copilului era întinsă pe un pat.
Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.
Femeia îl privi.
— De ce?
Dimitrie nu știa ce să răspundă.
— Pentru că ieri am închis poarta.
Apoi plecă.
Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.
Nu mereu.
Dar destul de des încât oamenii să observe.
VI. Vara fără ploaie
Vara veni cu o căldură cumplită.
Pământul se crăpă.
Fântânile scăzură.
Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.
Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.
Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.
Într-o zi, clopotul bisericii bătu.
Oamenii se adunară în piață.
Preotul le vorbi:
— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.
Nimeni nu răspunse.
Atunci Matei făcu un pas înainte.
— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?
Oamenii se uitară la el.
Dimitrie ieși din mulțime.
— Hambarele mele se deschid.
Și se deschiseră.
În acea zi, grâul fu împărțit.
Nu a fost destul pentru toată lumea.
Dar nimeni nu plecă flămând.
VII. Noaptea furtunii
După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.
Un vânt rece coborî dintre munți.
Norii se strânseră deasupra cetății.
Apoi începu ploaia.
La început oamenii se bucurară.
Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.
Vântul smulse acoperișuri.
Porțile se izbiră de ziduri.
Un turn se prăbuși.
Oamenii alergară spre biserică.
Matei ieși din casă.
Mama lui îl strigă:
— Unde mergi?
— Sunt oameni prinși lângă zid.
— Nu te duce!
Matei se opri.
O clipă se uită spre întuneric.
Apoi plecă.
Dimitrie îl întâlni pe drum.
— Singur?
— Nu.
— Atunci mergem.
VIII. Printre ruine
Apa le ajungea până la genunchi.
Pietrele cădeau din zid.
În întuneric se auzeau strigăte.
Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.
Dimitrie ridică lemnul.
— Mai mult!
Matei trase.
Femeia fu eliberată.
Mai departe găsiră doi copii.
Apoi un bătrân.
Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.
Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.
Omul era rănit.
Dimitrie îl ridică.
— Ține-te de mine.
— De ce mă ajuți?
Dimitrie răspunse:
— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.
Au mers până dimineața.
Când soarele apăru, cetatea era schimbată.
O parte din ziduri dispăruse.
Casele erau distruse.
Dar oamenii fuseseră salvați.
IX. Candela
În biserică, preotul intră încet.
Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.
Dar candela încă ardea.
Flacăra ei era mică.
Foarte mică.
Dar nu se stinsese.
Matei se apropie.
Dimitrie rămase în spatele lui.
— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.
Preotul zâmbi.
— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.
Dimitrie privi flacăra.
Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.
X. Cetatea se ridică
După furtună, oamenii începură să reconstruiască.
Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.
Femeile pregăteau hrană.
Copiii aduceau apă.
Meșteșugarii reparau casele.
Negustorii ofereau materiale.
Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.
Matei muncea cot la cot cu ceilalți.
Zilele treceau.
O piatră.
Încă una.
Un lemn.
Un acoperiș.
O ușă.
Cetatea se ridica.
Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.
Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:
— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.
Matei îl privi.
— Nu i-ai salvat tu.
— Atunci cine?
— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.
Dimitrie zâmbi.
— Ai devenit înțelept.
— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.
XI. Clopotul
Clopotul bisericii fusese crăpat.
Nu mai putea suna.
Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.
Dar un bătrân fierar spuse:
— Putem încerca să-l reparăm.
Au muncit săptămâni întregi.
Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.
Toată cetatea aștepta.
Preotul făcu semnul crucii.
Clopotul bătu.
DONG!
Sunetul trecu peste ziduri.
DONG!
Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.
DONG!
Matei privi spre cer.
Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.
Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.
XII. Ani
Au trecut anii.
Matei deveni bărbat.
Dimitrie îmbătrâni.
Cetatea crescu din nou.
Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.
În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.
Nu pentru sărbătoare.
Ci pentru a-și aminti.
Copiii întrebau:
— De ce?
Bătrânii răspundeau:
— Pentru că omul uită repede.
— Ce trebuie să-și amintească?
— Că nu trăiește singur.
XIII. Ultima întâlnire
Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.
Era exact ca în ziua aceea.
Aceeași privire.
Aceeași liniște.
Matei se apropie.
— Te-am recunoscut.
Bătrânul zâmbi.
— Ai întârziat.
— Te-am căutat.
— Nu trebuia.
— Cine ești?
Bătrânul privi către icoană.
— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.
Matei înțelese.
— Atunci ai avut nevoie de mine?
— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.
Matei rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.
Apoi plecă.
De data aceasta, Matei nu îl urmă.
Știa că nu trebuia.
XIV. Sfârșitul drumului
Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.
Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.
Nu mai putea merge repede.
Se opri în fața icoanei lui Hristos.
Candela ardea.
Flacăra era mică.
Aceeași flacără.
Aceeași lumină.
Matei îngenunche.
— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.
Apoi rămase în tăcere.
Afară începu să ningă.
Clopotul bătu o dată.
Matei zâmbi.
A doua oară.
Închise ochii.
A treia oară.
În biserică era liniște.
Candela continua să ardă.
XV. Răsăritul
A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.
Lumina se așeză pe cupole.
Crucea bisericii străluci.
Oamenii veniră să se roage.
Dimitrie murise cu mulți ani înainte.
Matei murise acum.
Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.
Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.
La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.
Copilul se opri.
Își scoase mantia.
Și i-o întinse.
Bătrânul îl privi.
— Cum te cheamă?
Copilul zâmbi.
— Matei.
Bătrânul ridică ochii spre biserică.
Clopotul începu să bată.
DONG...
Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.
Iar candela din biserică ardea mai departe.
Nu pentru că oamenii nu muriseră.
Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.
Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.
Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.
Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.
Unele povești continuă în oamenii care le învață.
Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.
Lumina lui Hristos.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 151–200
151. Cuvântul lui Hristos
Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,
Îmi este pâine pentru suflet,
Când lumea-mi pare fără pace
Și gândul meu devine tulbure.
Păstrează-l viu în inima mea,
Să nu-l pierd în lumea trecătoare,
Ci să-l urmez cu credință
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
152. Glasul Evangheliei
Se-aude glasul Evangheliei
Ca o lumină peste lume,
Chemând pe omul rătăcit
Să se întoarcă la Hristos.
Ferice de cel ce ascultă
Și pune Cuvântul în faptă,
Căci viața lui va deveni
O mărturie luminată.
Cristian Diaconița
153. Evanghelia
Evanghelia ne vestește
Că Dumnezeu ne-a cercetat,
Că Fiul Său, Iisus Hristos,
Pentru noi S-a întrupat.
A venit să vindece rana
Păcatului din omenire
Și să ne cheme către Tatăl
Prin adevăr și prin iubire.
Cristian Diaconița
154. Fericiți cei blânzi
Fericiți cei blânzi la suflet,
Cei ce nu răspund cu rău,
Căci în inima lor se naște
Pacea sfântă de la Dumnezeu.
Să nu fiu aspru cu aproapele,
Nici plin de mânie și ură,
Ci să păstrez în orice clipă
Blândețea ce spre cer mă urcă.
Cristian Diaconița
155. Fericiți cei milostivi
Fericiți cei milostivi,
Căci mila lor nu se va pierde,
Ci va rămâne înaintea
Lui Dumnezeu ca o lumină.
Ajută-mă să fiu milostiv,
Să văd pe cel ce suferă,
Și să-i întind o mână bună
Când lumea îl uită.
Cristian Diaconița
156. Fericiți cei curați
Fericit este omul care
Păstrează inima curată,
Nu hrănește gânduri rele
Și nu dorește răul altuia.
Doamne, curăță-mi gândul,
Curăță-mi ochii și cuvântul,
Ca să pot vedea lumina
Și frumusețea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
157. Făcătorii de pace
Fericiți sunt cei ce caută
Să împace oameni certați,
Cei ce sting focul mâniei
Și aduc pace între frați.
Doamne, fă-mă făcător de pace,
Nu pricină de ceartă-n lume,
Ci să duc în orice casă
Iubirea sfântă în al Tău nume.
Cristian Diaconița
158. Lumina din întuneric
Când noaptea cade peste suflet
Și speranța pare să dispară,
Hristos aprinde o lumină
Și întunericul se destramă.
Nu există noapte atât de grea
Pe care El să n-o străbată,
Căci Domnul este Lumina
Ce nu se stinge niciodată.
Cristian Diaconița
159. Rugăciunea inimii
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
Miluiește-mă pe mine,
Când mă abat de la calea Ta
Și mă îndepărtez de Tine.
Această rugăciune simplă
Să-mi fie mereu în inimă,
Ca un izvor de pace sfântă
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
160. Numele lui Iisus
Numele Tău, Iisuse Sfinte,
Este lumină și alinare,
Este nădejde pentru omul
Ce trece prin încercare.
Când rostesc numele Tău sfânt,
Sufletul meu găsește pace,
Și simt că nu sunt singur
În tot ceea ce viața-mi face.
Cristian Diaconița
161. Doamne, ajută-mă
Doamne, ajută-mă să fiu
Un om mai bun în fiecare zi,
Să nu rănesc prin vorba mea
Și să știu mereu a iubi.
Când cad, ridică-mă din nou,
Când greșesc, îndreaptă-mă,
Iar când mă pierd printre ispite,
Arată-mi calea către Tine.
Cristian Diaconița
162. Calea adevărului
Adevărul nu se schimbă
După voia oamenilor,
El rămâne veșnic și curat
În Cuvântul Mântuitorului.
Doamne, păzește-mă de minciună,
De înșelare și de rătăcire,
Și fă-mă să iubesc adevărul
Cu întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
163. Hristos, Adevărul
Tu ești Calea și Adevărul,
Viața sufletului meu,
Și cine vine către Tine
Se apropie de Dumnezeu.
Nu vreau să caut alte drumuri
Care duc spre rătăcire,
Ci să rămân mereu cu Tine
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
164. Păstorul cel bun
Păstorul cel bun își caută oaia
Când aceasta se rătăcește,
Și nu se odihnește până când
Din nou în turmă o găsește.
Așa și Tu, Iisuse Doamne,
M-ai căutat când am plecat,
Și prin iubirea Ta cea mare
Spre Tine iar m-ai îndreptat.
Cristian Diaconița
165. Oaia pierdută
M-am rătăcit prin multe locuri
Și am uitat de glasul Tău,
Dar Bunul Păstor m-a găsit
Și m-a întors spre Dumnezeu.
Acum vreau să rămân cu Tine,
Să nu mai plec de lângă turmă,
Ci să urmez glasul Tău sfânt
Pe calea care duce-acasă.
Cristian Diaconița
166. Talanții
Doamne, nu vreau să îngrop
Darul pe care mi l-ai dat,
Ci vreau să-l folosesc cu grijă
Și să-l întorc înmiit curat.
Dă-mi înțelepciune să lucrez
Cu darurile primite,
Spre folosul celor din jur
Și spre slava Ta, Părinte.
Cristian Diaconița
167. Vameșul
Un vameș stătea în templu
Și nu îndrăznea să privească sus,
Ci spunea cu inimă smerită:
„Dumnezeule, milostiv fii mie!”
Doamne, învață-mă smerenia,
Să nu mă laud cu ce sunt,
Ci să-mi văd greșelile înainte
Și să cer mila Ta mereu.
Cristian Diaconița
168. Fariseul
Cel care se laudă singur
Nu vede cât de slab poate fi,
Dar omul care se smerește
Își vede sufletul cu adevărat.
Ferește-mă, Doamne, de mândrie,
De judecarea altora,
Și dă-mi să caut îndreptarea
În propria mea inimă.
Cristian Diaconița
169. Zaheu
Zaheu L-a dorit pe Hristos
Și s-a urcat într-un copac,
Ca să-L vadă când trecea
Prin mulțimea din acel loc.
Iar Domnul l-a chemat pe nume
Și i-a adus în casă mântuire,
Arătând că orice om se poate
Întoarce către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
170. Vindecarea
Hristos a vindecat bolnavi
Și le-a redat nădejdea vieții,
Atingând inimile oamenilor
Cu mila și iubirea Sa.
Doamne, vindecă în mine
Tot ce este rupt și greu,
Și fă-mi sufletul din nou întreg
În lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
171. Orbului i s-au deschis ochii
Un om orb a strigat către Domnul
Cu credință și cu dor,
Iar Hristos i-a redat lumina
Și bucuria ochilor.
Deschide-mi și mie, Doamne,
Ochii sufletului meu,
Ca să văd adevărul
Și să Te urmez mereu.
Cristian Diaconița
172. Leprosul
Zece oameni au fost vindecați,
Dar unul s-a întors la Domnul
Să-I mulțumească pentru darul
Pe care l-a primit prin credință.
Doamne, fă-mă recunoscător,
Să nu uit binele primit,
Ci să mă întorc mereu la Tine
Cu sufletul mulțumit.
Cristian Diaconița
173. Fiica lui Iair
Când toți credeau că totul s-a sfârșit,
Hristos a spus să nu se teamă,
Ci să creadă cu nădejde
În puterea lui Dumnezeu.
Doamne, când speranța mea moare,
Aprinde-o iar în sufletul meu,
Ca să cred chiar și atunci
Când nu mai văd niciun drum.
Cristian Diaconița
174. Lazăr
La mormântul lui Lazăr
Hristos a venit cu iubire,
Și prin puterea Sa dumnezeiască
A arătat biruința vieții.
Doamne, scoate-mă și pe mine
Din mormântul păcatului greu,
Și dă-mi o viață nouă
În lumina Ta.
Cristian Diaconița
175. Femeia cananeeancă
O femeie a venit la Domnul
Cu credință și smerenie,
Cerând milă pentru copilul ei
Și n-a plecat fără nădejde.
Învață-mă, Doamne, stăruința,
Să nu renunț când este greu,
Ci să mă rog cu credință
Și să mă încred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
176. Furtuna de pe mare
Pe mare, valurile creșteau
Și ucenicii se temeau,
Dar Hristos le-a adus pace
Și furtuna s-a liniștit.
Când viața mea este furtună,
Iisuse, fii cu mine,
Și spune inimii mele:
„Nu te teme, Eu sunt aici.”
Cristian Diaconița
177. Pâinile și peștii
Cu puține pâini și câțiva pești
Hristos a hrănit mulțimea,
Arătând că în mâna Domnului
Puținul devine îndestulare.
Doamne, binecuvântează puținul
Pe care îl primesc în viață
Și învață-mă să-l împart
Cu cel ce are nevoie.
Cristian Diaconița
178. Marea Galileei
Pe malul mării Galileei
Hristos și-a chemat ucenicii,
Iar ei au lăsat totul în urmă
Și au pornit după El.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Dă-mi curaj să Te urmez,
Să las ceea ce mă ține
Departe de adevărul Tău.
Cristian Diaconița
179. Muntele Schimbării la Față
Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,
Iar slava Lui s-a arătat,
Și ucenicii au văzut
Lumina Sa dumnezeiască.
Doamne, luminează-mi sufletul
Cu harul Tău cel minunat,
Ca să Te iubesc mai mult
Și să rămân credincios.
Cristian Diaconița
180. Moise și Ilie
Moise și Ilie au apărut
În slava Schimbării la Față,
Iar ucenicii au înțeles
Mai mult din taina lui Hristos.
Doamne, unește în mine
Credința, nădejdea și iubirea,
Ca să pot urma calea Ta
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
181. Rugăciunea din Ghetsimani
În Ghetsimani, Iisuse Doamne,
Te-ai rugat în noaptea grea,
Și ai primit voia Tatălui
Pentru mântuirea lumii.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să spun cu inimă smerită:
„Facă-se voia Ta în toate”,
Chiar când calea este grea.
Cristian Diaconița
182. Ucenicii
Ucenicii au mers cu Domnul
Prin sate, cetăți și pustiu,
Ascultând cuvântul Său sfânt
Și văzând minunile Lui.
Doamne, fă-mă și pe mine
Ucenic al iubirii Tale,
Să învăț din Evanghelie
Și să trăiesc după ea.
Cristian Diaconița
183. Iuda
Iuda L-a vândut pe Domnul
Pentru arginți și interes,
Dar fapta lui rămâne-n lume
Ca avertisment pentru noi.
Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,
De iubirea banului deșart,
Și fă-mi comoara în ceruri
Și nu în lucrurile lumii.
Cristian Diaconița
184. Lepădarea lui Petru
Petru s-a lepădat de Domnul
În ceasul fricii și-al durerii,
Dar după aceea a plâns amar
Și s-a întors cu pocăință.
Doamne, când slăbesc în credință,
Nu mă lăsa să pier,
Ci dă-mi putere să mă întorc
Și să Te iubesc din nou.
Cristian Diaconița
185. Cocoșul
Cocoșul a cântat în noapte
Și Petru și-a amintit cuvântul,
Iar lacrimile pocăinței
I-au curățat sufletul.
Și eu, când greșesc, Iisuse,
Ajută-mă să mă opresc,
Să-mi văd păcatul cu smerenie
Și să mă întorc la Tine.
Cristian Diaconița
186. Crucea
Crucea stă înaintea lumii
Ca semn al iubirii lui Hristos,
Și cine privește către ea
Găsește nădejde și folos.
Doamne, să port crucea mea
Cu credință și răbdare,
Și să nu uit niciodată
Că după Cruce vine Învierea.
Cristian Diaconița
187. Iertarea de pe Cruce
Pe Cruce, în mijlocul durerii,
Hristos a arătat iertare,
Și ne-a învățat că iubirea
Este mai mare decât ura.
Doamne, dă-mi aceeași inimă,
Să pot ierta când sunt rănit,
Și să nu las răutatea
Să-mi stăpânească sufletul.
Cristian Diaconița
188. Tâlharul pocăit
Un tâlhar, în ultima clipă,
S-a întors cu credință la Hristos,
Și a primit făgăduința
Vieții împreună cu Domnul.
Această minune ne arată
Că pocăința poate veni oricând,
Dar să nu așteptăm sfârșitul,
Ci să ne întoarcem astăzi.
Cristian Diaconița
189. Mormântul
Mormântul a primit trupul Domnului,
Dar nu L-a putut ține veșnic,
Căci puterea Învierii
A biruit moartea.
Doamne, când mă gândesc la moarte,
Dă-mi credință și nădejde,
Ca să privesc către viață
Și către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
190. Îngerii
Îngerii slujesc înaintea
Lui Dumnezeu cel Preasfânt,
Și ne amintesc că lumea
Nu este numai acest pământ.
Doamne, păzește-ne prin îngerii
Pe care ni i-ai rânduit,
Și ajută-ne să mergem
Pe drumul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
191. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Și Te rugăm să fii aproape
De cei ce către Tine venim.
Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,
Pentru cei slabi și întristați,
Și acoperă-ne cu iubire
Pe noi, cei greu încercați.
Cristian Diaconița
192. Acatistul
Cuvintele unui acatist
Se ridică spre cer în cântare,
Iar inima care se roagă
Primește pace și alinare.
Doamne, primește rugăciunea
Pe care Ți-o aduc cu smerenie,
Și fă din sufletul meu
O casă pentru sfânta iubire.
Cristian Diaconița
193. Paraclisul
În ceasul greu, când sufletul plânge,
Mă apropii cu credință
De rugăciunea către Maica Domnului,
Cerând ajutor și nădejde.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru noi înaintea Fiului,
Și du-ne către Hristos
Pe calea mântuirii.
Cristian Diaconița
194. Sfinții
Sfinții nu au trăit fără lupte,
Dar au rămas statornici în credință,
Și au transformat încercarea
În prilej de sfințire.
Ajută-ne și pe noi, Doamne,
Să învățăm de la ei iubirea,
Răbdarea, rugăciunea,
Smerenia și credința.
Cristian Diaconița
195. Mucenicii
Mucenicii au mărturisit
Numele lui Hristos cu putere,
Și nici chinurile nu i-au făcut
Să renunțe la credință.
Doamne, dă-ne și nouă curaj
Să nu ne rușinăm de Tine,
Ci să păstrăm credința sfântă
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
196. Cuvioșii
Cuvioșii au ales tăcerea,
Postul și rugăciunea sfântă,
Și-au căutat în fiecare zi
Împărăția lui Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să iubim liniștea și rugăciunea,
Să ne curățăm de patimi
Și să căutăm sfințirea.
Cristian Diaconița
197. Mănăstirea
În mănăstire clopotul bate
Și cheamă sufletul la rugă,
Iar liniștea dintre ziduri
Îndeamnă inima spre Dumnezeu.
Doamne, binecuvântează locurile
În care oamenii se roagă,
Și fă ca rugăciunea lor
Să fie lumină pentru lume.
Cristian Diaconița
198. Calea sfințeniei
Sfințenia nu este mândrie,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale lungă de răbdare
Și de iubire pentru aproapele.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe această cale cu smerenie,
Și să nu caut slava lumii,
Ci slava Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
199. Nădejdea
Când totul pare fără speranță,
Ridic privirea către cer,
Căci știu că Dumnezeu mă vede
Și în iubirea Lui eu sper.
Nădejdea mea este Hristos,
Nădejdea mea este iubirea,
Nădejdea mea este credința
Și drumul către mântuire.
Cristian Diaconița
200. Credința veșnică
Două sute de cântări s-au strâns
În această carte de credință,
Dar rugăciunea merge mai departe
Ca o lumină către veșnicie.
Doamne, primește fiecare vers
Ca pe-o jertfă mică și smerită,
Și fă ca toate aceste poezii
Să ducă inimile către Tine.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 201–250
201. Rugăciune către Dumnezeu
Doamne, primește rugăciunea
Ce o aduc înaintea Ta,
Nu pentru vrednicia mea,
Ci pentru mila Ta cea mare.
Păzește-mi sufletul de rău,
Și dă-mi putere să iubesc,
Să merg pe calea Ta cea dreaptă
Și niciodată să nu mă lepăd.
Cristian Diaconița
202. Încrederea
Când nu mai știu ce să aleg
Și toate drumurile-s grele,
Îmi pun nădejdea în Hristos
Și las în mâna Lui problemele.
El știe drumul meu mai bine
Și vede ce eu nu pot vedea,
De aceea vreau cu credință
Să-mi pun viața-n mâna Sa.
Cristian Diaconița
203. Dumnezeu vede
Chiar dacă nimeni nu mă vede
Când fac un bine în tăcere,
Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea
Și o primești cu mângâiere.
Nu vreau răsplată de la oameni,
Nici laudă și nici mărire,
Ci vreau să fac binele în taină
Din dragoste și mulțumire.
Cristian Diaconița
204. Glasul conștiinței
În liniștea din miez de noapte
Aud un glas în mine spunând:
„Întoarce-te spre Dumnezeu
Și lasă răul în urmă.”
Conștiința este o lumină
Ce poate arăta greșeala,
Dar numai Domnul poate vindeca
Și poate îndrepta cărarea.
Cristian Diaconița
205. Pocăința
Pocăința nu este numai
O lacrimă ce cade jos,
Ci schimbarea vieții mele
Și întoarcerea la Hristos.
Să las păcatul în urmă
Și să încep un drum curat,
Cu rugăciune și iubire
Spre Dumnezeu, Cel minunat.
Cristian Diaconița
206. Lacrima pocăinței
O lacrimă de pocăință
Poate vorbi fără cuvinte,
Când omul își recunoaște vina
Și caută iarăși cele sfinte.
Doamne, primește lacrima mea
Și spală sufletul meu greu,
Ca să pot începe din nou
În lumina Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
207. Spovedania
Când îmi mărturisesc păcatul
Cu inimă sinceră și smerită,
Încep să văd din nou lumina
Și calea mea către Hristos.
Doamne, dă-mi curaj să recunosc
Tot ceea ce am făcut greșit,
Și ajută-mă să mă schimb
Cu sufletul cu adevărat.
Cristian Diaconița
208. Curățirea sufletului
Nu aurul mă face curat,
Nici hainele frumoase ale lumii,
Ci inima care se pocăiește
Și caută mila lui Dumnezeu.
Curăță, Doamne, tot ce este rău
Din gândul și din sufletul meu,
Și fă din mine un om nou
Prin harul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
209. Smerenia
Smerenia nu înseamnă slăbiciune,
Ci puterea de a recunoaște
Că tot ce avem este un dar
Și că Dumnezeu ne iubește.
Ferește-mă de mândrie, Doamne,
De dorința de a fi mai sus,
Și învață-mă să slujesc
Așa cum ne-a învățat Iisus.
Cristian Diaconița
210. Mândria
Mândria ridică ziduri
Între om și Dumnezeu,
Îl face să uite de ceilalți
Și să se creadă mai presus.
Doamne, smerește-mi inima
Când începe să se înalțe,
Și pune în locul mândriei
Iubire și bunătate.
Cristian Diaconița
211. Ascultarea
Ascultarea de Dumnezeu
Este calea către lumină,
Când omul lasă voia sa
Și caută voia cea divină.
Doamne, ajută-mă să ascult
Cuvântul Tău cu credință,
Și să nu aleg după dorințe
Ce mă îndepărtează de Tine.
Cristian Diaconița
212. Poruncile Domnului
Poruncile Tale sunt lumină
Pentru sufletul rătăcit,
Ele ne arată calea
Pe care trebuie să mergem.
Ajută-mă să le păstrez
Nu doar în minte, ci în faptă,
Ca viața mea să fie mereu
O mărturie curată.
Cristian Diaconița
213. Iubește-L pe Dumnezeu
Să-L iubesc pe Dumnezeu
Cu toată inima mea,
Cu sufletul și cugetul
Și cu întreaga viață a mea.
Iar dragostea aceasta sfântă
Să nu rămână doar cuvânt,
Ci să se vadă prin iubirea
Pe care-o port către cei din jur.
Cristian Diaconița
214. Iubește-ți aproapele
Aproapele meu este fratele
Pe care Dumnezeu mi l-a dat,
Și chiar dacă uneori mă doare,
Trebuie să-l iubesc cu adevărat.
Să nu răspund cu răutate,
Să nu păstrez în mine ură,
Ci să aleg mereu iertarea
Și dragostea cea bună.
Cristian Diaconița
215. Nu judeca
Nu judeca pe cel ce cade,
Căci poate mâine vei cădea,
Și numai Dumnezeu cunoaște
Adâncul inimii cuiva.
Mai bine roagă-te pentru dânsul
Și întinde-i mâna când îi este greu,
Căci dragostea aproapelui
Este porunca lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
216. Iertarea
Când cineva mă rănește, Doamne,
Ajută-mă să pot ierta,
Să nu păstrez în suflet ură
Și să nu răspund cu răutate.
Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce
Ce înseamnă adevărata iubire:
Să ierți chiar și atunci când doare
Și să alegi mereu pacea.
Cristian Diaconița
217. Dragostea
Dragostea adevărată rabdă,
Nu caută răul nimănui,
Nu se laudă și nu se umflă,
Ci caută binele aproapelui.
Doamne, să am această dragoste
În fiecare zi din viața mea,
Ca prin ea să Te pot vedea
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
218. Bunătatea inimii
O inimă bună nu întreabă
„Ce primesc dacă ajut?”,
Ci vede omul care suferă
Și se apropie fără teamă.
Doamne, pune în mine bunătate,
Să nu trec nepăsător,
Ci să fiu pentru cei din jur
Un semn al iubirii Tale.
Cristian Diaconița
219. Milostenia ascunsă
Când dai celui sărac în taină
Și nimeni nu te vede-n lume,
Cerul cunoaște fapta bună
Și Dumnezeu îi știe numele.
Nu căuta aplauze sau slavă,
Ci fă milostenia curat,
Din dragoste pentru aproapele
Și pentru Domnul Preaînalt.
Cristian Diaconița
220. Darul
Tot ceea ce primesc în viață
Este un dar de la Dumnezeu,
Și vreau să fiu recunoscător
Pentru fiecare lucru bun.
Să nu spun: „Eu am făcut totul”,
Uitând de Cel ce m-a ajutat,
Ci să spun cu inimă smerită:
„Slavă Ție pentru toate!”
Cristian Diaconița
221. Mulțumirea
Mulțumesc pentru pâinea zilnică,
Pentru apă și pentru lumină,
Pentru oamenii pe care-i iubesc
Și pentru fiecare zi senină.
Mulțumesc și pentru încercări,
Căci m-au făcut să înțeleg
Că fără Tine, Doamne Sfinte,
Pe drumul vieții nu pot merge.
Cristian Diaconița
222. Bucuria
Bucuria adevărată
Nu se cumpără cu bani,
Ea vine din inima care
Își pune nădejdea în Dumnezeu.
Chiar și-n ziua cea mai grea
Pot găsi un strop de lumină,
Când știu că Hristos este cu mine
Și iubirea Lui mă ține.
Cristian Diaconița
223. Pace
Dă-mi, Doamne, pace în suflet,
Când în jur este tulburare,
Și fă-mi inima asemenea
Unui lac liniștit sub soare.
Să nu răspund la rău cu rău,
Să nu aprind focul mâniei,
Ci să aduc în orice loc
Pacea sfântă a iubirii.
Cristian Diaconița
224. Răbdarea creștinului
Creștinul nu renunță ușor
Când drumul devine greu,
Ci se roagă și merge înainte
Cu nădejde în Dumnezeu.
Răbdarea este o virtute
Ce crește încet în suflet,
Prin încercări și prin rugăciune
Și prin iubire către Domnul.
Cristian Diaconița
225. Nădejdea
Când nu mai văd nicio ieșire
Și lumea pare fără drum,
Ridic ochii către cer
Și spun: „Hristos este cu mine.”
Nădejdea nu mă lasă singur,
Nici când sufletul meu plânge,
Căci Dumnezeu poate deschide
O ușă chiar și când nu văd.
Cristian Diaconița
226. Curaj
Dă-mi, Doamne, curaj să spun
Când ceva nu este bine,
Să nu mă tem de oameni
Mai mult decât mă tem de Tine.
Curajul creștin nu este ură,
Ci puterea de a sta drept,
Cu adevărul în inimă
Și cu iubire pentru toți.
Cristian Diaconița
227. Adevărul
Adevărul poate uneori
Să doară, dar el vindecă,
Pe când minciuna pare dulce
Și sufletul îl înșală.
Doamne, păstrează-mă în adevăr
Și ferește-mă de minciună,
Ca vorba mea să fie curată
Și inima mea să fie bună.
Cristian Diaconița
228. Cuvântul și fapta
Nu este suficient să spun
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Dacă în viața mea de fiecare zi
Nu fac ceea ce este bun.
Cuvântul trebuie să devină faptă,
Iar credința să rodească,
Ca viața mea să mărturisească
Iubirea Domnului ceresc.
Cristian Diaconița
229. Roadele credinței
Credința adevărată rodește
Iubire, pace și răbdare,
Bunătate și blândețe
Și o inimă milostivă.
Doamne, fă să crească-n mine
Roade bune zi de zi,
Ca oamenii să vadă-n viața mea
Lumina Ta cea vie.
Cristian Diaconița
230. Pomul bun
Pomul bun se cunoaște
După roadele pe care le dă,
Iar omul se cunoaște-n lume
După faptele din viața sa.
Doamne, fă-mă pom roditor,
Cu roade bune și curate,
Ca să aduc folos celor din jur
Și slavă numelui Tău sfânt.
Cristian Diaconița
231. Grâul
Ca grâul care crește-n câmp
Sub ploaie, soare și furtună,
Așa să crească și credința
În inima mea cea bună.
Și când va veni vremea roadelor,
Să nu fie sufletul meu gol,
Ci plin de fapte bune
Și de iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
232. Vița
Hristos este vița cea adevărată,
Iar noi suntem mlădițele Lui,
Și fără El nu putem face
Nimic folositor în viață.
Doamne, ține-mă aproape de Tine,
Ca să pot aduce rod bogat,
Și să nu mă usuc departe
De izvorul Tău curat.
Cristian Diaconița
233. Viața
Viața mea este un dar
Pe care Tu mi l-ai oferit,
Și vreau să o trăiesc cu rost,
Cu sufletul către cer privit.
Nu știu cât timp îmi este dat,
De aceea vreau în fiecare zi
Să fac un bine și să iubesc
Și să mă apropii de Tine.
Cristian Diaconița
234. Timpul
Timpul trece ca un râu
Și nu se întoarce niciodată,
De aceea fiecare clipă
Trebuie trăită cu folos.
Doamne, nu mă lăsa să pierd
Anii în lucruri trecătoare,
Ci ajută-mă să strâng în cer
Comori care nu pier.
Cristian Diaconița
235. Comoara din cer
Nu vreau să strâng comori pe pământ
Care ruginesc și pier,
Ci vreau să am o inimă bogată
În fapte bune înaintea Ta.
Căci adevărata comoară
Nu este aurul din lume,
Ci iubirea, credința și mila
Păstrate în numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
236. Casa sufletului
Casa sufletului meu, Doamne,
Vreau să fie curată mereu,
Să nu intre gânduri rele
Și să rămâi Tu în ea.
Curăță fiecare încăpere
A inimii mele slabe,
Și fă din ea un loc de pace
În care numele Tău să fie.
Cristian Diaconița
237. Veghea
Vegheați, spune Evanghelia,
Căci nu știm ziua și ceasul,
De aceea vreau să fiu mereu
Cu sufletul pregătit.
Nu vreau să dorm în nepăsare
Și să uit de Dumnezeu,
Ci să păstrez candela aprinsă
În inima mea mereu.
Cristian Diaconița
238. Candela inimii
Candela inimii mele
Să nu se stingă niciodată,
Ci să ardă prin credință
În orice zi din viață.
Dacă vântul lumii bate,
Apără-mi flacăra, Iisuse,
Și fă ca lumina ei să arate
Calea către Tine.
Cristian Diaconița
239. Ușa
„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,
Și prin Tine intrăm la viață,
Iar sufletul care Te caută
Găsește adevăr și pace.
Deschide-mi, Doamne, ușa inimii
Când vin spre Tine cu smerenie,
Și ajută-mă să rămân
În casa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
240. Pâinea zilnică
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,
Căci toate darurile vieții
Vin din mâna Ta.
Învață-mă să nu risipesc
Și să împart cu cel flămând,
Ca pâinea mea să fie binecuvântată
Prin dragostea către aproapele.
Cristian Diaconița
241. Apa
Apa curge limpede din izvor
Și dă viață pământului,
Așa să curgă și iubirea
Din inima creștinului.
Doamne, curăță-mi sufletul
Și fă-l limpede ca un izvor,
Ca fiecare om să găsească
În mine un cuvânt bun.
Cristian Diaconița
242. Izvorul
La Tine este izvorul vieții,
La Tine este lumina mea,
Și când sufletul îmi este însetat,
Mă apropii iar de Tine.
Nu mă lăsa să caut apa
În izvoare care seacă,
Ci condu-mă spre izvorul
Care nu seacă niciodată.
Cristian Diaconița
243. Ploaia
Ploaia cade peste câmpuri
Și le dă putere să rodească,
Așa și harul Tău, Iisuse,
Poate sufletul să-l înnoiască.
Trimite ploaia Ta de har
Peste inima mea uscată,
Ca să răsară iar credința
Și dragostea cea adevărată.
Cristian Diaconița
244. Floarea
O floare mică de pe câmp
Îmi amintește de Creator,
Căci frumusețea ei modestă
Vorbește despre Dumnezeu.
Dacă Tu îmbraci și florile
Cu frumusețe și lumină,
Cu atât mai mult vei avea grijă
De omul care Te caută.
Cristian Diaconița
245. Cerul
Privesc spre cerul plin de stele
Și mă gândesc la Creator,
La măreția Ta cea mare
Și la iubirea Ta pentru om.
Cât de minunată este lumea
Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!
Și cât de mic sunt eu înaintea
Măreției Tale fără margini.
Cristian Diaconița
246. Stelele
Stelele strălucesc în noapte
Ca niște lumini pe cer,
Și fiecare parcă spune:
„Slavă lui Dumnezeu!”
Când le privesc, îmi amintesc
Că lumea nu este întâmplare,
Ci poartă urma Creatorului
Și a puterii Sale mari.
Cristian Diaconița
247. Răsăritul
La răsăritul dimineții
Lumina se revarsă peste lume,
Și sufletul meu spune încet:
„Slavă Ție, Dumnezeule!”
Fiecare zi este un dar,
O nouă șansă de iubire,
De aceea vreau să merg cu Tine
Pe calea către mântuire.
Cristian Diaconița
248. Apusul
Când soarele apune încet
Și cerul se umple de culoare,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și pentru iubirea Ta cea mare.
Iar când noaptea va veni,
Să-mi dai odihnă și pace,
Și să mă trezești cu bucurie
Într-o nouă zi de har.
Cristian Diaconița
249. Călătoria vieții
Viața este o călătorie
Pe un drum necunoscut,
Dar știu că la capătul ei
Mă așteaptă Dumnezeu.
De aceea merg fără teamă,
Cu credință și nădejde,
Căci Hristos este Călăuza
Ce mă conduce către cer.
Cristian Diaconița
250. Drumul spre Împărăție
Drumul spre Împărăția Cerurilor
Este drumul credinței vii,
Al iubirii și-al pocăinței,
Al rugăciunii zi de zi.
Doamne, ajută-mă să merg
Fără să mă abat din cale,
Până când voi ajunge, prin mila Ta,
La lumina Împărăției Tale.
500 de Poezii Creștine 51–100
51. Chemarea lui Hristos
Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,
Las tot ce-i trecător în drum,
Și vreau să merg după Iisus,
Pe calea sfântă, pas cu pas.
Să-mi fie inima deschisă,
Să nu mă-ntorc spre lumea rea,
Ci să păstrez mereu în suflet
Chemarea sfântă de la Tine.
Cristian Diaconița
52. Icoana
În fața sfintei Tale icoane
Îmi plec genunchii cu smerire,
Și cer, Iisuse, peste mine
Lumina Ta și-a Ta iubire.
Privind chipul Tău zugrăvit,
Îmi amintesc de veșnicie,
Și sufletul meu caută pace
În sfânta Ta împărăție.
Cristian Diaconița
53. Clopotul Bisericii
Când clopotul răsună-n sat,
Aud chemarea către Domnul,
Și las în urmă grijile lumii
Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.
În glasul lui aud speranța,
Aud chemarea către bine,
Și merg spre sfânta Biserică
Cu sufletul aproape de Tine.
Cristian Diaconița
54. Doamne, miluiește
„Doamne, miluiește” spun,
Când inima mi-e apăsată,
Când nu mai știu ce drum să aleg
Și lumea pare-ntunecată.
În două vorbe este cuprinsă
Nădejdea sufletului meu:
Că mila Ta este mai mare
Decât păcatul meu cel greu.
Cristian Diaconița
55. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,
Îmi amintesc că nu sunt singur,
Că Dumnezeu din cer privește
Spre fiecare om cu milă.
„Facă-se voia Ta” rostesc,
Și-mi plec smerit întreaga viață,
Căci numai voia Ta, Părinte,
Îmi poate fi cărare dreaptă.
Cristian Diaconița
56. Credință neclintită
Chiar dacă vântul bate tare
Și valul vieții se ridică,
Credința mea rămâne-n Domnul,
Căci mâna Lui mă ocrotește.
Nu mă voi teme de furtună,
Cât timp Hristos este cu mine,
Căci după noaptea cea mai grea
Răsare iarăși o lumină.
Cristian Diaconița
57. Pacea sufletului
Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,
Când lumea este tulburată,
Să nu răspund cu răutate
Și să nu port în suflet ură.
Fă-mi inima asemenea apei
Ce stă liniștită sub lumină,
Ca pacea Ta să se reverse
Peste întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
58. Calea îngustă
Calea spre cer nu este largă,
Și nu-i mereu ușor de mers,
Dar cine merge după Domnul
Găsește viață la sfârșit.
Chiar dacă drumul are spini
Și pașii mei mai cad uneori,
Hristos îmi este călăuză
Și mă ridică din căderi.
Cristian Diaconița
59. Păcatul
Păcatul pare uneori
O floare dulce la vedere,
Dar după ea rămâne-n suflet
O rană plină de durere.
Iisuse, scapă-mă de rău,
Păzește-mi mintea și privirea,
Și pune-n locul întunericului
Lumina Ta și pocăința.
Cristian Diaconița
60. Harul
Harul Tău, Doamne, mă ridică
Atunci când cad și sunt slăbit,
Îmi dă putere să merg iarăși
Pe drumul meu către Hristos.
Nu pentru vrednicia mea
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,
Ci pentru mila Ta cea mare
Și pentru dragostea Ta sfântă.
Cristian Diaconița
61. În numele lui Iisus
Când rostesc numele Iisus,
În suflet parcă se aprinde
O mică flacără de pace
Ce întunericul îl învinge.
Iisuse, numele Tău sfânt
Să fie-n inima mea mereu,
Ca fiecare pas din viață
Să fie către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
62. Sfântă Treime
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Unui Dumnezeu în Treime,
Acum și-n vecii de veci.
Primește lauda smerită
A inimii ce Te slăvește,
Și fă să crească-n noi iubirea
Ce către Tine ne unește.
Cristian Diaconița
63. Când plâng
Când plâng și nimeni nu mă vede,
Tu, Doamne, vezi lacrima mea,
Și știi de unde vine durerea
Ce s-a ascuns în inima mea.
Nu mă lăsa singur în noapte,
Ci fii aproape, Dumnezeu,
Și schimbă lacrima în pace
Prin mila și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
64. Bunul Păstor
Hristos este Păstorul nostru,
Ne caută când ne rătăcim,
Și lasă turma Sa în pace
Când pe cel pierdut îl găsește.
O, Bunule Păstor, Iisuse,
Păzește sufletul meu slab,
Și du-mă către apa vie
Și către veșnicul Tău staul.
Cristian Diaconița
65. Oaia pierdută
Am fost asemenea unei oi
Ce s-a pierdut pe cale,
Dar Bunul Păstor m-a căutat
Cu dragoste și răbdare.
Când m-a găsit, nu m-a certat,
Ci m-a întors spre casa Sa,
Arătându-mi că iubirea
Nu lasă sufletul să piară.
Cristian Diaconița
66. Fiul risipitor
Am plecat de lângă Tatăl
Și am pierdut ce am primit,
Dar când m-am întors spre casă,
Părintele m-a întâmpinat.
Nu mi-a cerut decât întoarcerea,
Ci m-a primit cu bucurie,
Ca pe un fiu care se-ntoarce
Dintr-o lume de rătăcire.
Cristian Diaconița
67. Samarineanul milostiv
Pe omul rănit de pe cale
Un străin l-a văzut plângând,
Și nu a trecut nepăsător,
Ci i-a venit în ajutor.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să văd durerea celui trist,
Să fiu aproape de aproapele
Și să iubesc precum ai spus.
Cristian Diaconița
68. Fericirile
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Fericiți cei ce plâng cu credință,
Fericiți cei ce iubesc dreptatea
Și cei ce caută pacea.
Hristos ne-a arătat fericirea
Ce nu se cumpără cu bani:
O inimă curată înaintea
Lui Dumnezeu și-a oamenilor.
Cristian Diaconița
69. Sămânța bună
Doamne, pune-n inima mea
Sămânța sfântului Tău Cuvânt,
Să nu cadă între spini
Și nici pe piatră fără rod.
Fă-mă pământ bun și roditor,
Să cresc în credință și iubire,
Și să aduc în viața mea
Roade de pace și sfințire.
Cristian Diaconița
70. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Ce-alungă noaptea din noi,
Și cine merge după Dânsul
Nu rămâne-n întuneric.
Aprinde, Doamne, și în mine
Lumina sfântă a iubirii,
Ca să pot duce mai departe
Un strop din pacea Ta în lume.
Cristian Diaconița
71. Sarea pământului
Doamne, ajută-mă să fiu
Sarea cea bună pentru lume,
Prin fapte bune și iubire
Să fac cunoscut al Tău nume.
Nu prin vorbe mari și goale,
Ci printr-o viață curată,
Să arăt celor de aproape
Că dragostea Ta ne schimbă.
Cristian Diaconița
72. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cel ce vine către Dânsul
Găsește viață și lumină.
Doamne, hrănește-mă cu harul
Și cu al Tău sfânt adevăr,
Ca să nu caut în lumea aceasta
Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.
Cristian Diaconița
73. Apa cea vie
Dă-mi, Doamne, apa cea vie
Ce stinge setea sufletului,
Și curăță în mine totul
Prin mila Ta și adevărul Tău.
Să nu mai caut fericirea
În lucruri care pier curând,
Ci să găsesc izvorul vieții
În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.
Cristian Diaconița
74. Bucuria credinței
Credința nu este tristețe,
Ci bucurie în Hristos,
Căci chiar în mijlocul durerii
El ne ridică luminos.
Să cânt cu inimă smerită
Și-n ziua bună, și-n necaz,
Căci Dumnezeu nu mă abandonează
Și-mi dă putere la orice pas.
Cristian Diaconița
75. Mulțumire
Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,
Pentru lumina dimineții,
Pentru familie și prieteni,
Pentru speranța zilei noi.
Îți mulțumesc pentru încercări,
Căci și prin ele am crescut,
Și pentru toate câte vin
Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”
Cristian Diaconița
76. Dimineața
Când soarele răsare-n zare,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Că mi-ai mai dăruit o zi
Să fac un bine pe pământ.
Păzește-mi pașii în această zi,
Ferește-mă de orice rău,
Și fă ca tot ce voi lucra
Să fie spre slava Ta.
Cristian Diaconița
77. Seara
Când seara cade peste lume
Și liniștea cuprinde casa,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și-mi plec genunchii înaintea Ta.
Iartă-mi greșelile de astăzi,
Curăță sufletul meu greu,
Și dă-mi odihnă peste noapte
Sub sfântă binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
78. Noaptea
Când stelele apar pe cer
Și lumea doarme liniștită,
Eu știu că ochiul Tău veghează
Peste făptura Ta iubită.
Păzește-ne în astă noapte,
Ferește-ne de orice rău,
Și pune pace peste case
Și peste sufletul meu.
Cristian Diaconița
79. Încercarea
Când vine încercarea grea
Și simt că nu mai pot să merg,
Îmi amintesc că lângă mine
Este Hristos, Păstorul meu.
Nu orice cruce este pedeapsă,
Uneori ea mă poate crește,
Și prin răbdare Dumnezeu
Un suflet nou în mine zidește.
Cristian Diaconița
80. Răbdarea
Învață-mă să am răbdare
Când lucrurile nu ies bine,
Să nu cârtesc împotriva vieții,
Ci să mă-ncred mereu în Tine.
Căci toate vin la timpul lor
Sub ochiul Tău cel minunat,
Iar omul care rabdă-n Domnul
Nu este niciodată abandonat.
Cristian Diaconița
81. Mântuitorul
Iisus Hristos este Mântuitorul,
Lumina lumii și Păstor,
El ne-a chemat din întuneric
Spre viață veșnică și har.
În El găsesc iertare, pace,
În El găsesc un drum curat,
Și vreau să-I fiu aproape veșnic,
Cu sufletul încredințat.
Cristian Diaconița
82. Golgota
Pe dealul Golgotei, Iisuse,
Ai dus povara tuturor,
Și Crucea Ta a devenit
Semnul iubirii pentru noi.
Când mă gândesc la Jertfa Ta,
Îmi plec privirea cu durere,
Dar știu că din iubirea Ta
A răsărit marea mântuire.
Cristian Diaconița
83. Cununa de spini
Cununa care Ți-a fost pusă
A fost durere pentru Tine,
Dar spinii lumii au devenit
O lecție sfântă pentru mine.
Să nu mai caut slavă deșartă,
Nici cinste de la oameni mulți,
Ci să rămân smerit în viață
Și către Dumnezeu să urc.
Cristian Diaconița
84. Pilatul
Înaintea lui Pilat ai stat,
Deși erai nevinovat,
Și ai primit osânda lumii
Din dragoste pentru păcat.
Tăcerea Ta mă învață, Doamne,
Să nu răspund mereu cu rău,
Ci să-mi păstrez sufletul curat
Și să mă-ncred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
85. Răstignirea
Pe Cruce, între cer și lume,
Hristos S-a dat pentru noi toți,
Iar dragostea Lui fără margini
A biruit puterea morții.
Să nu uit niciodată, Doamne,
Jertfa pe care ai adus,
Și să răspund iubirii Tale
Cu viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
86. Învierea lui Hristos
Mormântul gol vestește lumii
Că moartea nu L-a biruit,
Că Fiul Tatălui cel veșnic
A înviat și ne-a iubit.
Hristos a înviat! Să cânte
Pământul plin de bucurie,
Căci prin Învierea Domnului
S-a deschis drumul către viață.
Cristian Diaconița
87. Hristos a înviat
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le prin iubire.
Să răsune peste sate
Cântarea sfântă de Paști,
Iar inimile tuturor
Să fie pline de lumină.
Cristian Diaconița
88. Lumina Paștilor
Lumina sfântă strălucește
Și noaptea nu mai este grea,
Căci vestea Învierii sfinte
Cuprinde toată lumea.
Să ducem lumina și acasă,
Să o păstrăm în suflet viu,
Și să trăim cu bucurie
În Domnul nostru, Iisus Hristos.
Cristian Diaconița
89. Paștele
La Paști, creștinii se adună
Cu bucurie și cântare,
Vestind că Domnul a-nviat
Și moartea nu mai are stăpânire.
Hristos ne cheamă la lumină,
La pace și la pocăință,
Să fim oameni noi prin har
Și să păstrăm mereu credința.
Cristian Diaconița
90. Bucurie sfântă
O bucurie fără margini
Se naște-n sufletul curat,
Când omul știe că Hristos
Din moarte iarăși a-nviat.
Nu este bucurie lumească,
Ce trece precum floarea-n vânt,
Ci este bucuria vie
A celui ce-L urmează pe Domnul.
Cristian Diaconița
91. Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt
Să mă păzească-n calea mea.
Când sunt căzut, fii lângă mine,
Când plâng, acoperă-mă blând,
Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,
Cel ce ne mântuiește pe pământ.
Cristian Diaconița
92. Acoperământul
Sub sfântul tău acoperământ,
Preasfântă Maică, ne rugăm,
Să fim feriți de rău și teamă
Și către Fiul tău să mergem.
Nu cerem bogății lumești,
Ci pace pentru suflete,
Și mijlocirea ta cea sfântă
În clipele de încercare.
Cristian Diaconița
93. Buna Vestire
În ziua mare-a Bunei Vestiri
Un înger vine către Maria,
Vestind că Fiul lui Dumnezeu
Se va naște pentru mântuirea lumii.
Cu smerenie Maria primește
Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,
Iar prin ascultarea ei curată
Se pregătește taina cea mare.
Cristian Diaconița
94. Nașterea
În peștera săracă și smerită
Se naște Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântă în ceruri
Și pace vestesc pe pământ.
Magii vin cu daruri sfinte,
Păstorii vin să-L vadă,
Iar lumea primește pe Hristos,
Lumina care nu apune.
Cristian Diaconița
95. Steaua
Steaua i-a călăuzit pe magi
Spre locul unde S-a născut
Mântuitorul lumii noastre,
Pruncul cel Sfânt și Preacurat.
Doamne, fii și Tu steaua mea
Când nu mai știu unde să merg,
Și luminează-mi calea vieții
Spre adevărul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
96. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerul le-a apărut,
Vestindu-le cu mare bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Ei au plecat fără întârziere
Să vadă Pruncul minunat,
Și s-au întors cu bucurie
Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.
Cristian Diaconița
97. Magii
Din depărtări au venit magii
Călăuziți de steaua sfântă,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se cu credință.
Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc
Nu aur, smirnă sau tămâie,
Ci inima mea, viața mea,
Și dragostea ce-n mine este.
Cristian Diaconița
98. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan striga în pustie tare:
„Gătiți calea Domnului!”
Și chema oamenii la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu.
El a vestit venirea lui Hristos
Cu glas puternic și curat,
Și ne învață și pe noi
Să pregătim sufletul pentru Domnul.
Cristian Diaconița
99. Botezul Domnului
În Iordan, Hristos Se botează,
Iar cerurile s-au deschis,
Și Duhul Sfânt Se arată
Iar glasul Tatălui S-a auzit.
Taina aceasta ne amintește
De începutul vieții curate,
De chemarea noastră către Domnul
Și de lumina cea adevărată.
Cristian Diaconița
100. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Pentru iubirea Ta cea mare,
Pentru Cruce și Înviere,
Pentru sfânta Ta chemare.
Slavă Ție în veci, Iisuse,
Mântuitorul tuturor,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un loc al sfântului Tău dor.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 101–150
101. Iubirea lui Hristos
Iubirea Ta, Iisuse Doamne,
Nu poate fi măsurată-n cuvinte,
Ea trece peste orice teamă
Și vindecă inimi rănite.
Ai coborât din slava Ta
Și ai venit între oameni,
Ca să ne chemi la mântuire
Și să ne faci ai Tăi fii.
Cristian Diaconița
102. Doamne, luminează-mă
Când gândurile mă apasă
Și nu mai văd cărarea dreaptă,
Ridică peste mine, Doamne,
Lumina Ta cea minunată.
Să nu aleg cărări greșite,
Nici glasul lumii să-l ascult,
Ci să păstrez în mine veșnic
Cuvântul Tău cel sfânt și bun.
Cristian Diaconița
103. Inima smerită
O inimă smerită, Doamne,
Este comoară înaintea Ta,
Căci nu se laudă cu sine,
Ci Îți încredințează viața sa.
Învață-mă să fiu smerit,
Să nu caut întâietate,
Ci să iubesc și să slujesc
Cu pace și sinceritate.
Cristian Diaconița
104. În casa Domnului
În casa Ta, Iisuse Doamne,
Aud cântarea îngerilor,
Iar candela din fața icoanei
Îmi amintește de-al Tău dor.
Aici îmi las durerea toată,
Aici găsesc din nou putere,
Căci Biserica este locul
În care sufletul se cere.
Cristian Diaconița
105. Rugăciunea unui creștin
Nu cer, Doamne, viață fără
Încercări și fără greu,
Ci cer să fii mereu cu mine
Și să mă ții în harul Tău.
Când voi cădea, să mă ridici,
Când voi greși, să mă îndrepți,
Iar când voi fi departe, Doamne,
Cu mila Ta să mă aștepți.
Cristian Diaconița
106. Sfântul altar
În fața sfântului altar
Se liniștește orice teamă,
Iar sufletul găsește pace
Când către Dumnezeu se-ndeamnă.
Aici învăț să fiu mai bun,
Aici îmi văd greșeala mea,
Și plec din nou cu nădejde
Pe calea către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
107. Cuvântul sfânt
Cuvântul Tău este lumină,
Când întunericul mă-nconjoară,
Și-mi arată drumul drept
Când inima începe să doară.
Păstrează-l, Doamne, în mine,
Ca pe-o comoară neprețuită,
Și fă-mi viața mărturie
Pentru iubirea Ta nesfârșită.
Cristian Diaconița
108. Nu mă lăsa
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Când drumul meu devine greu,
Când oamenii mă uită-n urmă,
Rămâi aproape, Dumnezeu.
Ține-mă strâns de mâna Ta
Și du-mă către liman,
Să nu mă pierd prin lumea aceasta
Și să ajung la Tine-n veac.
Cristian Diaconița
109. Lacrima
O lacrimă căzută-n taină
Tu, Doamne, o cunoști prea bine,
Căci nimeni nu poate ascunde
Durerea inimii de Tine.
Primește lacrima aceasta
Ca pe-o smerită rugăciune,
Și schimb-o, Doamne, în lumină,
În pace și în înțelepciune.
Cristian Diaconița
110. Credința mea
Credința mea nu este aur,
Nici bogăție trecătoare,
Ci este legătura sfântă
Cu Dumnezeu cel iubitor.
Chiar dacă lumea se schimbă
Și multe lucruri vor pieri,
Credința mea rămâne-n Domnul
Și mă va duce către veșnicii.
Cristian Diaconița
111. Când vine furtuna
Când peste viața mea se-abate
O furtună fără sfârșit,
Eu strig către Iisus,
Cel care m-a iubit.
Și chiar de valurile cresc,
Nu vreau să cad în disperare,
Căci Dumnezeu este cu mine
Și-mi poate da din nou salvare.
Cristian Diaconița
112. Mâna Domnului
Mâna Domnului mă ține
Când picioarele-mi slăbesc,
Și mă ridică din țărână
Când mă întorc și mă smeresc.
Nu sunt singur pe cărare,
Chiar dacă uneori așa pare,
Căci Dumnezeu merge cu mine
Prin fiecare încercare.
Cristian Diaconița
113. O rugă pentru pace
Doamne, adu pace în lume,
Adu pace între oameni,
Stinge ura și mânia
Și apropie inimile.
Fă-ne frați prin iubire sfântă,
Fă-ne oameni milostivi,
Ca să nu mai fie ură
Și să fim cu toții vii în Tine.
Cristian Diaconița
114. Iubirea aproapelui
Să-l iubesc pe cel aproape
Chiar când nu gândește ca mine,
Să-i întind o mână sinceră
Și să-i doresc numai bine.
Căci Hristos ne-a spus să fim
Frați în dragoste și pace,
Iar iubirea pentru oameni
Sufletul din rău îl scoate.
Cristian Diaconița
115. Bunătatea
O faptă bună făcută-n taină
Nu cere laudă de la oameni,
Ea se ridică către ceruri
Ca o rugăciune fără glas.
Doamne, fă-mă bun cu toți,
Cu cei puternici și cu cei slabi,
Ca prin iubire și răbdare
Să fiu aproape de Tine.
Cristian Diaconița
116. Iertarea fratelui
De câte ori fratele meu
Mă rănește printr-un cuvânt,
Ajută-mă să nu răspund
Cu aceeași rană înapoi.
Adu-mi aminte de Hristos,
De Crucea Lui și de iertare,
Și fă-mi din inimă un loc
În care ura să nu moară.
Cristian Diaconița
117. Fapta bună
Nu spune numai că-L iubești
Pe Dumnezeu cu toată viața,
Arată dragostea prin fapte
Și fă lumină dimineața.
Un om flămând, un om bolnav,
Un om căzut pe lângă drum,
Așteaptă poate mâna ta
Să-l ridice din nou acum.
Cristian Diaconița
118. Inima curată
Ferice este omul care
Păstrează inima curată,
Nu judecă și nu urăște,
Ci face bine tuturor.
Doamne, spală-mi orice gând
Care nu este după Tine,
Și fă-mi sufletul asemenea
Luminii care vine.
Cristian Diaconița
119. Rugăciunea nopții
Înainte să închid ochii,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Pentru ziua care trece
Și pentru viața de pe pământ.
Iartă tot ce-am făcut rău,
Păzește casa mea în noapte,
Și dă-mi odihnă până mâine
Sub aripa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
120. O nouă zi
O nouă zi îmi dai, Iisuse,
Un nou început și-un nou drum,
O nouă șansă să fac bine
Și să iubesc mai mult acum.
Ajută-mă să nu risipesc
Darul acestei zile sfinte,
Ci să o umplu de iubire
Și de fapte bune înainte.
Cristian Diaconița
121. Înaintea Crucii
Înaintea Crucii Tale
Îmi plec capul cu smerire,
Căci acolo văd iubirea
Care duce la mântuire.
Crucea nu este doar durere,
Ci și speranță pentru noi,
Căci după Golgota cea grea
Vine Învierea înapoi.
Cristian Diaconița
122. Drumul Golgotei
Pe drumul Golgotei ai mers
Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,
Și-ai primit pentru omenire
Păcatul și rușinea lumii.
Când drumul meu devine greu,
Privesc spre Tine și învăț
Să port cu răbdare crucea mea
Și să nu fug de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
123. Spinii
Spinii cununii Tale sfinte
Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,
De dragostea fără de margini
Ce ne-a chemat din întuneric.
Doamne, ferește-mă de mândrie
Și de dorința de mărire,
Și dă-mi în loc smerenie,
Răbdare și iubire.
Cristian Diaconița
124. Lemnul Crucii
Pe lemnul Crucii ai purtat
Povara lumii noastre, Doamne,
Iar sângele Tău ne-a arătat
Cât de adâncă este iubirea.
Să port și eu cu demnitate
Crucea ce-mi este dată mie,
Cu credință și cu răbdare
Și cu nădejde în veșnicie.
Cristian Diaconița
125. Taina iubirii
Nu pot cuprinde cu mintea
Taina iubirii Tale mari,
Cum Tu, Cel fără de păcat,
Ai primit pentru noi dureri.
Dar pot să-Ți spun cu umilință:
„Iisuse, vreau să Te iubesc”,
Și prin viața mea de fiecare zi
Să-Ți arăt că Te urmez.
Cristian Diaconița
126. Învierea ne cheamă
Învierea ne cheamă iarăși
Să lăsăm păcatul în trecut,
Să fim oameni noi în Hristos,
Cu sufletul curat și renăscut.
Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis un drum spre cer,
De aceea cânt cu bucurie
Și-n El mereu eu sper.
Cristian Diaconița
127. Mormântul gol
Mormântul gol vorbește lumii
Mai tare decât orice glas:
Hristos este viu pentru totdeauna,
Iar moartea nu L-a biruit.
De aceea nu mă tem de moarte,
Ci mă încred în Dumnezeu,
Căci viața adevărată
Este cu Hristos mereu.
Cristian Diaconița
128. Îngerul Învierii
Îngerul de lângă mormânt
A vestit femeilor cu bucurie
Că Cel răstignit nu mai este acolo,
Ci a înviat în slavă.
Vestea aceasta să rămână
În fiecare inimă creștină,
Căci prin Învierea Domnului
Lumea primește iar lumină.
Cristian Diaconița
129. Paștele inimii
Să fie Paști și-n inima mea,
Nu doar o zi de sărbătoare,
Ci o trecere din întuneric
La viață și la lumină.
Să învie-n mine iubirea,
Să învie credința curată,
Să învie dorința de bine
Și să moară răutatea.
Cristian Diaconița
130. Hristos este viu
Hristos este viu și ne cheamă
Să mergem cu El înainte,
Să lăsăm în urmă păcatul
Și să trăim prin cele sfinte.
El este viața și nădejdea,
El este drumul către Tatăl,
El este Lumina veșnică
Ce luminează tot pământul.
Cristian Diaconița
131. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino iarăși
Și luminează mintea mea,
Alungă tot întunericul
Și pune pace-n inima mea.
Dă-mi putere să fac bine,
Să mă feresc de orice rău,
Și să păstrez mereu în suflet
Iubirea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
132. Pogorârea Duhului
La Cincizecime, peste oameni
S-a pogorât Duhul Sfânt,
Și inimile ucenicilor
S-au umplut de har și curaj.
Ei au vestit Evanghelia
În multe limbi și multe țări,
Și au aprins în lume focul
Credinței în Mântuitor.
Cristian Diaconița
133. Biserica lui Hristos
Biserica este casa sfântă
În care ne-adunăm mereu,
Uniți în rugăciune și credință
În numele lui Dumnezeu.
Aici ascult Cuvântul vieții,
Aici primesc îndemn spre bine,
Și plec din nou cu nădejde
Să-L urmez pe Hristos.
Cristian Diaconița
134. Clopotele
Clopotele bat peste sat,
Vestind că ziua se sfințește,
Și sufletul care le ascultă
Spre casa Domnului pornește.
Bateți, clopote, peste lume,
Chemați oamenii la rugăciune,
Să fie pace între frați
Și dragoste în orice casă.
Cristian Diaconița
135. Candela
O candelă arde-n biserică
În liniștea serii târzii,
Și flacăra ei mică spune
Că Dumnezeu este aici.
Așa să ardă și în mine
Credința care nu se stinge,
Oricât ar bate vântul lumii
Și orice teamă m-ar cuprinde.
Cristian Diaconița
136. Tămâia rugăciunii
Tămâia se ridică-n aer
Ca rugăciunea către cer,
Iar sufletele stau smerite
Înaintea lui Dumnezeu.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem noi,
Și pune pace peste lume,
Peste familii și nevoi.
Cristian Diaconița
137. Sfântul Nicolae
Sfinte Nicolae, chip al milei,
Învață-ne să dăruim,
Să nu trecem nepăsători
Pe lângă cei ce suferă.
Să fim și noi mâini pentru bine,
Să ajutăm cu bucurie,
Și prin iubirea către oameni
Să ne apropiem de Hristos.
Cristian Diaconița
138. Sfântul Gheorghe
Sfinte Gheorghe, purtătorule
De biruință prin credință,
Tu ai rămas statornic Domnului
În vreme de mare prigoană.
Ajută-ne și nouă astăzi
Să nu fugim de adevăr,
Ci să păstrăm credința vie
În Dumnezeu cel veșnic.
Cristian Diaconița
139. Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au plecat
Să ducă lumii Evanghelia,
Fără avere și fără teamă,
Cu Hristos în inima lor.
Doamne, ajută-ne și nouă
Să fim mărturisitori ai binelui,
Prin cuvinte și prin fapte
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
140. Sfântul Andrei
Sfinte Andrei, Apostole,
Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,
Ajută-ne să ținem vie
Credința moștenită de la sfinți.
Roagă-te pentru neamul nostru,
Pentru pace și credință,
Și pentru toți cei care caută
Lumina adevărului.
Cristian Diaconița
141. Sfântul Ioan
Sfinte Ioane, Apostol iubit,
Tu ai rămas aproape de Hristos,
Și-ai mărturisit cu dragoste
Cuvântul Său cel luminos.
Învață-ne să iubim
Fără ură și fără teamă,
Și să păstrăm în suflete
Lumina dragostei creștine.
Cristian Diaconița
142. Sfântul Pavel
Sfinte Pavel, Apostole,
Cu râvnă ai vestit pe Hristos,
Ai trecut prin multe încercări
Și n-ai lăsat credința jos.
Ajută-ne să fim puternici
Când viața ne pune la încercare,
Și să nu ne lepădăm vreodată
De adevărul Evangheliei.
Cristian Diaconița
143. Sfinții mucenici
Mucenicii au mers spre moarte
Cu numele lui Hristos pe buze,
Și n-au schimbat credința sfântă
Pentru plăceri sau bogății.
Doamne, dă-ne și nouă putere
Să fim statornici în credință,
Chiar când lumea ne încearcă
Și ne cheamă spre rătăcire.
Cristian Diaconița
144. Mănăstirea
În liniștea unei mănăstiri
Se aud doar clopote și rugăciuni,
Iar sufletul uită pentru-o clipă
Zgomotul lumii trecătoare.
Acolo omul caută pacea
Prin post, smerenie și rugăciune,
Și își ridică inima
Către veșnica Împărăție.
Cristian Diaconița
145. Călugărul
Un călugăr merge-n tăcere
Pe drumul rugăciunii sfinte,
Lăsând în urmă multe lucruri
Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să fim mai simpli și smeriți,
Să nu fim robi ai lumii
Și să rămânem credincioși.
Cristian Diaconița
146. Post și rugăciune
Postul împreună cu rugăciunea
Curăță sufletul încet,
Când omul lasă răutatea
Și caută chipul lui Hristos.
Nu este doar abținere, Doamne,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale spre curățirea inimii
Și apropierea de Tine.
Cristian Diaconița
147. Milostenia
Dacă ai două pâini, frate,
Împarte una celui flămând,
Căci binele făcut cu dragoste
Nu se pierde niciodată.
Dumnezeu vede mâna întinsă,
Vede inima care dă,
Și binecuvântează sufletul
Care trăiește prin iubire.
Cristian Diaconița
148. Slujirea
Nu vreau să fiu mare-n lume,
Ci vreau să pot sluji smerit,
Să fiu aproape de cel care
Are nevoie de ajutor.
Hristos ne-a arătat prin viață
Că slujirea este iubire,
Și cel ce slujește cu smerenie
Găsește adevărata mărire.
Cristian Diaconița
149. Sufletul meu
Sufletul meu Te caută, Doamne,
În fiecare zi din viață,
Și chiar când mă abat de Tine,
Tu mă întorci către lumină.
Nu mă lăsa să uit vreodată
Că fără Tine sunt sărac,
Ci fă-mi inima plină de Tine
Și drumul meu să fie curat.
Cristian Diaconița
150. Slavă Ție
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce ne-ai dăruit,
Pentru viață și lumină,
Pentru Fiul Tău iubit.
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Acum și pururea și-n vecii,
În ceruri și pe acest pământ.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine
O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.
O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.
Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.
Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.
Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.
Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.
Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.
În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.
Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.
[Cristian Diaconița]
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Vasul se scufundă !
cap. 4
Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,
tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă
de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,
o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.
-Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești
cu așa ceva.
- Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.
-Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.
-Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa cum este și mă simt
bine în ea.
-Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.
-Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...
vin turiști, din tot lagărul socialist...
-Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă
ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.
A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.
În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră
cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate
hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm
cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu
străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat
punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat
mare parte din populația orașului în ce de al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări
publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini
atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit
și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.
-Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit
tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau soldații.Aici am stat mai mult, s-a
anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine
român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.
Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...
Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu
vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic o țară în plin
avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie s-a scufundat
vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....
vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...
Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe
lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....
sfârșit
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.
Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.
Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.
The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.
Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.
Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.
Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.
The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.
After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.
Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.
During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.
For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.
Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.
The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]
Drepturile tuturor Creștinilor (76)
Articolul 76 — Cele Zece Porunci
(1) Cele Zece Porunci date lui Moise constituie un reper moral fundamental pentru tradiția creștină.
(2) Ele cheamă omul la respectarea lui Dumnezeu, a părinților, a vieții, a familiei, a proprietății, a adevărului și a bunurilor aproapelui.
(3) Poruncile trebuie înțelese împreună cu chemarea la iubire, milă, dreptate și responsabilitate.
(4) Respectarea poruncilor nu trebuie transformată într-un motiv pentru a urî sau agresa o altă persoană.
Articolul 77 — „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”
(1) Creștinul este chemat să Îl recunoască pe Dumnezeu ca fundament al credinței sale.
(2) Credința creștină este monoteistă și mărturisește un singur Dumnezeu.
(3) Creștinul trebuie să își păstreze credința fără să recurgă la violență împotriva celor care au alte convingeri.
(4) Diferența religioasă nu justifică persecutarea, lovirea sau uciderea unei persoane.
Articolul 78 — „Să nu-ți faci chip cioplit”
(1) Creștinul este chemat să nu transforme lucrurile create într-un substitut al lui Dumnezeu.
(2) Credința trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu și nu către lucrurile materiale.
(3) Respectarea acestei porunci trebuie făcută prin credință și conștiință, nu prin forțarea altor persoane.
(4) Nimeni nu are dreptul să distrugă prin violență bunurile altuia doar pentru că nu este de acord cu semnificația lor religioasă.
Articolul 79 — „Să nu iei numele Domnului în deșert”
(1) Numele lui Dumnezeu trebuie tratat cu respect.
(2) Creștinul nu trebuie să folosească numele lui Dumnezeu pentru minciună, manipulare sau înșelăciune.
(3) Nimeni nu trebuie să pretindă în mod fals că vorbește în numele lui Dumnezeu pentru a obține putere asupra altor persoane.
(4) Credința trebuie mărturisită cu sinceritate și responsabilitate.
Articolul 80 — „Adu-ți aminte de ziua odihnei”
(1) Creștinul este chemat să acorde timp rugăciunii, odihnei și vieții spirituale, potrivit tradiției confesiunii sale.
(2) Odihna trebuie să contribuie la echilibrul persoanei și al familiei.
(3) Viața spirituală nu trebuie separată de responsabilitatea față de aproapele.
(4) Respectarea unei zile de odihnă religioasă trebuie făcută potrivit credinței fiecărei comunități creștine.
Articolul 81 — „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”
(1) Părinții trebuie respectați și cinstiți.
(2) Copiii sunt chemați să manifeste recunoștință și respect față de părinții lor.
(3) Cinstirea părinților nu justifică însă abuzul asupra copilului.
(4) Un părinte nu dobândește dreptul de a-și bate sau umili copilul.
(5) Responsabilitatea părinților include protejarea, educarea și îngrijirea copiilor.
Articolul 82 — „Să nu ucizi”
(1) Viața omului trebuie respectată.
(2) Omorul intenționat este incompatibil cu porunca „Să nu ucizi”.
(3) Ura, gelozia, răzbunarea și mânia nu pot constitui justificări morale pentru omor.
(4) Creștinul este chemat să apere viața și să caute pacea.
(5) În fața unui pericol, trebuie urmărită protejarea persoanei și oprirea violenței prin mijloacele disponibile și legale.
Articolul 83 — „Să nu fii desfrânat”
(1) Viața de familie și relațiile dintre oameni trebuie tratate cu responsabilitate, fidelitate și respect.
(2) Trădarea încrederii într-o relație nu trebuie folosită ca motiv pentru violență sau răzbunare.
(3) Problemele conjugale trebuie abordate prin dialog și responsabilitate.
(4) Nicio persoană nu trebuie constrânsă sau exploatată sexual.
Articolul 84 — „Să nu furi”
(1) Proprietatea și bunurile aproapelui trebuie respectate.
(2) Furtul și însușirea nedreaptă a bunurilor altuia sunt condamnate.
(3) Creștinul este chemat să muncească cinstit și să respecte bunurile care i-au fost încredințate.
(4) Persoana care a greșit este chemată să repare, pe cât posibil, prejudiciul produs.
Articolul 85 — „Să nu mărturisești strâmb”
(1) Creștinul trebuie să spună adevărul.
(2) Mărturia falsă poate produce nedreptate și poate distruge reputația unei persoane.
(3) Nimeni nu trebuie acuzat pe baza unor minciuni inventate cu intenție.
(4) Adevărul trebuie căutat cu discernământ și responsabilitate.
Articolul 86 — „Să nu poftești”
(1) Creștinul este chemat să își controleze dorințele și să nu transforme dorința pentru bunurile sau familia altuia într-o obsesie.
(2) Invidia și lăcomia trebuie combătute prin mulțumire și cumpătare.
(3) Bunurile aproapelui trebuie respectate.
(4) Dorința nu trebuie transformată în furt, înșelăciune, violență sau manipulare.
Articolul 87 — Porunca iubirii lui Dumnezeu
(1) Iubirea față de Dumnezeu constituie un principiu fundamental al vieții creștine.
(2) Iubirea față de Dumnezeu trebuie să se manifeste și prin respectarea poruncilor Sale.
(3) Credința nu trebuie separată de faptele bune.
(4) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu cu întreaga sa ființă.
Articolul 88 — Porunca iubirii aproapelui
(1) „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” constituie un principiu fundamental.
(2) Iubirea aproapelui înseamnă respect, ajutor, milă, răbdare și responsabilitate.
(3) Nimeni nu trebuie lovit, umilit sau exploatat în numele credinței.
(4) Iubirea trebuie demonstrată prin fapte.
Articolul 89 — Iubirea vrăjmașilor
(1) Creștinul este chemat să nu transforme dușmănia într-o justificare pentru răzbunare.
(2) Chiar și față de persoana care a făcut rău, trebuie evitată ura.
(3) Iertarea nu împiedică protejarea victimei și căutarea dreptății.
(4) Răul nu trebuie răsplătit printr-un alt rău.
Articolul 90 — Porunca privind iertarea
(1) Creștinul este chemat să ierte.
(2) Iertarea trebuie să fie sinceră și liberă.
(3) Nimeni nu trebuie obligat să accepte din nou o situație abuzivă doar pentru că i se cere să ierte.
(4) Iertarea poate fi însoțită de responsabilizarea celui care a greșit.
Articolul 91 — Fericiți făcătorii de pace
(1) Creștinul este chemat să contribuie la pace.
(2) Certurile trebuie oprite înainte să devină violență.
(3) Dialogul și împăcarea trebuie preferate răzbunării.
(4) Făcătorul de pace trebuie să urmărească dreptatea și binele tuturor celor implicați.
Articolul 92 — Condamnarea mâniei necontrolate
(1) Mânia este o stare care trebuie stăpânită prin discernământ și autocontrol.
(2) Mânia nu justifică lovirea sau amenințarea aproapelui.
(3) În timpul unui conflict, persoana trebuie să evite escaladarea situației.
(4) Creștinul este chemat la blândețe și răbdare.
Articolul 93 — Condamnarea geloziei
(1) Gelozia nu trebuie să devină posesivitate.
(2) Nimeni nu are dreptul să își controleze partenerul prin frică.
(3) Gelozia nu justifică urmărirea, amenințarea, lovirea sau răzbunarea.
(4) Încrederea și comunicarea trebuie încurajate în relațiile dintre oameni.
Articolul 94 — Condamnarea urii
(1) Ura nu trebuie cultivată împotriva aproapelui.
(2) Diferențele religioase nu justifică ura.
(3) Diferențele confesionale nu justifică violența.
(4) Creștinul este chemat să răspundă răului prin bine.
Articolul 95 — Condamnarea minciunii
(1) Minciuna intenționată care urmărește înșelarea aproapelui este condamnată.
(2) Creștinul trebuie să urmărească adevărul.
(3) În familie, în Biserică și în societate trebuie încurajată sinceritatea.
(4) Adevărul trebuie spus cu iubire și responsabilitate.
Articolul 96 — Condamnarea înșelăciunii
(1) Nimeni nu trebuie să obțină bani, bunuri sau avantaje prin fraudă.
(2) Înșelăciunea este incompatibilă cu principiul iubirii aproapelui.
(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate împotriva exploatării.
(4) Cel care produce un prejudiciu prin înșelăciune este chemat să îl repare, potrivit legii și responsabilității morale.
Articolul 97 — Condamnarea furtului
(1) Bunurile aproapelui trebuie respectate.
(2) Furtul nu devine acceptabil prin justificări religioase.
(3) Creștinul este chemat la cinste și muncă responsabilă.
(4) Ajutorarea celui sărac trebuie făcută prin milostenie și solidaritate, nu prin însușirea bunurilor altuia.
Articolul 98 — Condamnarea violenței
(1) Violența împotriva aproapelui este contrară principiului iubirii creștine.
(2) Bătaia, tortura, amenințarea și cruzimea trebuie respinse.
(3) Nicio persoană nu poate folosi religia pentru a justifica abuzul.
(4) Protejarea victimei și oprirea agresiunii sunt priorități morale.
Articolul 99 — Dreptul la o viață morală
(1) Creștinul este chemat să își conducă viața potrivit credinței, conștiinței și poruncilor lui Dumnezeu.
(2) Viața morală presupune credință, iubire, adevăr, cumpătare, fidelitate, dreptate și responsabilitate.
(3) Greșeala omului nu trebuie să devină motiv pentru disprețuirea persoanei.
(4) Pocăința, îndreptarea și repararea răului trebuie încurajate.
Articolul 100 — Fundamentul moral al Constituției
(1) Prezenta Constituție are ca principii morale fundamentale respectarea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui, respectarea vieții, adevărul, dreptatea, pacea și responsabilitatea.
(2) Cele Zece Porunci constituie un reper moral important pentru prezenta Constituție.
(3) Învățăturile lui Iisus Hristos privind iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui constituie un alt fundament moral esențial.
(4) Niciun articol al prezentei Constituții nu trebuie interpretat ca o permisiune pentru violență, răzbunare, ură, înșelăciune sau exploatarea unei persoane.
(5) Toate drepturile și responsabilitățile prevăzute în continuare trebuie înțelese în lumina demnității persoanei umane și a chemării creștine la iubire, adevăr și pace.
Veni, vidi, vici!
Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.
- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.
- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!
- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?
- O, da!
- Aceasta ar fi o explicație!
Femeia se uită lung la dânsul.
- Stai pe aproape?
- De ce mă întrebi?
- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!
Virgil amuțise pentru câteva clipe.
- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…
Ea îi puse un deget pe buze.
- Ba aș o…
Campionat de strănutat
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Campeonato de espirros
Senhoras e senhores, hoje somos os organizadores de um evento espetacular, conhecemos todos em Ulaanbaatar, a cidade mais bonita da Mongólia, que decidiu sediar este ano um campeonato um pouco fora do comum, trata-se do espirro internacional campeonato. Concorrentes de todo o mundo se reuniram para mostrar que podem, que têm talento e sabem utilizá-lo. Sem mais delongas, vamos começar!
O competidor nº 1 se prepara para espirrar, inspira-expira, inspira-expira e espirra! Mamulica... sim, que espirro, ouviu-se no meio do estádio. Bravo!
A concorrente número 2 cheirou pimenta do saleiro com tampa dourada, lágrimas escorrendo pelo nariz, tenho a sensação de que será algo extremamente melodioso. E espirrar...! Ele espirrou com tanta força que você nem conseguia ouvir... até os gatos espirram com mais força... ainda precisa praticar...
O competidor número 3 também é mergulhador profissional e sabe perfeitamente quanto tempo prender a respiração para espirrar. Estamos nos preparando para ouvi-lo. Isso se desenrola. E este é um espirro brilhante. Muito bom! Foi ouvido até nas planícies vizinhas da Mongólia...
O competidor nº 4 afirma que tem espirros no sangue. Quando criança, ele espirrou em ambrósia e árvores frutíferas e, com o tempo, tornou-se um especialista. Agora ele espirra também. Que espirro dessa vez também...foi detectado por um satélite que fornece internet no planeta Terra.
Já estamos progredindo!
O concurso número 5 possui estudos especializados no assunto. Ela também praticava sozinha espirrando em casamentos, festas ao ar livre, aniversários, Ano Novo com amigos e assim por diante... Começa, prepara, espirra...perfeito 10! Desta vez, foi recebido por um satélite vindo da Lua. A história astrofísica de Morgan Freeman com moléculas de oxigênio impedindo a propagação de sons no Universo não faz muito sentido no caso desta competição.
Os concorrentes seguintes conseguiram nos impressionar ainda mais com a intensidade dos sons produzidos. Houve gente que espirrou tão alto que o som também foi recebido pelos satélites de Vênus e Mercúrio. Esses profissionais só poderiam nos agradar uma vez na vida com o resultado de seu trabalho árduo.
Dos 1000 participantes ouvidos e avaliados, apenas um ganhou o prémio principal, nomeadamente, uma casa no lago nas Maldivas e uma depiladora de última geração. O vencedor é norueguês de origem e é uma fonte de inspiração para todos aqueles que pretendem participar e treinar para um campeonato deste tipo! Parabéns!
Școala
Nu-mi place școala, ce să mai facem,
profesoara: dar la tablă de ce tacem,
geografia e mai grozavă,
la română multă zarvă,
iar la mate poate fi interesant,
dar la tablă nu-i cam palpitant,
dar științe e coșmar!
parcă mănânci un măr amar,
plastica e wow,
carioci nu-ți dau.
tehnologica-i la fel,
și lipesc un turn efel,
și examene formative,
și examene sumative,
ah ah acuș înnebunesc,
școala e un lucru firesc!
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
✨ Po.e.m...
Deea
12 septembrie
mulțumesc!!!
✨ Po.e.m...
Dora●Dor
12 septembrie
Versuri care te fac efectiv sa vibrezi! Felicitări 🌹
Nu-ti port pică si nici regret
Dora●Dor
12 septembrie
O poezie superbă și extrem de sinceră. O citești si te regăsești imediat. scrii exact pe sufletul omului. Felicitări pentru eleganță!🌹
✨ Po.e.m...
ora mea de poezie
12 septembrie
O poezie așa cum rar te atinge și îți trezește amintiri!! Felicitări!
✨ Po.e.m...
Vladislav Varzari
12 septembrie
Foarte frumos, această poezie, acest poem mi-a atins inima, bravo, felicitări
Singurătatea florilor
Cătălin Teodoreanu
11 septembrie
Frumos debut!
p.o.e.m
Deea
10 septembrie
mulțumesc
MAI PRESUS DE CUVINTE
Shadow Man
9 septembrie
Stimată doamnă, vă mulțumesc mult, cu modestie în glas, pentru aprecieri!
MAI PRESUS DE CUVINTE
Silvia Mihalachi
9 septembrie
În jurnalul zilei mele, cu o deosebită plăcere vă citesc frumoasele, interesantele poezii și proze care sunt bogate în subiecte remarcabile. Am const...
Sophiei, la nouăsprezece ani
Cornelia Buzatu
9 septembrie
Mulțumesc din suflet pentru aprecieri și felicitări, stimată doamnă Silvia Mihalachi!
Din scrumul din pahar
Smaranda Ploaie
8 septembrie
Absolut superba! Ai revenit cu o creație adorabila! Bravo!
Singurătatea florilor
Smaranda Ploaie
8 septembrie
Și eu îți mulțumesc.
O lacrimă de dor pe infinitul mării
Maricel Bouros
8 septembrie
Mulțumesc frumos pentru apreciere !
Din scrumul din pahar
Deea
8 septembrie
ADOR ! ADOOOR ! ADORRR!
Mama mea icoană sfântă
Silvia Mihalachi
8 septembrie
Ferice de copilul care își privește mama ca pe o icoană sfântă ,cu atât mai mult că tabloul mamei este incrustat într-o frumoasă, foarte frumoasă po...