ROMÂNUL ȘI ARABUL

PARTEA I — LUMINA

 

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

 

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

 

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

 

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

 

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

 

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

 

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

 

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

 

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

 

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

 

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

 

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

 

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

 

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

 

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

 

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

 

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

 

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

 

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

 

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

 

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

 

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

 

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

 

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

 

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

 

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

 

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

 

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

 

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

 

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

 

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

 

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

 

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

 

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

 

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

 

---

 

PARTEA A II-A — CHEMAREA

 

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

 

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

 

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

 

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

 

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

 

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

 

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

 

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

 

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

 

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

 

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

 

Și glasul lui Hristos se-aude:

 

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

 

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

 

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

 

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

 

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

 

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

 

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

 

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

 

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

 

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

 

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

 

---

 

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

 

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

 

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

 

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

 

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

 

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

 

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

 

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

 

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

 

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

 

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

 

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

 

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

 

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

 

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

 

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

 

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

 

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

 

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

 

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

 

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

 

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

 

---

 

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

 

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

 

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

 

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

 

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

 

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

 

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

 

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

 

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

 

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

 

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

 

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

 

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

 

---

 

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

 

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

 

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

 

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

 

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

 

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

 

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

 

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

 

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

 

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

 

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

 

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

 

---

 

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

 

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

 

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

 

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

 

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

 

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

 

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

 

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

 

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

 

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

 

---

 

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

 

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

 

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

 

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

 

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

 

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

 

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

 

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

 

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

 

Amin.



de Cristian Diaconița

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

 

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

 

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

 

Nu era diferit de ceilalți copii.

 

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

 

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

 

Vorbea cu Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

 

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

 

La școală, când îi era greu:

 

— Doamne, ajută-mă.

 

Când cineva îl rănea:

 

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

 

Iar seara, înainte de culcare:

 

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

 

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

 

Dar continua să se roage.

 

Bunica lui îi spusese când era mic:

 

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

 

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

 

---

 

Capitolul 1 — Lumina

 

Era o noapte rece de toamnă.

 

Constantin dormea când se trezi brusc.

 

Camera era întunecată.

 

Se ridică în capul oaselor.

 

Ceva îl trezise.

 

Privi spre fereastră.

 

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

 

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

 

Nu pâlpâia precum focul.

 

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

 

Constantin se apropie de fereastră.

 

— Ce este?

 

Se uită câteva clipe.

 

Apoi șopti:

 

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

 

Lumina dispăru.

 

Constantin se întoarse.

 

Atunci auzi:

 

Toc.

 

Toc.

 

Toc.

 

Sunetul venea de la fereastră.

 

Deschise încet.

 

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

 

În cioc avea un mic medalion de lemn.

 

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

 

Pe medalion era sculptată o cruce.

 

Pe spate erau trei cuvinte:

 

NU TE TEME.

 

Constantin simți cum îi bate inima.

 

— Doamne...

 

Medalionul începu să strălucească.

 

Pe podea apăru o dâră de lumină.

 

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

 

Constantin își puse haina.

 

Înainte să plece, îngenunche.

 

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

 

Și ieși.

 

---

 

Capitolul 2 — Pădurea

 

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

 

Ramurile se mișcau în vânt.

 

Frunzele foșneau.

 

Constantin mergea încet.

 

Medalionul îl călăuzea.

 

După câteva minute, lumina se stinse.

 

Constantin se opri.

 

— Doamne?

 

Nimic.

 

În spatele lui se auzi un zgomot.

 

Se întoarse.

 

Între copaci se afla o umbră.

 

Înaltă.

 

Nefirească.

 

Constantin făcu un pas înapoi.

 

— Cine ești?

 

Umbra răspunse:

 

— Cel care știe că ți-e frică.

 

Constantin tremura.

 

— Da. Mi-e frică.

 

Umbra râse.

 

— Atunci fugi.

 

Constantin strânse medalionul.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu sunt singur.

 

— Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin închise ochii.

 

— Cu mine.

 

Începu să se roage.

 

— Tatăl nostru...

 

Umbra se retrase.

 

Constantin continuă.

 

— Sfințească-se numele Tău...

 

Lumina medalionului crescu.

 

Umbra dispăru.

 

În fața lui apăru o lumină blândă.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

O voce îi vorbi:

 

— Constantin.

 

— Doamne?

 

— Nu te teme.

 

Constantin începu să plângă.

 

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

 

— Pentru că urmează un drum.

 

— Unde?

 

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

 

Constantin nu înțelegea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

— Să cauți.

 

— Ce?

 

— Taina Luminii.

 

Apoi lumina dispăru.

 

Pe pământ rămăsese o carte.

 

Constantin o ridică.

 

Pe copertă scria:

 

CRONICA LUMINII.

 

---

 

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

 

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

 

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

 

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

 

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

 

— Da.

 

— Și ai văzut o umbră?

 

— Da.

 

Maria luă cartea.

 

— De unde ai luat-o?

 

— Din pădure.

 

Ea o deschise.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

 

Andrei se uită la Constantin.

 

— Noi suntem cei trei?

 

Constantin ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

Maria continuă să citească.

 

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

 

Cei trei rămaseră tăcuți.

 

Andrei zâmbi.

 

— Atunci mergem.

 

Maria îl privi.

 

— Ești nebun.

 

— Probabil.

 

Constantin zâmbi.

 

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

 

Cei trei își plecară capetele.

 

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

 

---

 

Capitolul 4 — Muntele Alb

 

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

 

Au trecut prin sate, păduri și văi.

 

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

 

Acolo au găsit un bătrân.

 

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

 

— Unde mergeți? întrebă el.

 

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

 

Bătrânul îl privi atent.

 

— De ce?

 

Constantin scoase medalionul.

 

Bătrânul îngheță.

 

— De unde ai acesta?

 

— L-am găsit.

 

Bătrânul oftă.

 

— Atunci legenda a început din nou.

 

Maria făcu un pas înainte.

 

— Ce legendă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

 

Andrei întrebă:

 

— Ce s-a întâmplat?

 

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

 

— Și?

 

Bătrânul privi spre munte.

 

— Lumina nu poate fi posedată.

 

Apoi plecă.

 

---

 

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

 

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

 

Era veche.

 

Foarte veche.

 

Dar ceva era ciudat.

 

Nu avea clopote.

 

Ușa se deschise singură.

 

Înăuntru era un călugăr bătrân.

 

— Vă așteptam.

 

Constantin rămase uimit.

 

— Ne așteptați?

 

— Da.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

 

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

 

În mijloc se afla o cruce.

 

Călugărul spuse:

 

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

 

Se uită la Constantin.

 

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

 

Maria întrebă:

 

— Unde este Taina Luminii?

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu este un obiect.

 

— Atunci ce este?

 

— O alegere.

 

Andrei se încruntă.

 

— Am venit până aici pentru o alegere?

 

— Da.

 

— Ce alegere?

 

Călugărul răspunse:

 

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

 

---

 

Capitolul 6 — Prima încercare

 

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

 

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

 

Toți îl ascultau.

 

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

 

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

 

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

 

Constantin întrebă:

 

— Orice?

 

— Da.

 

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

 

Vocea tăcu.

 

— Nu poți primi asta.

 

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

 

— Nici asta nu poți garanta.

 

Constantin plânse.

 

— Atunci ce pot primi?

 

Vocea răspunse:

 

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

 

Constantin se trezi.

 

Era dimineață.

 

Călugărul îl aștepta.

 

— Ai înțeles?

 

Constantin dădu din cap.

 

— Nu pot controla lumea.

 

— Dar?

 

— Pot alege ce fac eu.

 

---

 

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

 

Cei trei plecară de la mănăstire.

 

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

 

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

 

Andrei își văzu frica de a fi laș.

 

Maria își văzu frica de a greși.

 

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

 

În fața lui apăru o imagine.

 

Oamenii plecau.

 

Casa lui era goală.

 

Bunica lui nu mai era.

 

Părinții lui nu mai erau.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

— Nu!

 

O voce îi șopti:

 

— Vezi? Totul se poate pierde.

 

Constantin plângea.

 

— Doamne...

 

Vocea răspunse:

 

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

 

Constantin își ridică privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci mergi.

 

Constantin se ridică.

 

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

 

Imaginea dispăru.

 

Andrei îl aștepta.

 

Maria îl aștepta.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

---

 

Capitolul 8 — Îngerul

 

În centrul pădurii au găsit o poiană.

 

În mijlocul ei se afla o lumină.

 

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

 

Maria rămase fără cuvinte.

 

Andrei făcu un pas înapoi.

 

Constantin îngenunche.

 

— Cine ești?

 

Ființa răspunse:

 

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

 

Constantin întrebă:

 

— Ești înger?

 

— Da.

 

Îngerul îi privi.

 

— Ați trecut prin prima încercare.

 

Andrei întrebă:

 

— Mai sunt și altele?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Vor fi.

 

Maria întrebă:

 

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

 

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

 

— Atunci ce caută?

 

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

 

Îngerul se întoarse spre Constantin.

 

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

 

— Care?

 

Îngerul răspunse:

 

— Iertarea.

 

---

 

Capitolul 9 — Vrăjmașul

 

În acea noapte apăru un om.

 

Purta o mantie neagră.

 

Numele lui era Malachor.

 

Nu era un monstru.

 

Era un om.

 

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

 

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

 

Malachor nu dorise să iubească.

 

Dorise să conducă.

 

Să fie ascultat.

 

Să nu mai fie niciodată slab.

 

El îi privi pe copii.

 

— Constantin.

 

— De unde îmi știi numele?

 

— Te-am așteptat.

 

— Ce vrei?

 

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

 

— Ce?

 

— Putere.

 

Malachor ridică mâna.

 

Pietrele din jur se ridicară în aer.

 

Andrei rămase uimit.

 

— Cum ai făcut asta?

 

Malachor râse.

 

— Puterea este totul.

 

Constantin îl privi.

 

— Nu.

 

Malachor se încruntă.

 

— Nu?

 

— Nu este totul.

 

— Atunci ce este?

 

Constantin răspunse:

 

— Iubirea.

 

Malachor atacă.

 

---

 

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

 

Andrei fu aruncat la pământ.

 

Constantin alergă spre el.

 

— Andrei!

 

Malachor îi întinse mâna.

 

— Vino cu mine.

 

Andrei se ridică.

 

— De ce?

 

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

 

Andrei tăcu.

 

Era adevărat.

 

Își dorea să fie cel mai curajos.

 

Să nu-i fie frică niciodată.

 

Malachor îi spuse:

 

— Cu mine nu vei mai fi slab.

 

Andrei făcu un pas.

 

Constantin strigă:

 

— Andrei!

 

Băiatul se opri.

 

Se uită la prietenul lui.

 

— Mi-e frică, Constantin.

 

— Știu.

 

— Și vreau să fiu puternic.

 

Constantin îi răspunse:

 

— Poți fi puternic fără să devii rău.

 

Andrei se întoarse spre Malachor.

 

— Nu vin.

 

Malachor se înfurie.

 

— Prostule!

 

Și dispăru.

 

---

 

Capitolul 11 — Orașul întunericului

 

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

 

Acolo oamenii nu se mai rugau.

 

Nu se mai ajutau.

 

Fiecare se gândea doar la el.

 

Pe porțile cetății era scris:

 

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

 

Constantin se întristă.

 

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

 

Maria spuse:

 

— Cum o putem schimba?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu putem schimba toți oamenii.

 

— Atunci ce facem?

 

— Începem cu noi.

 

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

 

I-au dat din puținul lor.

 

Au găsit un copil singur.

 

S-au așezat lângă el.

 

Au găsit un om bolnav.

 

Au chemat ajutor.

 

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

 

Un om i-a văzut.

 

A început să-i ajute.

 

Apoi altul.

 

Apoi altul.

 

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

 

Malachor privi de la fereastra turnului.

 

— Nu!

 

Nu putea înțelege.

 

Constantin nu luptase cu arme.

 

Nu folosise puteri.

 

Folosise iubire.

 

---

 

Capitolul 12 — Trădarea

 

Într-o seară, Maria dispăru.

 

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

 

O găsiră în turnul lui Malachor.

 

Malachor îi spusese:

 

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

 

Maria ezită.

 

— Nu vreau să conduc lumea.

 

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

 

Maria tăcu.

 

Malachor lovise exact unde trebuia.

 

Maria se temea să greșească.

 

Se temea să nu fie suficient de bună.

 

Constantin ajunse în turn.

 

— Maria!

 

Ea plângea.

 

— Nu pot.

 

— Ce?

 

— Nu pot să fiu perfectă.

 

Constantin se apropie.

 

— Nici eu.

 

Andrei spuse:

 

— Nici eu.

 

Maria îi privi.

 

Constantin continuă:

 

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

 

Maria plânse.

 

— M-am temut că voi râdeți de mine.

 

— Niciodată, spuse Andrei.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

Malachor urlă.

 

— De ce nu vă puteți despărți?!

 

Constantin răspunse:

 

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

 

---

 

Capitolul 13 — Marea încercare

 

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

 

În mijloc se afla o lumină uriașă.

 

Taina Luminii.

 

Constantin se apropie.

 

— Asta este?

 

Malachor zâmbi.

 

— Da.

 

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

 

Malachor spuse:

 

— Ia-o.

 

Constantin întinse mâna.

 

Dar îngerul apăru.

 

— Nu o lua.

 

Constantin se opri.

 

— De ce?

 

— Pentru că lumina nu este un lucru.

 

Malachor țipă:

 

— Minte!

 

Îngerul îl privi.

 

— Tu ai încercat să o stăpânești.

 

Malachor răspunse:

 

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

 

Îngerul tăcu.

 

Constantin înțelese.

 

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

 

Fusese un om rănit.

 

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

 

Constantin se apropie.

 

— Malachor.

 

— Ce vrei?

 

— Te iert.

 

Malachor rămase nemișcat.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru tot.

 

— Nu vreau mila ta!

 

— Nu este milă.

 

— Atunci ce este?

 

— O invitație să te întorci.

 

Malachor începu să plângă.

 

Pentru prima dată după mulți ani.

 

---

 

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

 

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

 

Nu era Malachor.

 

Nu era om.

 

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

 

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

 

Malachor strigă:

 

— Nu!

 

Umbra îl aruncă la pământ.

 

Constantin ridică medalionul.

 

— Doamne!

 

Lumina apăru.

 

Andrei strigă:

 

— Ce facem?

 

Constantin răspunse:

 

— Ne rugăm.

 

Cei trei îngenuncheară.

 

Malachor îi privi.

 

Apoi, încet, îngenunche și el.

 

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

 

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

 

Umbra începu să se destrame.

 

Constantin continuă:

 

— Tatăl nostru...

 

Maria se rugă.

 

Andrei se rugă.

 

Malachor se rugă.

 

Și lumina umplu sala.

 

---

 

Capitolul 15 — Sacrificiul

 

Umbra se ridică pentru ultima dată.

 

Se îndreptă spre copii.

 

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

 

Fără să ezite, alergă înainte.

 

— Constantin! strigă Maria.

 

Umbra îl înconjură.

 

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

 

Auzi doar o voce:

 

— Renunță.

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Vei pierde totul.

 

— Nu mă tem.

 

— Vei suferi.

 

— Dumnezeu este cu mine.

 

— Vei muri.

 

Constantin închise ochii.

 

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

 

Atunci medalionul se deschise.

 

În interior nu era aur.

 

Nu era piatră prețioasă.

 

Era o mică cruce.

 

Lumina izbucni.

 

Umbra dispăru.

 

---

 

Capitolul 16 — Adevărul

 

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

 

Constantin întrebă:

 

— De ce medalionul?

 

Îngerul răspunse:

 

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

 

— Atunci de unde?

 

— Din Dumnezeu.

 

Constantin privi crucea.

 

— Și Taina Luminii?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Ai descoperit-o deja.

 

— Unde?

 

Îngerul arătă spre inima lui.

 

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

 

— Nu.

 

— Ci să devenim noi înșine lumină?

 

— Da.

 

---

 

Capitolul 17 — Întoarcerea

 

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

 

Părinții lui Constantin îl așteptau.

 

Mama lui îl îmbrățișă.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin o strânse în brațe.

 

— Departe.

 

— Ai fost în pericol?

 

Constantin se uită spre cer.

 

— Da.

 

— Cine te-a protejat?

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu.

 

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

 

— Ai găsit ce căutai?

 

Constantin scoase medalionul.

 

— Da.

 

— Ce?

 

Constantin răspunse:

 

— Am găsit Lumina.

 

Bunica zâmbi.

 

— Și unde este?

 

Constantin puse mâna pe inimă.

 

— Aici.

 

---

 

Capitolul 18 — Ultima noapte

 

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

 

Privi stelele.

 

Se rugă:

 

— Doamne, Îți mulțumesc.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

 

Tăcere.

 

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dar, Doamne...

 

Se opri.

 

— Mai am o întrebare.

 

O lumină mică apăru în depărtare.

 

Constantin privi.

 

— Povestea s-a terminat?

 

Pentru o clipă, i se păru că aude:

 

— Nu.

 

Constantin se ridică.

 

— Ce?

 

Lumina dispăru.

 

Pe pervaz apăru pasărea albă.

 

În cioc avea un alt medalion.

 

De data aceasta era albastru.

 

Constantin îl luă.

 

Pe spate erau scrise cuvintele:

 

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

 

Constantin zâmbi.

 

— Atunci voi fi pregătit.

 

Și se așeză din nou la rugăciune.

 

---

 

EPILOG — Lumina nu moare

 

Au trecut ani.

 

Constantin a crescut.

 

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

 

Nu a uitat mănăstirea.

 

Nu l-a uitat pe Malachor.

 

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

 

Și mai ales...

 

nu a uitat să se roage.

 

Uneori viața lui era ușoară.

 

Alteori era grea.

 

Uneori primea răspunsuri.

 

Alteori trebuia să aștepte.

 

Dar în fiecare dimineață spunea:

 

— Doamne, mergi cu mine.

 

Iar în fiecare seară:

 

— Doamne, rămâi cu mine.

 

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

 

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

 

Copilul plângea.

 

Constantin se apropie.

 

— Ce ai?

 

— Mi-e frică.

 

Constantin se așeză lângă el.

 

— Și mie mi-a fost frică odată.

 

— Și ce ai făcut?

 

Constantin zâmbi.

 

— Am început să mă rog.

 

Copilul îl privi.

 

— Dumnezeu chiar ascultă?

 

Constantin privi cerul.

 

— Da.

 

— Chiar dacă nu răspunde?

 

Constantin zâmbi.

 

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

 

Copilul își împreună mâinile.

 

Constantin făcu la fel.

 

Și împreună au început să se roage.

 

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

 

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

 

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

 

Nu fusese o armă.

 

Nu fusese o putere.

 

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

 

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

 

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

 

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

 

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

 

lumina nu putea muri.

 

SFÂRȘIT

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

 

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

 

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

 

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

 

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

 

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

 

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

 

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

 

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

 

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

 

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

 

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

 

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

 

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

 

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

Prolog — Clopotele din Tâmpa

 

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

 

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

 

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

 

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

 

Unii aduceau saci cu grâu.

 

Alții aduceau lemne.

 

Alții își aduceau familiile.

 

Și toți spuneau același lucru:

 

— Vin.

 

Nimeni nu mai întreba cine.

 

Se știa.

 

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

 

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

 

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Avea peste șaptezeci de ani.

 

Părul îi era alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar ochii îi erau limpezi.

 

În fața lui se afla un tânăr.

 

Îl chema Andrei.

 

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

 

Nu era cavaler.

 

Nu era boier.

 

Nu era conducător de oști.

 

Era doar un om din Brașov.

 

— Părinte, spuse el, au venit solii.

 

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

 

— Știu.

 

— Spun că armata e aproape.

 

— Știu.

 

— Spun că trebuie să plecăm.

 

Serafim se întoarse încet.

 

— Și tu vrei să pleci?

 

Andrei coborî privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce ai venit?

 

Tânărul tăcu.

 

Apoi răspunse:

 

— Mi-e frică.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— În sfârșit, ai spus adevărul.

 

Andrei îl privi surprins.

 

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

 

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

 

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi din nou.

 

Oamenii se opriră în stradă.

 

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

 

Suna pentru primejdie.

 

Și atunci Brașovul înțelese.

 

Războiul venise.

 

---

 

Capitolul I — Cetatea

 

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

 

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

 

Se reparau porți.

 

Se întăreau ziduri.

 

Se cărau pietre.

 

Se pregăteau provizii.

 

Femeile coseau haine pentru răniți.

 

Copiii duceau apă.

 

Bătrânii pregăteau bisericile.

 

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

 

Nu se cerea moartea nimănui.

 

Nu se cerea răzbunare.

 

Se cerea putere.

 

Se cerea înțelepciune.

 

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

 

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

 

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

 

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

 

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

 

Una îi tăia sprânceana.

 

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

 

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

 

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

 

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

 

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

 

— Nu.

 

— Atunci ține-o.

 

Andrei o primi.

 

— E grea.

 

— Nu sabia e grea.

 

Mihail privi spre munți.

 

— Ceea ce urmează este greu.

 

Andrei privi și el.

 

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

 

Apoi mii.

 

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

 

Ca o mare de foc.

 

— Câte sunt? întrebă Andrei.

 

— Destule.

 

— Putem să-i oprim?

 

Mihail tăcu.

 

— Nu știu.

 

Andrei se uită la el.

 

— Cum adică nu știi?

 

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

 

— Atunci ce facem?

 

Mihail zâmbi.

 

— Ne facem datoria.

 

---

 

Capitolul II — Predica

 

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

 

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

 

Țărani.

 

Negustori.

 

Meșteșugari.

 

Soldați.

 

Călugări.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Toți așteptau.

 

Serafim urcă treptele bisericii.

 

În mâna dreaptă ținea o cruce.

 

În stânga, o Evanghelie.

 

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

 

Ridică Evanghelia.

 

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

 

Mulțimea tăcu.

 

— Cetatea adevărată este în inima omului.

 

Un copil începu să plângă.

 

Mama lui îl strânse la piept.

 

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

 

Ridică crucea.

 

— Casele voastre.

 

Oamenii ascultau.

 

— Copiii voștri.

 

Tăcere.

 

— Bisericile voastre.

 

Și mai multă tăcere.

 

— Libertatea voastră de a vă ruga.

 

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

 

— Amin!

 

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

 

— Amin!

 

Serafim coborî crucea.

 

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

 

Mulțimea rămase tăcută.

 

Apoi preotul adăugă:

 

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

 

---

 

Capitolul III — Solul

 

În a treia zi veni un sol.

 

Purta haine otomane.

 

Era înalt și avea o barbă neagră.

 

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

 

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

 

Mihail îl privi.

 

— Și de ce ai venit?

 

— Cu un mesaj.

 

— Spune-l.

 

Yusuf desfăcu pergamentul.

 

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

 

Mihail îl privi lung.

 

— Și dacă nu?

 

Yusuf nu răspunse.

 

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

 

Yusuf împături pergamentul.

 

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

 

— Este frumoasă.

 

Mihail îl surprinse.

 

— Ce?

 

— Biserica.

 

Căpitanul se uită și el.

 

— Da.

 

Yusuf oftă.

 

— Și noi avem locuri frumoase.

 

Mihail îl privi cu atenție.

 

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

 

Yusuf zâmbi trist.

 

— Poate.

 

Apoi plecă.

 

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

 

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

 

Serafim clătină din cap.

 

— Nu știu.

 

— Era dușmanul nostru.

 

— Da.

 

— Și totuși...

 

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

 

Mihail privi focul.

 

— Războiul complică toate lucrurile.

 

— Nu, fiule.

 

Serafim îl privi.

 

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

 

---

 

Capitolul IV — Prima noapte

 

Tunurile au început înainte de răsărit.

 

Primul bubuit zgudui ferestrele.

 

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

 

Al treilea trezi întregul oraș.

 

Andrei se afla pe zid.

 

— Vin!

 

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

 

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

 

Mii de oameni înaintau.

 

Tobele băteau.

 

Caii alergau.

 

Scările erau ridicate.

 

Berbecii erau împinși înainte.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Nu trageți până nu ajung aproape!

 

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

 

— Părinte...

 

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

 

— Da?

 

— Mi-e frică.

 

— Știu.

 

— Iar?

 

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

 

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

 

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

 

Primele scări loviră zidurile.

 

Atacatorii urcau.

 

Apărătorii respingeau.

 

Noaptea devenise foc.

 

Metalul lovea metalul.

 

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

 

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

 

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

 

Tânărul îngheță.

 

Ochii celor doi se întâlniră.

 

Pentru o clipă, totul dispăru.

 

Nu mai era cetate.

 

Nu mai era armată.

 

Erau doi oameni.

 

Apoi Mihail strigă:

 

— Andrei!

 

Tânărul se feri.

 

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

 

Andrei rămase nemișcat.

 

Mihail îl apucă de braț.

 

— Dacă eziți, vei muri.

 

— Nu vreau să omor.

 

— Nici eu.

 

Mihail privi spre câmpul de luptă.

 

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

 

Andrei înțelese.

 

Nu îi plăcea.

 

Dar înțelese.

 

---

 

Capitolul V — Iarna

 

Asediul dură săptămâni.

 

Apoi luni.

 

Zăpada acoperi munții.

 

Apa îngheță în găleți.

 

Grâul începu să se împuțineze.

 

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

 

Soldații dormeau câteva ore.

 

Copiii nu mai râdeau.

 

Dar clopotele continuau să bată.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Uneori doar o singură dată.

 

Dar băteau.

 

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

 

Acolo îl găsi pe Serafim.

 

Bătrânul stătea în genunchi.

 

— Părinte?

 

— Da.

 

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

 

Serafim rămase tăcut.

 

— Nu știu.

 

Andrei se încruntă.

 

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

 

— Dar atunci ce avem?

 

Serafim se ridică.

 

— Credința.

 

— Și dacă murim?

 

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

 

Andrei îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Serafim se apropie de icoană.

 

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

 

---

 

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

 

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

 

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

 

Avea patruzeci de ani.

 

Soțul ei murise în primul atac.

 

Avea doi copii.

 

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

 

— Pentru patru zile.

 

Ana privi spre depozit.

 

— Nu.

 

— Ce?

 

— Mai avem.

 

— Unde?

 

Femeia îi conduse într-o pivniță.

 

Acolo erau ascunși saci cu făină.

 

— De ce nu ai spus?

 

Ana îl privi.

 

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

 

Mihail își scoase mănușa.

 

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

 

— Știu.

 

— Și acum îți dai și mâncarea?

 

Ana răspunse:

 

— Nu dau mâncarea.

 

— Atunci?

 

— Dau ceea ce avem.

 

Mihail înțelese.

 

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

 

O bucată de pâine.

 

Un sac de cartofi.

 

Un borcan cu miere.

 

Un pumn de nuci.

 

Oamenii își împărțiră proviziile.

 

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

 

---

 

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

 

Dar nu toți erau curajoși.

 

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

 

Își pierduse averea.

 

Își pierduse casa de la marginea orașului.

 

Își pierduse fratele.

 

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

 

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

 

Avea doar paisprezece ani.

 

— Tată!

 

Pavel se întoarse.

 

— Du-te!

 

— Ce faci?

 

— Te rog!

 

— Vrei să-i lași să intre?

 

Pavel începu să plângă.

 

— Nu mai pot.

 

Fata se apropie.

 

— Dar ceilalți pot?

 

Pavel se prăbuși în genunchi.

 

— Nu știu ce să fac.

 

Fata îl îmbrățișă.

 

— Atunci vino cu mine.

 

Împreună merseră la paznici.

 

Pavel mărturisi.

 

Poarta fu întărită.

 

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

 

Unii cereau moartea lui.

 

Dar Serafim interveni.

 

— Dreptatea trebuie făcută.

 

Apoi privi spre Pavel.

 

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

 

Pavel fu întemnițat.

 

Nu ucis.

 

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

 

---

 

Capitolul VIII — Focul

 

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

 

Focul se răspândi.

 

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

 

Oamenii alergară cu găleți.

 

Andrei intră în clădire.

 

— Ieși! strigă Mihail.

 

— Sunt oameni înăuntru!

 

— Andrei!

 

Tânărul intră.

 

Găsi doi copii.

 

Îi ridică.

 

Îi scoase afară.

 

Apoi se întoarse.

 

Într-un colț găsi un soldat rănit.

 

Nu purta uniforma apărătorilor.

 

Era un soldat otoman.

 

Andrei se opri.

 

Omul era aproape inconștient.

 

— Ajutor...

 

Andrei îl ridică.

 

Îl scoase și pe el.

 

Când Mihail îl văzu, întrebă:

 

— Cine este?

 

— Un rănit.

 

— De-al nostru?

 

Andrei clătină din cap.

 

Mihail privi soldatul.

 

Apoi spuse:

 

— Atunci este un om.

 

Soldatul fu dus la bolniță.

 

Acolo primi apă.

 

Pansamente.

 

Mâncare.

 

Când își reveni, întrebă:

 

— De ce?

 

Călugărul îi răspunse:

 

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

 

Soldatul privi icoana din cameră.

 

Nu spuse nimic.

 

---

 

Capitolul IX — Ultimul asalt

 

Primăvara veni.

 

Zăpada începu să se topească.

 

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

 

Armata pregătea atacul final.

 

Mihail adună comandanții.

 

— Nu mai avem suficienți oameni.

 

— Câți?

 

— Prea puțini.

 

— Tunuri?

 

— Și mai puține.

 

— Provizii?

 

Mihail tăcu.

 

Toți înțeleseră.

 

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

 

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

 

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

 

Nimeni nu răspunse.

 

— Nu vă promit că vom trăi.

 

Tăcere.

 

— Nu vă promit că vom birui.

 

Tăcere.

 

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

 

Andrei se uită la oameni.

 

Văzu soldați.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Preoți.

 

Negustori.

 

Fierari.

 

Țărani.

 

Toți stăteau împreună.

 

Atunci înțelese.

 

Brașovul nu era zidul.

 

Brașovul erau oamenii.

 

---

 

Capitolul X — Ultima zi

 

Dimineața începu cu ceață.

 

Apoi se auziră tobele.

 

Apoi cornurile.

 

Apoi strigătele.

 

Armata înainta.

 

Porțile fură lovite.

 

Tunurile trăgeau.

 

Zidurile se cutremurau.

 

O parte se prăbuși.

 

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Înapoi!

 

Andrei lupta lângă el.

 

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

 

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

 

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

 

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

 

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

 

Dinspre munți se auzi un vuiet.

 

Mihail ridică privirea.

 

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

 

Oastea aliată sosise.

 

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

 

Cavalerii dinspre apus veniseră.

 

Oameni din satele din jur veniseră.

 

Țărani înarmați.

 

Soldați.

 

Mercenari.

 

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

 

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

 

Bătălia deveni uriașă.

 

Seara, câmpul era acoperit de fum.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Atacul se oprise.

 

Brașovul rezistase.

 

---

 

Capitolul XI — După luptă

 

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

 

Nu era nimeni care să danseze.

 

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

 

Prea mulți muriseră.

 

Pe ziduri erau crăpături.

 

Casele erau arse.

 

Bisericile aveau ferestre sparte.

 

Piața era plină de moloz.

 

Andrei mergea printre ruine.

 

Îl găsi pe Mihail.

 

Căpitanul stătea lângă un zid.

 

— Am câștigat? întrebă Andrei.

 

Mihail îl privi.

 

— Nu știu.

 

Andrei zâmbi amar.

 

— Iar „nu știu”.

 

— Da.

 

Mihail se uită spre cimitir.

 

— În război, victoria este un cuvânt greu.

 

Serafim veni lângă ei.

 

În mâini ținea o cruce.

 

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

 

Bătrânul răspunse:

 

— Îngropăm morții.

 

— Și apoi?

 

— Reparăm casele.

 

— Și apoi?

 

— Ridicăm bisericile.

 

— Și apoi?

 

Serafim zâmbi.

 

— Ne amintim.

 

---

 

Capitolul XII — Yusuf

 

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

 

Printre ei se afla Yusuf.

 

Andrei îl recunoscu.

 

— Tu.

 

Yusuf zâmbi obosit.

 

— Eu.

 

— Ai fost la porți.

 

— Da.

 

— De ce ai venit?

 

Yusuf privi spre ruine.

 

— Pentru că am primit un ordin.

 

Andrei tăcu.

 

— Și acum?

 

Yusuf oftă.

 

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

 

Andrei se uită la el.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

 

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

 

— Dar eu am văzut oameni.

 

Serafim se apropie.

 

— Și noi am văzut un om.

 

Yusuf îl privi.

 

— De ce mă tratați cu milă?

 

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

 

Yusuf coborî privirea.

 

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

 

Serafim răspunse:

 

— Dumnezeu îi vede pe toți.

 

---

 

Capitolul XIII — Crucea

 

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

 

Casele fură reconstruite.

 

Zidurile reparate.

 

Fântânile curățate.

 

Bisericile restaurate.

 

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

 

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

 

Nici numele unui general.

 

Nici numele vreunui erou.

 

Era scris doar:

 

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

 

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

 

Mihail îl privi.

 

— De ce atât de simplă?

 

— Pentru că nu vreau să uităm.

 

— Ce?

 

Andrei se opri.

 

— Că am fost aproape să pierdem totul.

 

— Și totuși n-am pierdut.

 

Andrei privi spre biserică.

 

— Am pierdut oameni.

 

Mihail tăcu.

 

— De aceea trebuie să ne amintim.

 

---

 

Epilog — Ultima Cruciadă

 

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

 

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

 

Andrei zâmbi.

 

Era bătrân.

 

Părul îi albise.

 

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

 

Dar ochii îi erau aceiași.

 

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

 

— Și a fost?

 

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce?

 

Bătrânul se aplecă spre copil.

 

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

 

Copilul se miră.

 

— Mai sunt războaie?

 

— Nu despre asta vorbesc.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

 

— Cu cine?

 

Bătrânul privi spre munți.

 

— Cu frica.

 

Apoi spre biserică.

 

— Cu ura.

 

Apoi spre oraș.

 

— Cu lăcomia.

 

Și, în cele din urmă, spre copil.

 

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

 

Copilul tăcu.

 

Andrei continuă:

 

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

 

— Și cine a câștigat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Cel care și-a păstrat sufletul.

 

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

De trei ori.

 

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

 

Peste zidurile vechi.

 

Peste Tâmpa.

 

Peste mormintele celor căzuți.

 

Peste casele ridicate din nou.

 

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

 

Andrei închise ochii.

 

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

 

Focul.

 

Tunurile.

 

Strigătele.

 

Zidurile.

 

Crucea.

 

Și glasul bătrânului Serafim:

 

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

 

Apoi clopotul bătu din nou.

 

Iar Brașovul tăcu.

 

Nu de frică.

 

Ci de recunoștință.

 

Pentru cei care plecaseră.

 

Pentru cei care rămăseseră.

 

Pentru credința păstrată.

 

Pentru casele reconstruite.

 

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

 

Și pentru pacea care venise după război.

 

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

 

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

 

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

 

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

 

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

 

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

 

Deveni o legendă.

 

Nu despre ură.

 

Nu despre răzbunare.

 

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

 

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

 

Un clopot care nu chema la război.

 

Ci la rugăciune.

 

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

 

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

 

Nu când armatele au plecat.

 

Nu când zidurile au fost reparate.

 

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

 

Sfârșit.

1

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește cântarea mea smerită,

Că Tu ești Lumina lumii,

Și Viața cea nemărginită.

 

2

Pe Cruce Te-ai răstignit,

Pentru a noastră mântuire,

Iar moartea ai biruit-o,

Prin slăvita Ta Înviere.

 

3

Din mormânt ai înviat,

Cu puterea dumnezeiască,

Și ai deschis oamenilor

Calea spre viața cerească.

 

4

Apostolii Tăi au plecat,

Evanghelia propovăduind,

Și Numele Tău cel sfânt

Pretutindeni mărturisind.

 

5

Petru, Apostolul Tău,

Te-a mărturisit cu credință,

Iar după a sa lepădare

S-a întărit prin pocăință.

 

6

Pavel, chemat de Tine, Doamne,

Din prigonitor, Apostol s-a făcut,

Și Evanghelia cu râvnă

Până la marginile lumii a vestit.

 

7

Andrei, Apostolul cel sfânt,

A venit și-n țara noastră,

Vestind pe Hristos oamenilor

Și lumina Evangheliei cerești.

 

8

Ioan, Apostolul iubirii,

Pe Hristos L-a mărturisit,

Și prin cuvântul său cel sfânt

Pe credincioși i-a întărit.

 

9

Iacov, Apostolul Domnului,

A primit cununa mucenicească,

Pentru Numele lui Hristos

Și pentru credința apostolească.

 

10

Filip, Apostolul cel sfânt,

Evanghelia a vestit,

Și prin credință și răbdare

Pe Hristos L-a mărturisit.

 

11

Bartolomeu, Apostol ales,

Cu râvnă Domnului I-a slujit,

Și până la sfârșitul vieții

Credința și-a mărturisit.

 

12

Toma, după Învierea Ta,

Cu uimire Te-a privit,

Și, văzându-Te, a strigat:

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

 

13

Matei, vameșul chemat,

A lăsat cele pământești,

Și, urmând chemarea Ta,

A vestit tainele cerești.

 

14

Iacov, fiul lui Alfeu,

A rămas Apostol credincios,

Și a vestit cu smerenie

Evanghelia lui Hristos.

 

15

Simon, numit și Zelotul,

A urmat pe Domnul său,

Și cu râvnă a mărturisit

Credința în Dumnezeu.

 

16

Iuda, Apostolul Domnului,

A propovăduit cuvântul sfânt,

Și a întărit pe cei credincioși

În adevărul lui Hristos.

 

17

Matia, ales Apostol,

În ceata celor doisprezece,

A vestit pe Hristos cu râvnă

Și credința nu și-a pierdut.

 

18

O, Sfinți Apostoli ai Domnului,

Rugați-vă lui Dumnezeu,

Ca să păstrăm dreapta credință

Și iubirea în suflet mereu.

 

19

Ștefane, întâiul Mucenic,

Cu fața către cer priveai,

Și în ceasul pătimirii tale

Pe Hristos Îl mărturiseai.

 

20

Sub pietre ai rămas statornic,

Fără să te lepezi de Domnul,

Și te-ai rugat pentru cei

Care te loveau fără milă.

 

21

Cu ochii ridicați spre cer,

Ai văzut slava lui Dumnezeu,

Iar sufletul tău, plin de credință,

S-a încredințat Domnului său.

 

22

Sfinți Mucenici ai lui Hristos,

Cu sângele vostru ați mărturisit

Că nimic nu poate despărți

Pe cel ce-L iubește pe Domnul.

 

23

Nici focul, nici sabia,

Nici lanțurile cele grele

Nu v-au făcut să vă lepădați

De credința voastră în Hristos.

 

24

În temnițe ați stat rugându-vă,

În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,

Și ați păstrat în inimă

Numele lui Hristos mereu.

 

25

Ați primit cununa vieții,

Ca dar de la Dumnezeu,

Pentru credința mărturisită

Și pentru dragostea către El.

 

26

Sfinți Mărturisitori ai credinței,

Care adevărul l-ați păzit,

Rugați-vă pentru Biserică

Și pentru omul rătăcit.

 

27

Cuvioșii din pustie

În post și rugăciune au stat,

Și prin viața lor ascetică

Pe Dumnezeu L-au preamărit.

 

28

Au fugit de slava lumii,

De bogăție și deșertăciune,

Și au ales în locul lor

Rugăciunea și pocăința.

 

29

În liniștea pustiei sfinte

Au căutat pe Dumnezeu,

Curățindu-și inima

Prin nevoință și rugăciune.

 

30

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Luminători ai Bisericii,

Rugați-vă pentru noi,

Pe calea sfintei credințe.

 

31

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Maica Domnului Iisus Hristos,

Roagă-te Fiului tău pentru noi,

Cu suflet smerit și luminos.

 

32

Prin ascultarea ta smerită

Ai primit voia lui Dumnezeu,

Și ai născut după trup pe Fiul,

Pe Mântuitorul lumii.

 

33

O, Preasfântă Născătoare,

Roagă-te Fiului tău,

Să ne dăruiască pocăință

Și milă de la Dumnezeu.

 

34

Îngerii în ceruri cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar împreună cu Sfinții

Îl laudă neîncetat.

 

35

Biserica de pe pământ

Cu Biserica din cer se unește

Într-o singură laudă sfântă

Adusă Dumnezeului celui veșnic.

 

36

Sfinții nu iau locul Domnului,

Ci ne îndreaptă către El,

Prin viața lor cea luminată

Ne cheamă spre Dumnezeu.

 

37

Îi cinstim cu bucurie

Pentru credința lor curată,

Și-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru viețile lor sfinte.

 

38

Harul lui Dumnezeu i-a întărit

În necazuri și-n încercare,

Și prin puterea Lui au rămas

Credincioși până la moarte.

 

39

Când prigoana s-a ridicat,

Ei n-au părăsit adevărul,

Ci au rămas lângă Hristos

Cu nădejde și răbdare.

 

40

Au suferit pentru credință,

Dar sufletul nu și l-au vândut,

Ci au rămas lângă Hristos

Până la sfârșitul vieții.

 

41

O, Mucenici cu suflet tare,

Rugați-vă pentru cei slabi,

Ca Dumnezeu să ne întărească

În ceasurile cele grele.

 

42

Când ispita ne cuprinde,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să privim spre Crucea sfântă

Și să păstrăm a noastră credință.

 

43

Crucea lui Hristos ne este

Semnul jertfei Sale sfinte,

Prin ea vedem iubirea Domnului

Și puterea mântuitoare.

 

44

Învierea Ta, Hristoase,

Este nădejdea tuturor,

Căci Tu ai biruit moartea

Și ești al nostru Mântuitor.

 

45

Sfinții au mărturisit aceasta

Prin viața lor cea luminată,

Privind spre Împărăția Ta

Cu nădejde adevărată.

 

46

Nu s-au temut de moarte,

Căci Te-au iubit pe Tine,

Și au nădăjduit în viața

Cea veșnică împreună cu Tine.

 

47

O, Doamne, dă-ne și nouă

O inimă curată și smerită,

Ca să urmăm Evanghelia Ta

Și calea Ta cea sfântă.

 

48

Să iubim pe aproapele nostru,

Să iertăm din inimă mereu,

Să facem bine celui în nevoie

După porunca Ta, Doamne.

 

49

Să nu răspundem răului cu rău,

Ci binele să-l săvârșim,

Și prin iubire și răbdare

Pe Tine să Te mărturisim.

 

50

Să fim milostivi cu toții,

Să nu uităm pe cel sărac,

Căci iubirea față de aproapele

Este porunca Ta, Hristoase.

 

51

Sfinții ne-au arătat prin viață

Că drumul nu este ușor,

Dar cel ce rămâne cu Hristos

Primește harul ajutător.

 

52

În suferință au avut răbdare,

În lipsuri nu s-au lepădat,

În singurătate și durere

Pe Dumnezeu L-au chemat.

 

53

În noaptea cea întunecată

Credința le-a fost făclie,

Iar rugăciunea către Domnul

Le-a fost putere și tărie.

 

54

Sfinții sunt pilde pentru noi

Ale vieții în Dumnezeu,

Nu pentru slava lor omenească,

Ci spre slava Domnului.

 

55

Prin ei vedem lucrarea harului

În oameni slabi și încercați,

Căci Dumnezeu îi întărește

Pe cei ce rămân credincioși.

 

56

O, Hristoase, Păstorul nostru,

Păzește turma Ta cea sfântă,

Și fă ca inimile noastre

Spre Tine pururea să cânte.

 

57

Dă-ne credință în încercare,

Nădejde când suntem căzuți,

Iubire când suntem răniți

Și pace când suntem temători.

 

58

Să nu iubim deșertăciunea,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să căutăm Împărăția

Și voia Ta cea mântuitoare.

 

59

Că viața noastră este floare

Care se veștejește curând,

Dar Cuvântul Tău rămâne

În veacul veacului.

 

60

Sfinții au înțeles aceasta

Și au ales ceea ce este sfânt,

Punând iubirea pentru Tine

Mai presus de cele pământești.

 

61

Fericiți cei ce plâng acum,

Căci vor primi mângâiere,

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Căci Împărăția Ta este a lor.

 

62

Fericiți cei ce iubesc pacea

Și dreptatea o doresc,

Fericiți cei prigoniți pentru Tine,

Căci Împărăția Ta o moștenesc.

 

63

Așa ai spus în Evanghelie,

Iar Sfinții Tăi au ascultat,

Punând în lucrare Cuvântul

Pe care Tu ni l-ai lăsat.

 

64

Evanghelia este lumină

Pentru sufletul omenesc,

Ea ne arată calea dreaptă

Și drumul către Dumnezeu.

 

65

Prin Apostoli ai vestit-o,

Prin Mucenici ai mărturisit-o,

Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,

Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.

 

66

O, Sfinți ai lui Hristos,

Voi care ați rămas credincioși,

Învățați-ne și pe noi

Să fim smeriți și curajoși.

 

67

Să nu ne temem de oameni

Când trebuie adevărul spus,

Ci să rămânem cu credință

În Domnul nostru Iisus.

 

68

Dar să vorbim întotdeauna

Cu dragoste și bunătate,

Căci adevărul se vestește

Cu blândețe și dreptate.

 

69

Sfinții au avut milă

Chiar și față de vrăjmași,

Și s-au rugat lui Dumnezeu

Pentru cei ce-i prigoneau.

 

70

Aceasta este biruința

Pe care Domnul ne-a lăsat-o:

Să răspundem urii cu iubire

Și răului cu bunătate.

 

71

O, Mucenici ai lui Hristos,

Ce-ați primit cununa sfântă,

Rugați-vă pentru Biserică,

Ca în adevăr să rămână.

 

72

Pentru păstori și pentru popor,

Pentru copii și pentru bătrâni,

Pentru cei ce caută credința

Și pentru cei ce sunt străini.

 

73

Pentru cei ce plâng în taină,

Pentru cei singuri și săraci,

Pentru cei bolnavi și încercați,

Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.

 

74

Pentru cei care s-au rătăcit

Și nu mai știu drumul spre casă,

Ca Dumnezeu să-i lumineze

Și să le dea inimă curată.

 

75

Pentru cei ce se pocăiesc

Cu lacrimi și cu smerenie,

Ca Domnul să le dăruiască

Iertare și îndreptare.

 

76

O, Sfinților, rugați-vă

Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,

Cei slabi și păcătoși,

În toate zilele vieții noastre.

 

77

Dar noi să nu uităm nicicând

Că Domnul este Mântuitorul,

Și numai El dăruiește

Iertarea și mântuirea.

 

78

Cinstim pe Sfinți cu bucurie

Și pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci toate darurile sfinte

De la El le primim.

 

79

Slavă Tatălui din ceruri,

Slavă Fiului preaiubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

80

Treimea cea Sfântă și veșnică

O lăudăm cu glas smerit,

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,

Un singur Dumnezeu preamărit.

 

81

Sfinții din toate popoarele

Au mărturisit același Domn,

Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,

Și au urmat al Său cuvânt.

 

82

Unii în pustie s-au nevoit,

Alții în lume au slujit,

Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt

Cu inimă L-au preamărit.

 

83

Unii au fost împărați și regi,

Dar au rămas smeriți înaintea Ta,

Alții au fost oameni simpli,

Dar bogați în credință.

 

84

Unii au fost păstori de turme,

Alții au fost învățători,

Dar toți au devenit lumină

Prin harul Domnului Hristos.

 

85

Unele Sfinte au fost mame,

Altele fecioare curate,

Și toate au slujit lui Dumnezeu

Cu dragoste și credință.

 

86

Mucenițe și Cuvioase,

Femei cu suflet luminat,

Au rămas în credință tare

Și pe Hristos L-au mărturisit.

 

87

Sfinte femei, mame și fecioare,

Care pe Domnul L-ați iubit,

Rugați-vă pentru familii

Și pentru omul rătăcit.

 

88

Sfinții Părinți și Dascăli,

Credința ne-ați păstrat-o curată,

Prin cuvânt și prin viață sfântă

Ați apărat dreapta învățătură.

 

89

Sfinții Ierarhi ai Bisericii,

Păstori ai turmei lui Hristos,

Ați învățat poporul credința

Și drumul cel luminos.

 

90

Cu dragoste ați slujit Bisericii,

Cu rugăciune și smerenie,

Păstrând învățătura cea dreaptă

În adevăr și iubire.

 

91

Sfinte Nicolae, Părinte,

Pildă de milă ai fost,

Prin iubirea față de aproapele

Ai slujit lui Iisus Hristos.

 

92

Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,

Cu credință ai mărturisit,

Și pentru Numele lui Hristos

Până la moarte ai pătimit.

 

93

Sfinte Dimitrie, Mucenice,

Cu tărie ai mărturisit

Pe Hristos, Mântuitorul,

Și credința ți-ai păzit.

 

94

Sfinte Mina, Mucenice,

Cu inimă neînfricată,

Ai mărturisit pe Hristos

În lumea cea tulburată.

 

95

Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,

Ai slujit celor bolnavi,

Iar pentru credința în Hristos

Ai răbdat chinuri și ocări.

 

96

Sfinte Ioane Botezătorule,

Prooroc și Înaintemergător,

Ai pregătit calea Domnului

Și ai fost mare mărturisitor.

 

97

Ai chemat lumea la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu,

Și ai arătat spre Hristos,

Mielul lui Dumnezeu.

 

98

Sfinții Prooroci ai Domnului

Au vestit voia lui Dumnezeu

Și au chemat poporul mereu

La pocăință și credință.

 

99

Prin glasul lor Dumnezeu

A chemat oamenii la dreptate,

La credință și ascultare,

La întoarcerea din păcate.

 

100

O, Sfinți ai Vechiului Legământ,

Care pe Domnul L-ați slujit,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței fără sfârșit.

 

101

Avraam a crezut în Dumnezeu

Și a mers pe calea credinței,

Punându-și nădejdea în Domnul

În toate zilele vieții.

 

102

Moise a primit Legea sfântă

Și poporul l-a călăuzit,

Prin pustiu și încercări,

Spre pământul făgăduit.

 

103

Ilie, Proorocul cel sfânt,

Cu râvnă pe Domnul L-a slujit

Și împotriva idolatriei

Cu tărie s-a împotrivit.

 

104

Daniel în groapa leilor

Nu și-a pierdut credința sa,

Ci s-a rugat lui Dumnezeu

Și Domnul l-a păzit.

 

105

Tinerii cei trei în cuptor

Au rămas credincioși lui Dumnezeu,

Nu s-au închinat idolului,

Ci au nădăjduit în Domnul.

 

106

O, Sfinți din vremurile vechi,

Păstrători ai credinței sfinte,

Învățați-ne să fim statornici

În al Domnului cuvânt.

 

107

Când lumea ne îndeamnă la rău,

Să alegem calea cea dreaptă

Și să păstrăm în inima noastră

Credința curată și înțeleaptă.

 

108

Să nu ne închinăm idolilor,

Nici lucrurilor trecătoare,

Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,

Creatorul tuturor.

 

109

Să nu schimbăm adevărul

Pentru plăceri și slavă deșartă,

Ci să păstrăm Evanghelia

Ca pe o comoară neprețuită.

 

110

Sfinții au păzit credința

În vremuri bune și în rele

Și au rămas cu Dumnezeu

Prin toate încercările grele.

 

111

O, Doamne, dă-ne înțelepciune

Să deosebim binele de rău

Și să urmăm Cuvântul Tău

În fiecare zi a vieții.

 

112

Dă-ne inimă iubitoare

Și minte luminată,

Să nu judecăm pe aproapele,

Ci să-l ajutăm cu bunătate.

 

113

Să ne rugăm pentru vrăjmași,

Așa cum Tu ne-ai învățat,

Și să iertăm din inimă

Pe cel ce ne-a supărat.

 

114

Sfinții au iertat adesea

Pe cei ce i-au prigonit,

Căci iubirea lui Hristos

În inimile lor a locuit.

 

115

Aceasta este calea sfântă

A iubirii adevărate:

Să biruim ura și mânia

Prin pace și bunătate.

 

116

Când suntem loviți de necazuri,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să cerem ajutor Domnului

Cu credință și cu nădejde.

 

117

Când sufletul este întristat

Și ochii varsă lacrimi grele,

Hristos rămâne lângă noi

În toate clipele acelea.

 

118

Sfinții au trecut prin durere,

Dar nu au fost părăsiți,

Căci Dumnezeu i-a întărit

Și i-a păzit până la sfârșit.

 

119

O, Doamne, fii cu noi mereu

În bucurie și-n necaz

Și luminează-ne cărarea

În fiecare nou popas.

 

120

Să mergem după Tine, Doamne,

Pe calea Crucii Tale sfinte

Și să păstrăm în suflet

Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.

 

121

Când dimineața se arată,

Să-Ți mulțumim pentru lumină,

Iar când se lasă seara,

Să ne rugăm cu inimă senină.

 

122

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru familie și prieteni,

Pentru toate darurile Tale.

 

123

Pentru cei care ne iubesc

Și pentru cei care ne rănesc,

Îți cerem pace și iertare

Și puterea de a-i iubi.

 

124

Sfinții ne învață rugăciunea

Ca pe un drum către Dumnezeu

Și ne îndeamnă la smerenie

În fiecare ceas.

 

125

Rugăciunea este ridicarea

Inimii către Dumnezeu,

Cu credință și smerenie,

Cu nădejde în mila Sa.

 

126

Când ne rugăm în taină,

Domnul vede inima noastră

Și ne cheamă la pocăință

Pe calea cea luminoasă.

 

127

O, Sfinți ai rugăciunii,

Voi care ați privegheat,

Învățați-ne să-L căutăm

Pe Domnul cel adevărat.

 

128

Să nu căutăm semne deșarte

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să avem credință vie

Și dragoste lucrătoare.

 

129

Hristos este Calea noastră,

Adevărul și Viața Sa;

În El găsim nădejdea

Și pacea inimii noastre.

 

130

Așa au trăit și Sfinții

În credință și iubire

Și-au mers către Împărăție

Prin rugăciune și smerenie.

 

131

Sfinților Apostoli, rugați-vă

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ca Evanghelia să rămână

În sufletele noastre roditoare.

 

132

Sfinților Mucenici, rugați-vă

Pentru cei aflați în încercare,

Ca Domnul să le dea putere

Și pace în orice stare.

 

133

Sfinților Cuvioși, rugați-vă

Pentru cei ce se nevoiesc,

Ca Dumnezeu să le dăruiască

Putere spre pocăință.

 

134

Sfinților Ierarhi, rugați-vă

Pentru Biserica lui Hristos,

Ca să păstreze adevărul

Și să-l vestească luminos.

 

135

Sfinților Prooroci, rugați-vă

Pentru cei care caută lumină,

Ca Domnul să le arate calea

Și să-i călăuzească spre credință.

 

136

Sfinților Mărturisitori,

Voi care adevărul ați păstrat,

Ajutați-ne prin rugăciune

Să fim statornici în credință.

 

137

Sfinților Drepți și Patriarhi,

Care în Domnul ați nădăjduit,

Rugați-vă pentru noi

Ca să rămânem neclintiți.

 

138

Sfinților din toate țările,

Din neamuri și din veacuri multe,

O singură credință ați mărturisit:

Pe Hristos, Domnul cel veșnic.

 

139

Din Răsărit și din Apus,

Din miazănoapte și miazăzi,

Toți Sfinții lui Dumnezeu

Pe Hristos Îl laudă.

 

140

În cer nu este dezbinare,

Ci laudă și pace sfântă,

Iar ceata Sfinților cu îngerii

Lui Dumnezeu Îi cântă.

 

141

O, Doamne, unește inimile

Celora ce Te mărturisesc,

Ca ura să se stingă din lume

Și oamenii să se iubească.

 

142

Să fie pace între popoare

Și milă între oameni,

Să înceteze ura și războiul

Și să domnească pacea.

 

143

Pentru cei ce suferă în lume

Ridicăm rugăciune către Tine:

Dă-le putere și mângâiere

Și zile mai senine.

 

144

Pentru copii ne rugăm

Să crească în adevăr și pace,

Să cunoască iubirea Ta

Și binele să-l săvârșească.

 

145

Pentru tineri ne rugăm

Să nu se piardă în ispite,

Ci să găsească drumul sfânt

Și inimile lor să fie curate.

 

146

Pentru părinți ne rugăm

Să aibă răbdare și iubire,

Să-și crească pruncii în credință

Cu pace și bunăvoire.

 

147

Pentru bătrânii încercați

Dă-le, Doamne, mângâiere

Și fă-le anii vieții

Plini de pace și putere.

 

148

Pentru cei singuri ne rugăm

Să simtă iubirea Ta cea mare

Și să găsească oameni buni

În vremea lor de încercare.

 

149

Pentru cei fără adăpost

Dă-le, Doamne, loc și pâine

Și trimite oameni milostivi

Să-i ajute azi și mâine.

 

150

Pentru cei flămânzi și goi

Dă-ne nouă milă sfântă,

Ca să împărțim cu dânșii

Din ceea ce Tu ne-ai dat.

 

151

Sfinții au slujit săracilor

Și celor aflați în nevoi,

Arătând iubirea lui Hristos

Prin fapte de milostenie.

 

152

Nu doar cu vorbe au iubit,

Ci prin fapte de iubire,

Și au făcut din viața lor

O slujire către Dumnezeu.

 

153

O, Doamne, învață-ne și pe noi

Să facem bine fără laudă,

Să nu căutăm răsplată omenească,

Ci să slujim cu inimă curată.

 

154

Când facem bine celui slab,

Să nu trâmbițăm în lume,

Ci să păstrăm smerenia

Și să slăvim al Tău Nume.

 

155

Sfinții au fost smeriți,

Deși au fost mari înaintea Ta,

Căci au știut că orice dar

Vine de la Dumnezeu.

 

156

Nimic nu este al nostru

Fără binecuvântarea Ta:

Viața, iubirea și lumina

Sunt daruri de la Dumnezeu.

 

157

De aceea Te lăudăm

Și Îți mulțumim mereu

Pentru toate câte ne dai,

Bunule Dumnezeu.

 

158

Slavă Ție pentru Sfinți,

Pentru viața lor curată,

Pentru jertfa mărturisirii

Și pentru credința adevărată.

 

159

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru propovăduirea lor,

Pentru Evanghelia vestită

În lume și între popoare.

 

160

Slavă Ție pentru Mucenici,

Pentru mărturia lor sfântă,

Pentru credința statornică

Și dragostea lor neînfrântă.

 

161

Slavă Ție pentru Cuvioși,

Pentru post și priveghere,

Pentru lacrimile rugăciunii

Și pentru sfânta lor tăcere.

 

162

Slavă Ție pentru Ierarhi,

Pentru învățătura curată,

Pentru păstorirea Bisericii

Și pentru slujirea lor smerită.

 

163

Slavă Ție pentru Sfintele Femei,

Pentru mamele credincioase,

Pentru fecioarele curate

Și pentru toate Sfintele Tale.

 

164

Slavă Ție pentru Drepți,

Pentru toți cei ce Te-au iubit,

Pentru cei ce prin viața lor

Pe Tine Te-au mărturisit.

 

165

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ceata Sfinților Tăi,

Care ne arată calea

Spre Împărăția Ta cea sfântă.

 

166

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Stele ale Bisericii,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței și iubirii.

 

167

Nu prin voi înșivă străluciți,

Ci prin harul lui Hristos,

Ca luna ce primește lumină

De la soarele luminos.

 

168

Așa și Sfinții în Biserică

Arată către Hristos mereu

Și prin viața lor ne cheamă

Să ne apropiem de Dumnezeu.

 

169

O, Hristoase, Soarele dreptății,

Lumina sufletelor noastre,

Alungă întunericul păcatului

Și fă inimile curate.

 

170

Curăță-ne de răutate,

De mândrie și de ură,

Și pune în noi iubire,

Pace, răbdare și măsură.

 

171

Sfinții au fugit de mândrie

Și au căutat smerenia,

Știind că înaintea Ta

Smerenia este calea.

 

172

Cine se smerește înaintea Ta

Primește har și mângâiere,

Iar cel ce se înalță singur

Se poate pierde în mândrie.

 

173

Învață-ne să fim smeriți

Și să nu ne lăudăm,

Ci pentru orice lucru bun

Lui Dumnezeu să-I mulțumim.

 

174

Când primim cinste de la oameni

Să nu ne înălțăm cu ea,

Ci să ne aducem aminte

Că tot darul vine de la Tine.

 

175

Sfinții au fugit de slava

Care vine de la oameni

Și au căutat mai presus

Împărăția lui Dumnezeu.

 

176

O, Doamne, fă-ne curați

În cuget, în faptă și-n cuvânt,

Ca să fim mărturisitori

Ai iubirii pe acest pământ.

 

177

Să nu mințim pe aproapele,

Să nu furăm și să nu rănim,

Ci poruncile Tale sfinte

Cu inimă să le păzim.

 

178

Să cinstim pe tatăl și pe mama,

Să iubim familia noastră

Și să păstrăm pacea în casă

Prin dragostea cea creștinească.

 

179

Să fim credincioși în iubire

Și curați în gând și faptă,

Ca viața noastră întreagă

Să fie către Tine îndreptată.

 

180

Sfinții sunt pilde pentru noi

În virtuțile creștinești,

Prin viața lor ne luminează

Și ne îndeamnă spre sfințenie.

 

181

Sfinte Ioane Gură de Aur,

Dascăl al cuvântului sfânt,

Ai învățat poporul credința

Și milostenia pe pământ.

 

182

Sfinte Vasile cel Mare,

Părinte iubitor și blând,

Ai slujit celor săraci

Cu inimă și cuget curat.

 

183

Sfinte Grigorie Teologul,

Ai apărat credința curată

Și ai vestit taina Treimii

Cu inimă luminată.

 

184

Sfinte Atanasie cel Mare,

Stâlp al credinței ai fost,

Apărând adevărul despre

Domnul nostru Iisus Hristos.

 

185

Sfinte Maxim Mărturisitorul,

Cu răbdare ai mărturisit

Adevărul credinței Bisericii

Și pentru el ai pătimit.

 

186

Sfinte Ioane de la Rila,

Pildă de nevoință ai fost,

În liniștea pustiei căutând

Pe Domnul Iisus Hristos.

 

187

Sfinte Serafim de Sarov,

Cu blândețe ai mărturisit

Lucrarea Duhului Sfânt

În viața omului smerit.

 

188

Sfinte Paisie cel Mare,

Părinte al pustiei sfinte,

Ai rămas în rugăciune

Și în iubirea cea fierbinte.

 

189

Sfinților Părinți ai pustiei,

Nevoitori și rugători,

Rugați-vă pentru noi,

Cei slabi și păcătoși.

 

190

Ați trăit în peșteri și pustie,

În post și priveghere,

Și ați căutat pe Domnul

Cu inimă plină de putere.

 

191

Ați învățat tăcerea sfântă

Și rugăciunea neîncetată,

Ca mintea să se întoarcă

Spre Dumnezeu cu inimă curată.

 

192

Sfinții Mucenici ai lumii,

Din Răsărit și din Apus,

Ați mărturisit cu tărie

Pe Domnul nostru Iisus.

 

193

Din vechile cetăți și sate,

Din țări și neamuri felurite,

Ați purtat aceeași credință

Și nădejde în cele sfinte.

 

194

Numele unora sunt cunoscute

De Biserica lui Dumnezeu,

Iar alții numai de Tine,

Doamne, sunt cunoscuți.

 

195

Și pentru Sfinții necunoscuți

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru toți cei ce Te-au iubit

În taina vieții lor smerite.

 

196

Pentru cei care au făcut bine

Fără să fie cunoscuți,

Pentru cei ce-au slujit în taină

Și au rămas smeriți.

 

197

Tu singur le cunoști viața

Și inimile lor curate;

Primește-i în lumina Ta,

După voia Ta cea dreaptă.

 

198

O, Doamne, numără-ne pașii

Pe calea pocăinței,

Și dă-ne putere să alegem

Calea cea dreaptă a credinței.

 

199

Să ajungem la sfârșitul vieții

Cu sufletul împăcat,

Rămânând până la sfârșit

În credința ce ne-ai dat.

 

200

Când va veni ceasul plecării,

Nu ne lăsa fără de Tine,

Ci primește-ne cu milă

În lumina Ta cea veșnică.

 

201

Nu pentru faptele noastre

Ne punem nădejdea în noi,

Ci în mila Ta cea mare

Și în iubirea Ta pentru noi.

 

202

Sfinții au nădăjduit în Tine

Până în ultima lor clipă

Și au păstrat credința vie

În inima lor neclintită.

 

203

Dă-ne și nouă aceeași pace

În ceasul încercării grele,

Ca să privim către Tine

Și să nu ne pierdem nădejdea.

 

204

O, Hristoase, Mântuitorule,

Tu ești nădejdea tuturor,

Primește rugăciunea noastră

Și fii al nostru ajutor.

 

205

Când ne ridicăm din cădere,

Să nu uităm mila Ta,

Ci să mergem iar înainte

Pe calea cea adevărată.

 

206

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Cu inimă sinceră și smerită.

 

207

Sfinții au plâns pentru păcate

Și au căutat curățirea,

Nu pentru lauda oamenilor,

Ci pentru apropierea de Dumnezeu.

 

208

Învață-ne, Doamne, pocăința

Și lacrima cea curată,

Ca inima să se întoarcă

Spre iubirea Ta adevărată.

 

209

Să nu rămânem în păcat

Nici în nepăsare rece,

Ci să ne ridicăm mereu

Prin mila Ta, când cădem.

 

210

O, Sfinți, purtați rugăciunea

Noastră înaintea Domnului

Și cereți pentru noi lumină

Pe calea adevărului.

 

211

Căci suntem slabi și trecători

Și adesea ne clătinăm,

Dar cu ajutorul lui Hristos

Putem din nou să ne ridicăm.

 

212

Să nu ne pierdem nădejdea

Când sufletul este încercat,

Căci Dumnezeu este aproape

De omul cel întristat.

 

213

El vede lacrima ascunsă

Și suspinul nerostit

Și poate ridica din nou

Pe omul care a căzut.

 

214

Sfinții ne dau mărturie

Că harul poate întări

Pe omul slab și păcătos

Și-l poate către Domnul călăuzi.

 

215

O, Hristoase, dă-ne harul

Să trăim în adevăr

Și să păstrăm în noi iubirea

Ca pe un sfânt și viu tezaur.

 

216

Să nu uităm că Evanghelia

Este vestea mântuirii

Și să o păstrăm în inimă

Cu puterea iubirii.

 

217

Cuvântul Tău să fie pâine

Pentru sufletul flămând

Și apă vie pentru omul

Care Te caută plângând.

 

218

Fericit este omul

Care ascultă Cuvântul Tău

Și îl împlinește cu iubire

În viața sa, Dumnezeule.

 

219

Apostolii au mers prin lume

Și au vestit Evanghelia,

Iar noi primim astăzi vestea

Prin Biserica Ta cea sfântă.

 

220

Sfinții au păstrat comoara

Și ne-au dat-o mai departe,

Ca lumina lui Hristos

Să nu se stingă niciodată.

 

221

Din generație în generație

Credința sfântă s-a transmis

Prin rugăciune și prin viață

Și prin mărturisirea lui Hristos.

 

222

Biserica este casa

În care Domnul este slăvit,

Iar poporul credincios

Se roagă Celui răstignit.

 

223

În sfintele locașuri cântăm

Cu glas și inimă smerită

Și aducem lui Dumnezeu

Lauda noastră cea curată.

 

224

Cântările bisericești răsună

Ca o rugăciune către cer,

Iar inimile se ridică

Spre Domnul nostru Dumnezeu.

 

225

Cu strană, tămâie și rugăciune

Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,

Iar glasul Sfinților ne cheamă

Spre cer și spre al Său Cuvânt.

 

226

O, Hristoase, primește cântarea

Pe care Ți-o aducem smerit

Și fă din inimile noastre

Loc al rugăciunii curate.

 

227

Să cântăm cu bucurie

Nu pentru slava oamenilor,

Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt

Și pentru iubirea Lui.

 

228

Sfinții cântă în Împărăție

Împreună cu îngerii sfinți,

Iar noi pe pământ ne rugăm

Cu sufletele către cer.

 

229

O, ceată sfântă și măreață

A celor care L-au iubit,

Rugați-vă lui Dumnezeu

Pentru poporul Său smerit.

 

230

Când vine vremea de ispită

Să ne amintim de Sfinți,

De cei ce-au rămas statornici

Cu ochii ridicați spre cer.

 

231

Când lumea ne promite slavă

Să nu uităm de Dumnezeu,

Căci toate cele pământești

Trec ca un vis.

 

232

Când bogăția ne îndeamnă

Să uităm de cel sărac,

Să ne amintim de Sfinții

Care au împărțit cu milă.

 

233

Când mândria ne cuprinde,

Să privim la cei smeriți,

La Cuvioșii care-n taină

Au fost credincioși lui Hristos.

 

234

Când mânia ne aprinde,

Să ne amintim de Hristos,

Care ne cheamă la iubire

Și la un suflet luminos.

 

235

Când ura ne îndeamnă

Să răspundem cu răzbunare,

Să alegem calea Sfinților,

A iertării și iubirii.

 

236

Când tristețea ne apasă,

Să ridicăm ochii spre cer

Și să cerem de la Domnul

Mângâiere și putere.

 

237

Când singurătatea ne cuprinde,

Să știm că Domnul este aproape

Și că rugăciunea ne unește

Cu Biserica Sa.

 

238

O, Doamne, fă-ne vrednici

De numele de creștini,

Nu doar prin vorbe frumoase,

Ci prin fapte și credință.

 

239

Să fim lumină pentru oameni

Fără mândrie și fățărnicie,

Și prin viața noastră simplă

Să vestim a Ta Împărăție.

 

240

Sfinții n-au căutat puterea,

Ci au căutat voia Ta

Și și-au pus întreaga viață

În mâna lui Dumnezeu.

 

241

De aceea au fost biruitori,

Nu prin arme sau putere,

Ci prin credință și iubire,

Prin răbdare și smerenie.

 

242

Mucenicii au biruit

Prin credința în Hristos

Și au rămas în adevăr

Cu sufletul curajos.

 

243

Cuvioșii au biruit

Prin post și rugăciune

Și și-au făcut din viață

O jertfă de slujire.

 

244

Apostolii au biruit

Prin vestirea Evangheliei

Și au dus până la margini

Vestea mântuirii.

 

245

Ierarhii au slujit

Prin învățătură și iubire,

Păstrând credința Bisericii

Cu dragoste și smerenie.

 

246

Fecioarele au mărturisit

Credința prin viață curată

Și au păstrat în inimă

Nădejdea în Dumnezeu.

 

247

Drepții au slujit Domnului

Prin viața lor smerită

Și au mers către Dumnezeu

Pe calea cea sfințită.

 

248

Toți Sfinții au mărturisit

Că Dumnezeu este iubire

Și că viața în Hristos

Este adevărata împlinire.

 

249

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi

Și îndrumați-ne prin pilda voastră

Spre Hristos, Domnul nostru.

 

250

Când vom ajunge înaintea

Porții veșniciei sfinte,

Să avem în inimă credință

Și dragostea lui Hristos.

 

251

Să nu ne fie teamă atunci,

Ci să nădăjduim în Domnul,

Căci El este Viața noastră

Și al nostru Mântuitor.

 

252

Moartea nu este ultimul cuvânt

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ci nădejdea învierii

Prin Domnul cel luminos.

 

253

Hristos a înviat din morți

Și moartea a biruit,

De aceea cântăm cu bucurie:

„Hristos a înviat!”

 

254

O, Sfinților Mucenici,

Ați mers spre Hristos cu credință

Și ați primit cununa vieții

Ca dar al Domnului.

 

255

În Împărăția lui Dumnezeu

Nu mai este moarte și durere,

Ci viață, pace și lumină

În comuniune cu Dumnezeu.

 

256

Acolo Sfinții se bucură

În lumina lui Hristos

Și laudă pe Dumnezeu

Cu glasul lor cel luminos.

 

257

Acolo nu mai este plâns,

Nici suferință, nici durere,

Ci pacea lui Dumnezeu

Și veșnică mângâiere.

 

258

Acolo nădejdea se împlinește,

Iar credința vede pe Domnul,

Și dragostea rămâne veșnic

În Împărăția lui Dumnezeu.

 

259

O, Doamne, du-ne spre Împărăție

Pe calea cea îngustă și sfântă

Și fă ca viața noastră întreagă

Să fie o rugăciune.

 

260

Pentru aceasta Te lăudăm,

Pentru aceasta ne rugăm

Și împreună cu toți Sfinții

Numele Tău Îl înălțăm.

 

261

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru toate câte ne-ai dat,

Pentru Cruce și Înviere

Și pentru harul Tău bogat.

 

262

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru Sfinții Mucenici,

Pentru Cuvioși și Ierarhi

Și pentru toți Sfinții Tăi.

 

263

Slavă Ție pentru Maica

Domnului nostru Iisus,

Pentru ascultarea ei sfântă

Și pentru Fiul ei, Iisus.

 

264

Slavă Ție pentru îngeri,

Pentru cetele cerești,

Care împreună cu Sfinții

Neîncetat Te preamăresc.

 

265

Slavă Ție pentru Biserică,

Pentru credința ce ne-ai dat,

Pentru Sfântul Tău Cuvânt

Și pentru harul revărsat.

 

266

Slavă Ție pentru viață,

Pentru fiecare răsărit,

Pentru fiecare zi primită

Și pentru tot ce ne-ai dăruit.

 

267

Slavă Ție pentru iubire,

Pentru familie și prieteni,

Pentru cei care ne ajută

Și pentru cei ce ne învață.

 

268

Slavă Ție pentru iertare

Când ne întoarcem către Tine,

Pentru mila Ta cea mare

Care ne ridică spre bine.

 

269

Slavă Ție pentru nădejde

Când sufletul este încercat,

Căci nu ne părăsești niciodată

Când către Tine ne-am întors.

 

270

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Primiți această cântare

Ca pe o floare smerită

Așezată înaintea Domnului.

 

271

Iar noi prin voi Îl lăudăm

Pe Dumnezeu cel Preasfânt,

Căci El v-a dat putere

Să rămâneți credincioși.

 

272

Voi ați fost făclii aprinse

În întunericul lumii

Și ați arătat către Hristos

Prin viața și credința voastră.

 

273

Fie ca pilda voastră sfântă

Să ne îndrepte către Domnul

Și să păstrăm în inimă

Credința, iubirea și adevărul.

 

274

Să nu uităm niciodată

Pe cei ce-au mărturisit

Pe Hristos înaintea lumii

Și pentru El au pătimit.

 

275

Să cinstim pe toți Sfinții

Cu dragoste și cu smerenie

Și să-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru a lor mărturie.

 

276

Să cinstim pe Mucenici

Pentru răbdarea lor cea mare,

Pe Apostoli pentru vestire

Și pe Cuvioși pentru rugăciune.

 

277

Pe Ierarhi pentru învățătură,

Pe Drepți pentru credință,

Pe Sfintele Femei pentru virtute

Și pe toți pentru mărturisire.

 

278

Dar mai presus de toți Sfinții

Pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci El este izvorul sfințeniei

Și Lui Îi mulțumim.

 

279

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea noastră

Și fă-ne părtași cu Sfinții

La Împărăția Ta cerească.

 

280

Păzește Biserica Ta

Și poporul Tău credincios

Și dă-ne pace pe pământ

Prin iubirea Ta, Hristoase.

 

281

Păzește pe cei ce Te caută

Și pe cei care Te-au uitat

Și cheamă-i cu iubire

La adevărul Tău curat.

 

282

Păzește familiile noastre

Și casele celor credincioși,

Dă-le dragoste și pace

Și inimă bună.

 

283

Păzește-i pe cei în primejdii,

Pe cei ce plâng și sunt străini,

Și dă-le oameni cu iubire

Să-i ajute în nevoi.

 

284

Păzește-i pe cei prigoniți

Pentru credința lor în Tine

Și dă-le putere și răbdare

În zilele cele mai grele.

 

285

Păzește Biserica Ta

De ură și de dezbinare

Și dăruiește tuturor

Adevăr, iubire și iertare.

 

286

O, Hristoase, Lumina lumii,

În Tine ne punem nădejdea,

Cu Sfinții Tăi împreună

Îți înălțăm cântarea.

 

287

Apostoli, Mucenici și Cuvioși,

Ierarhi și Mărturisitori,

Fecioare, Drepți și toți Sfinții,

Rămâneți rugători pentru noi.

 

288

Toți Sfinții cunoscuți de oameni

Și cei știuți doar de Dumnezeu,

Într-o singură laudă sfântă

Slăviți pe Domnul împreună.

 

289

Din veac și până-n veac

Numele Domnului să fie lăudat,

Căci El este Dumnezeul nostru

Și veșnic este Împărat.

 

290

Cântarea noastră se ridică

Precum tămâia către cer

Și cerem de la Dumnezeu

Milă și pace în veci.

 

291

Să cânte cerul împreună

Cu Biserica de pe pământ

Și toți Sfinții să mărturisească

Al lui Dumnezeu Cuvânt.

 

292

Să cânte Apostolii sfinți,

Să cânte Mucenicii toți,

Să cânte Cuvioșii în lumină

Și toți cei credincioși lui Hristos.

 

293

Să cânte Îngerii din ceruri,

Să cânte toată zidirea,

Iar noi, cu inimă smerită,

Să lăudăm pe Dumnezeu.

 

294

Slavă Tatălui celui veșnic,

Slavă Fiului cel Înviat,

Slavă Duhului celui Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

295

Acum și pururea și în vecii vecilor

Să fie slava lui Dumnezeu,

Prin rugăciunile Sfinților

Și prin mila Lui cea mare.

 

296

Hristoase, rămâi cu noi

În fiecare zi și noapte

Și prin rugăciunile Sfinților

Călăuzește-ne spre viață.

 

297

Primește, Doamne, cântarea

Scrisă cu inimă smerită,

În cinstea tuturor Sfinților

Și spre slava Ta cea sfântă.

 

298

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi mereu,

Ca împreună să-L slăvim

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

299

Hristoase, Mântuitorule,

Slavă Ție în vecii vecilor,

Cu toți Sfinții și Îngerii

Te lăudăm și Te slăvim.

 

300

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, Dumnezeu,

Acum și pururea și-n veci,

Amin, în vecii vecilor.

351. Rugăciunea inimii

 

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

 

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

 

Cristian Diaconița

 

352. Doamne, miluiește

 

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

 

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

353. Mâna lui Dumnezeu

 

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

 

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

 

Cristian Diaconița

 

354. Ocrotirea

 

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

 

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

 

Cristian Diaconița

 

355. Numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

 

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

356. Hristos în casa mea

 

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

 

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

357. Casa binecuvântată

 

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

 

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

 

Cristian Diaconița

 

358. Masa familiei

 

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

 

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

 

Cristian Diaconița

 

359. Pâinea împărțită

 

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

 

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

360. Milostivirea

 

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

 

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

361. Samarineanul milostiv

 

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

 

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

 

Cristian Diaconița

 

362. Oaia pierdută

 

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

363. Fiul risipitor

 

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

 

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

 

Cristian Diaconița

 

364. Tatăl iubitor

 

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

 

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

 

Cristian Diaconița

 

365. Talantul

 

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

 

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

366. Sămânța

 

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

367. Lumina sub obroc

 

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

 

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

368. Casa zidită pe stâncă

 

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

 

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

 

Cristian Diaconița

 

369. Furtuna

 

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

 

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

 

Cristian Diaconița

 

370. Potolirea furtunii

 

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

 

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

371. Vindecarea orbului

 

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

 

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

 

Cristian Diaconița

 

372. Lazăr

 

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

 

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

373. Vindecarea leprosului

 

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

374. Fiica lui Iair

 

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

 

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

 

Cristian Diaconița

 

375. Femeia cu scurgerea de sânge

 

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

 

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

 

Cristian Diaconița

 

376. Bartimeu

 

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

 

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

 

Cristian Diaconița

 

377. Zaheu

 

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

 

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

378. Vameșul și fariseul

 

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

 

Cristian Diaconița

 

379. Fariseul

 

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

380. Vameșul

 

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

 

Cristian Diaconița

 

381. Fericirile

 

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

382. Fericiți cei curați

 

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

 

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

383. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

 

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

 

Cristian Diaconița

 

384. Fericiți făcătorii de pace

 

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

 

Cristian Diaconița

 

385. Iubirea vrăjmașilor

 

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

 

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

 

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

 

Cristian Diaconița

 

387. Postul

 

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

388. Rugăciunea

 

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

 

Cristian Diaconița

 

389. Tăcerea rugăciunii

 

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

 

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

 

Cristian Diaconița

 

390. Genunchii plecați

 

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

 

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

391. Lacrimile

 

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

 

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

 

Cristian Diaconița

 

392. Bucuria creștinului

 

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

 

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

 

Cristian Diaconița

 

393. Nu te teme

 

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

 

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

394. Dumnezeu nu mă părăsește

 

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

 

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

395. Când cad

 

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

 

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

396. Ridică-te

 

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

 

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

 

Cristian Diaconița

 

397. Început nou

 

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

 

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

398. Calea îngustă

 

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

 

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

 

Cristian Diaconița

 

399. Calea vieții

 

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

 

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

 

Cristian Diaconița

 

400. Până la sfârșit

 

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

 

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 401–450

 

401. Sfântul Nicolae

 

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

 

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

 

Cristian Diaconița

 

402. Sfântul Gheorghe

 

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

 

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

403. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

 

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

404. Sfântul Apostol Petru

 

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

 

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

 

Cristian Diaconița

 

405. Sfântul Apostol Pavel

 

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

 

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

 

Cristian Diaconița

 

406. Sfinții Apostoli

 

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

 

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

407. Sfinții Mucenici

 

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

 

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

408. Sfinții

 

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

 

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

409. Calea sfinților

 

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

 

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

410. Mucenicia

 

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

 

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

 

Cristian Diaconița

 

411. Sfântul Dimitrie

 

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

 

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

412. Sfântul Mina

 

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

 

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

 

Cristian Diaconița

 

413. Sfântul Spiridon

 

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

 

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

 

Cristian Diaconița

 

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

 

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

415. Sfântul Vasile cel Mare

 

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

 

Cristian Diaconița

 

416. Sfântul Grigorie

 

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

 

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

417. Sfântul Nectarie

 

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

 

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

418. Sfântul Efrem

 

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

419. Sfinții Doctori fără de arginți

 

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

 

Cristian Diaconița

 

420. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

421. Pustnicul

 

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

 

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

422. Mănăstirea

 

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

 

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

423. Călugărul

 

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

 

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

 

Cristian Diaconița

 

424. Ascultarea

 

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

 

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

 

Cristian Diaconița

 

425. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

426. Răbdarea

 

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

 

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

427. Iertarea

 

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

 

Cristian Diaconița

 

428. Pocăința

 

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

 

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

429. Spovedania

 

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

 

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

430. Duhovnicul

 

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

 

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

 

Cristian Diaconița

 

431. Sfânta Împărtășanie

 

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

 

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

432. Sfântul Potir

 

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

 

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

433. Sfântul Altar

 

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

 

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

 

Cristian Diaconița

 

434. Preotul

 

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

 

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

 

Cristian Diaconița

 

435. Evanghelia

 

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

 

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

 

Cristian Diaconița

 

436. Sfânta Scriptură

 

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

 

Cristian Diaconița

 

437. Psalmii

 

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

 

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

 

Cristian Diaconița

 

438. Psalmul meu

 

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

 

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

 

Cristian Diaconița

 

439. David

 

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

440. Psalmul 50

 

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

 

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

441. Psalmul 22

 

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

 

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

 

Cristian Diaconița

 

442. Psalmul 150

 

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

 

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

 

Cristian Diaconița

 

443. Cântarea

 

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

 

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

 

Cristian Diaconița

 

444. Amin

 

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

 

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

445. Aleluia

 

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

 

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

 

Cristian Diaconița

 

446. Slavă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

 

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

447. Mulțumirea

 

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

 

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

 

Cristian Diaconița

 

448. Nădejdea

 

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

 

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

 

Cristian Diaconița

 

449. Credința

 

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

 

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

 

Cristian Diaconița

 

450. Dragostea

 

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

 

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

 

 

Umblam desculță pe podelele mamei mele, acoperite de raze ce umpleau trei camere, cu un trecut plecat demult spre ceva ce nu înțelegeam. Simțeam o căldură pe care atunci nu o puteam numi. Era moliciunea și gustul, parcă, al biscuiților cu zahăr pe care îi ascundea să nu-i găsim — aspri și tari pe dinafară, dar dulci pe dinăuntru.

Era altceva pe atunci. Și parcă totul era de neînlocuit. Nici măcar razele care dansau de la răsărit până la apus, nestingherite pe pereții unei case grele, dar dulci pentru corpurile ce se mișcau într-o gălăgie de țară, nu puteau lua asta.

Uitându-mă spre căldura ce îți usca ochii, visam la al meu amor — ceva mai mult decât atât. În fiecare pagină era câte un suflet care tânjea spre altul, ca să-i dăruiască liniștea mult așteptată. Și, Doamne, cât de dulce o simțeam și o visam.

Visam la o pereche de ochi care să-mi citească nu doar mintea, ci și sufletul — acolo unde erau toate răspunsurile, toate zilele bune ce urmau să vină. Să-mi vadă pădurea plină de speranță, grădina de flori, fiecare zâmbet plantat cu grijă. Să simtă iubirea din bucatele pregătite de mama și sora mea, din puținul pe care îl aveam.

Închideam cartea cu sufletul la gură și cu un zâmbet care se vedea în ochi, nu doar pe buze.

Timpul trecea. Atunci voiam să treacă mai repede — Doamne, iar acum cât îl vreau înapoi. Odată cu el, sufletul meu creștea, cu speranța că „el” va veni. Dar mintea mea, prinsă în ce citeam, nu știa că acele cuvinte erau doar speranța altcuiva — un suflet care deja își găsise liniștea.

Nu cea pe care o simțeam eu când devoram fiecare cuvânt, ci liniștea unei furtuni stinse, a unor flori tăiate de ploaie. Nu știam asta.

După câteva încercări, cu frica că nu e, dar și cu gândul că dacă este, i-am dat libertate sufletului meu să-și găsească drumul. Dezamăgirea era ca o piatră pe gât, dar mila pentru sufletul meu — care vărsa oceane de lacrimi — era și mai apăsătoare.

Îl simțeam cum încearcă să se țină pe picioare, să meargă mai departe cu speranță. Nu-l puteam opri. Nu aveam control asupra zâmbetului lui la fiecare gest, fiecare atingere, fiecare pereche de ochi care părea că îl cheamă.

Nu știa că unele priviri vin din neguri lăsate de alții.

Ce văd în oglindă? Mi se oglindește sufletul îl imaginez pe tavă,și îi dăruiesc lui,cred ca asa e iubirea...că unde pui suflet tu te distrugi. Am amorțit pe un pat singură,și m-am lăsat înecată de vin

Că nu i-ar păsa, am numărat 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 inspiră,am numărat iar 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 expiră...m-am lovit singură,ne lovim,el nu...doar că se iubește cu mii de femei și pe mine,nu m-a iubit nici cum...dărâmată și mi-am injectat iubire de sine,am reînviat, a fost un obstacol care tot s-a tot întors ușor ușor ca un boomerang.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

 

Nysemesterskap

 

Mine damer og herrer, i dag er vi arrangører av et spektakulært arrangement, vi møtte alle i Ulaanbaatar, den vakreste byen i Mongolia, som har bestemt seg for å arrangere et mesterskap litt utenom det vanlige i år, det handler om internasjonal nysing mesterskap. Konkurrenter fra hele verden samlet seg for å vise at de kan, at de har talent og vet hvordan de skal bruke det. Uten videre, la oss komme i gang!

Deltaker nr. 1 forbereder seg på å nyse, puster inn, puster ut, puster ut og nyser! Mamulica... ja, for et nys, hørtes det halvveis på stadion. Bravo!

Deltaker nummer 2 tok en snert av pepper fra den gullbelagte saltbøssen, tårene rant nedover nesen hennes, jeg har en følelse av at det kommer til å bli noe ekstremt melodiøst. Og nys...! Han nyser så hardt at du ikke engang kunne høre det ... selv katter nyser hardere ... trenger fortsatt å øve ...

Deltaker nummer 3 er også en profesjonell dykker, og vet hvor lenge han skal holde pusten for å nyse perfekt. Vi forbereder oss på å lytte til ham. Det utfolder seg. Og dette er et strålende nys. Veldig bra! Det ble hørt selv på de nærliggende slettene til Mongolia ...

Deltaker #4 hevder at han har nyser i blodet. Som et lite barn nyset han fra ragweed og frukttrær, og med tiden ble han en ekspert. Nå nyser han også. For et nys denne gangen også...det ble oppdaget av en satellitt som gir internett på planeten Jorden.

Vi gjør allerede fremskritt!

Konkurranse nummer 5 har spesialiserte studier på slikt. Hun øvde også på egenhånd ved å nyse i bryllup, utefester, bursdager, nyttår med venner og så videre... Starter, forbereder, nyser...perfekt 10! Denne gangen ble den mottatt av en satellitt fra månen. Morgan Freemans astrofysiske historie med oksygenmolekyler som forhindrer forplantning av lyder i universet gir egentlig ikke mening i denne konkurransen.

Følgende konkurrenter klarte å imponere oss enda mer med intensiteten på lydene som ble produsert. Det var folk som nyset så høyt at lyden også ble mottatt av satellittene til Venus og Merkur. Slike fagfolk kan glede oss bare én gang i livet med resultatet av deres harde arbeid.

Av 1000 påmeldte som lyttet til og evaluert, vant bare én hovedpremien, nemlig både et innsjøhus på Maldivene og en toppmoderne epilator. Vinneren er norsk av opphav og en inspirasjonskilde for alle som planlegger å delta og trene til et slikt mesterskap! Gratulerer!