O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

 

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.

Ion se întreba uneori:

— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?

Dar nu primea niciun răspuns.

Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.

Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.

Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.

Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.

Fiul său nu înțelegea.

— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?

Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.

Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:

— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?

Ion a răspuns:

— Am văzut.

Bătrânul i-a spus:

— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.

Ion a tăcut mult timp.

Apoi bătrânul a continuat:

— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.

Aceste cuvinte au rămas în inima lui.

Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.

După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.

Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:

Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.

Și fiul și-a spus în inima lui:

„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”

Aceasta este învățătura pildei:

Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.

Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.


❤️🙏[Cristian Diaconița]

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

151. Cuvântul lui Hristos

 

Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,

Îmi este pâine pentru suflet,

Când lumea-mi pare fără pace

Și gândul meu devine tulbure.

 

Păstrează-l viu în inima mea,

Să nu-l pierd în lumea trecătoare,

Ci să-l urmez cu credință

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

152. Glasul Evangheliei

 

Se-aude glasul Evangheliei

Ca o lumină peste lume,

Chemând pe omul rătăcit

Să se întoarcă la Hristos.

 

Ferice de cel ce ascultă

Și pune Cuvântul în faptă,

Căci viața lui va deveni

O mărturie luminată.

 

Cristian Diaconița

 

153. Evanghelia

 

Evanghelia ne vestește

Că Dumnezeu ne-a cercetat,

Că Fiul Său, Iisus Hristos,

Pentru noi S-a întrupat.

 

A venit să vindece rana

Păcatului din omenire

Și să ne cheme către Tatăl

Prin adevăr și prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

154. Fericiți cei blânzi

 

Fericiți cei blânzi la suflet,

Cei ce nu răspund cu rău,

Căci în inima lor se naște

Pacea sfântă de la Dumnezeu.

 

Să nu fiu aspru cu aproapele,

Nici plin de mânie și ură,

Ci să păstrez în orice clipă

Blândețea ce spre cer mă urcă.

 

Cristian Diaconița

 

155. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci mila lor nu se va pierde,

Ci va rămâne înaintea

Lui Dumnezeu ca o lumină.

 

Ajută-mă să fiu milostiv,

Să văd pe cel ce suferă,

Și să-i întind o mână bună

Când lumea îl uită.

 

Cristian Diaconița

 

156. Fericiți cei curați

 

Fericit este omul care

Păstrează inima curată,

Nu hrănește gânduri rele

Și nu dorește răul altuia.

 

Doamne, curăță-mi gândul,

Curăță-mi ochii și cuvântul,

Ca să pot vedea lumina

Și frumusețea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

157. Făcătorii de pace

 

Fericiți sunt cei ce caută

Să împace oameni certați,

Cei ce sting focul mâniei

Și aduc pace între frați.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace,

Nu pricină de ceartă-n lume,

Ci să duc în orice casă

Iubirea sfântă în al Tău nume.

 

Cristian Diaconița

 

158. Lumina din întuneric

 

Când noaptea cade peste suflet

Și speranța pare să dispară,

Hristos aprinde o lumină

Și întunericul se destramă.

 

Nu există noapte atât de grea

Pe care El să n-o străbată,

Căci Domnul este Lumina

Ce nu se stinge niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

159. Rugăciunea inimii

 

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-mă pe mine,

Când mă abat de la calea Ta

Și mă îndepărtez de Tine.

 

Această rugăciune simplă

Să-mi fie mereu în inimă,

Ca un izvor de pace sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

160. Numele lui Iisus

 

Numele Tău, Iisuse Sfinte,

Este lumină și alinare,

Este nădejde pentru omul

Ce trece prin încercare.

 

Când rostesc numele Tău sfânt,

Sufletul meu găsește pace,

Și simt că nu sunt singur

În tot ceea ce viața-mi face.

 

Cristian Diaconița

 

161. Doamne, ajută-mă

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Un om mai bun în fiecare zi,

Să nu rănesc prin vorba mea

Și să știu mereu a iubi.

 

Când cad, ridică-mă din nou,

Când greșesc, îndreaptă-mă,

Iar când mă pierd printre ispite,

Arată-mi calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

162. Calea adevărului

 

Adevărul nu se schimbă

După voia oamenilor,

El rămâne veșnic și curat

În Cuvântul Mântuitorului.

 

Doamne, păzește-mă de minciună,

De înșelare și de rătăcire,

Și fă-mă să iubesc adevărul

Cu întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

163. Hristos, Adevărul

 

Tu ești Calea și Adevărul,

Viața sufletului meu,

Și cine vine către Tine

Se apropie de Dumnezeu.

 

Nu vreau să caut alte drumuri

Care duc spre rătăcire,

Ci să rămân mereu cu Tine

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

164. Păstorul cel bun

 

Păstorul cel bun își caută oaia

Când aceasta se rătăcește,

Și nu se odihnește până când

Din nou în turmă o găsește.

 

Așa și Tu, Iisuse Doamne,

M-ai căutat când am plecat,

Și prin iubirea Ta cea mare

Spre Tine iar m-ai îndreptat.

 

Cristian Diaconița

 

165. Oaia pierdută

 

M-am rătăcit prin multe locuri

Și am uitat de glasul Tău,

Dar Bunul Păstor m-a găsit

Și m-a întors spre Dumnezeu.

 

Acum vreau să rămân cu Tine,

Să nu mai plec de lângă turmă,

Ci să urmez glasul Tău sfânt

Pe calea care duce-acasă.

 

Cristian Diaconița

 

166. Talanții

 

Doamne, nu vreau să îngrop

Darul pe care mi l-ai dat,

Ci vreau să-l folosesc cu grijă

Și să-l întorc înmiit curat.

 

Dă-mi înțelepciune să lucrez

Cu darurile primite,

Spre folosul celor din jur

Și spre slava Ta, Părinte.

 

Cristian Diaconița

 

167. Vameșul

 

Un vameș stătea în templu

Și nu îndrăznea să privească sus,

Ci spunea cu inimă smerită:

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

 

Doamne, învață-mă smerenia,

Să nu mă laud cu ce sunt,

Ci să-mi văd greșelile înainte

Și să cer mila Ta mereu.

 

Cristian Diaconița

 

168. Fariseul

 

Cel care se laudă singur

Nu vede cât de slab poate fi,

Dar omul care se smerește

Își vede sufletul cu adevărat.

 

Ferește-mă, Doamne, de mândrie,

De judecarea altora,

Și dă-mi să caut îndreptarea

În propria mea inimă.

 

Cristian Diaconița

 

169. Zaheu

 

Zaheu L-a dorit pe Hristos

Și s-a urcat într-un copac,

Ca să-L vadă când trecea

Prin mulțimea din acel loc.

 

Iar Domnul l-a chemat pe nume

Și i-a adus în casă mântuire,

Arătând că orice om se poate

Întoarce către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

170. Vindecarea

 

Hristos a vindecat bolnavi

Și le-a redat nădejdea vieții,

Atingând inimile oamenilor

Cu mila și iubirea Sa.

 

Doamne, vindecă în mine

Tot ce este rupt și greu,

Și fă-mi sufletul din nou întreg

În lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

171. Orbului i s-au deschis ochii

 

Un om orb a strigat către Domnul

Cu credință și cu dor,

Iar Hristos i-a redat lumina

Și bucuria ochilor.

 

Deschide-mi și mie, Doamne,

Ochii sufletului meu,

Ca să văd adevărul

Și să Te urmez mereu.

 

Cristian Diaconița

 

172. Leprosul

 

Zece oameni au fost vindecați,

Dar unul s-a întors la Domnul

Să-I mulțumească pentru darul

Pe care l-a primit prin credință.

 

Doamne, fă-mă recunoscător,

Să nu uit binele primit,

Ci să mă întorc mereu la Tine

Cu sufletul mulțumit.

 

Cristian Diaconița

 

173. Fiica lui Iair

 

Când toți credeau că totul s-a sfârșit,

Hristos a spus să nu se teamă,

Ci să creadă cu nădejde

În puterea lui Dumnezeu.

 

Doamne, când speranța mea moare,

Aprinde-o iar în sufletul meu,

Ca să cred chiar și atunci

Când nu mai văd niciun drum.

 

Cristian Diaconița

 

174. Lazăr

 

La mormântul lui Lazăr

Hristos a venit cu iubire,

Și prin puterea Sa dumnezeiască

A arătat biruința vieții.

 

Doamne, scoate-mă și pe mine

Din mormântul păcatului greu,

Și dă-mi o viață nouă

În lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

175. Femeia cananeeancă

 

O femeie a venit la Domnul

Cu credință și smerenie,

Cerând milă pentru copilul ei

Și n-a plecat fără nădejde.

 

Învață-mă, Doamne, stăruința,

Să nu renunț când este greu,

Ci să mă rog cu credință

Și să mă încred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

176. Furtuna de pe mare

 

Pe mare, valurile creșteau

Și ucenicii se temeau,

Dar Hristos le-a adus pace

Și furtuna s-a liniștit.

 

Când viața mea este furtună,

Iisuse, fii cu mine,

Și spune inimii mele:

„Nu te teme, Eu sunt aici.”

 

Cristian Diaconița

 

177. Pâinile și peștii

 

Cu puține pâini și câțiva pești

Hristos a hrănit mulțimea,

Arătând că în mâna Domnului

Puținul devine îndestulare.

 

Doamne, binecuvântează puținul

Pe care îl primesc în viață

Și învață-mă să-l împart

Cu cel ce are nevoie.

 

Cristian Diaconița

 

178. Marea Galileei

 

Pe malul mării Galileei

Hristos și-a chemat ucenicii,

Iar ei au lăsat totul în urmă

Și au pornit după El.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Dă-mi curaj să Te urmez,

Să las ceea ce mă ține

Departe de adevărul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

179. Muntele Schimbării la Față

 

Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,

Iar slava Lui s-a arătat,

Și ucenicii au văzut

Lumina Sa dumnezeiască.

 

Doamne, luminează-mi sufletul

Cu harul Tău cel minunat,

Ca să Te iubesc mai mult

Și să rămân credincios.

 

Cristian Diaconița

 

180. Moise și Ilie

 

Moise și Ilie au apărut

În slava Schimbării la Față,

Iar ucenicii au înțeles

Mai mult din taina lui Hristos.

 

Doamne, unește în mine

Credința, nădejdea și iubirea,

Ca să pot urma calea Ta

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

181. Rugăciunea din Ghetsimani

 

În Ghetsimani, Iisuse Doamne,

Te-ai rugat în noaptea grea,

Și ai primit voia Tatălui

Pentru mântuirea lumii.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să spun cu inimă smerită:

„Facă-se voia Ta în toate”,

Chiar când calea este grea.

 

Cristian Diaconița

 

182. Ucenicii

 

Ucenicii au mers cu Domnul

Prin sate, cetăți și pustiu,

Ascultând cuvântul Său sfânt

Și văzând minunile Lui.

 

Doamne, fă-mă și pe mine

Ucenic al iubirii Tale,

Să învăț din Evanghelie

Și să trăiesc după ea.

 

Cristian Diaconița

 

183. Iuda

 

Iuda L-a vândut pe Domnul

Pentru arginți și interes,

Dar fapta lui rămâne-n lume

Ca avertisment pentru noi.

 

Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,

De iubirea banului deșart,

Și fă-mi comoara în ceruri

Și nu în lucrurile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

184. Lepădarea lui Petru

 

Petru s-a lepădat de Domnul

În ceasul fricii și-al durerii,

Dar după aceea a plâns amar

Și s-a întors cu pocăință.

 

Doamne, când slăbesc în credință,

Nu mă lăsa să pier,

Ci dă-mi putere să mă întorc

Și să Te iubesc din nou.

 

Cristian Diaconița

 

185. Cocoșul

 

Cocoșul a cântat în noapte

Și Petru și-a amintit cuvântul,

Iar lacrimile pocăinței

I-au curățat sufletul.

 

Și eu, când greșesc, Iisuse,

Ajută-mă să mă opresc,

Să-mi văd păcatul cu smerenie

Și să mă întorc la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

186. Crucea

 

Crucea stă înaintea lumii

Ca semn al iubirii lui Hristos,

Și cine privește către ea

Găsește nădejde și folos.

 

Doamne, să port crucea mea

Cu credință și răbdare,

Și să nu uit niciodată

Că după Cruce vine Învierea.

 

Cristian Diaconița

 

187. Iertarea de pe Cruce

 

Pe Cruce, în mijlocul durerii,

Hristos a arătat iertare,

Și ne-a învățat că iubirea

Este mai mare decât ura.

 

Doamne, dă-mi aceeași inimă,

Să pot ierta când sunt rănit,

Și să nu las răutatea

Să-mi stăpânească sufletul.

 

Cristian Diaconița

 

188. Tâlharul pocăit

 

Un tâlhar, în ultima clipă,

S-a întors cu credință la Hristos,

Și a primit făgăduința

Vieții împreună cu Domnul.

 

Această minune ne arată

Că pocăința poate veni oricând,

Dar să nu așteptăm sfârșitul,

Ci să ne întoarcem astăzi.

 

Cristian Diaconița

 

189. Mormântul

 

Mormântul a primit trupul Domnului,

Dar nu L-a putut ține veșnic,

Căci puterea Învierii

A biruit moartea.

 

Doamne, când mă gândesc la moarte,

Dă-mi credință și nădejde,

Ca să privesc către viață

Și către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

190. Îngerii

 

Îngerii slujesc înaintea

Lui Dumnezeu cel Preasfânt,

Și ne amintesc că lumea

Nu este numai acest pământ.

 

Doamne, păzește-ne prin îngerii

Pe care ni i-ai rânduit,

Și ajută-ne să mergem

Pe drumul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

191. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Și Te rugăm să fii aproape

De cei ce către Tine venim.

 

Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,

Pentru cei slabi și întristați,

Și acoperă-ne cu iubire

Pe noi, cei greu încercați.

 

Cristian Diaconița

 

192. Acatistul

 

Cuvintele unui acatist

Se ridică spre cer în cântare,

Iar inima care se roagă

Primește pace și alinare.

 

Doamne, primește rugăciunea

Pe care Ți-o aduc cu smerenie,

Și fă din sufletul meu

O casă pentru sfânta iubire.

 

Cristian Diaconița

 

193. Paraclisul

 

În ceasul greu, când sufletul plânge,

Mă apropii cu credință

De rugăciunea către Maica Domnului,

Cerând ajutor și nădejde.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru noi înaintea Fiului,

Și du-ne către Hristos

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

194. Sfinții

 

Sfinții nu au trăit fără lupte,

Dar au rămas statornici în credință,

Și au transformat încercarea

În prilej de sfințire.

 

Ajută-ne și pe noi, Doamne,

Să învățăm de la ei iubirea,

Răbdarea, rugăciunea,

Smerenia și credința.

 

Cristian Diaconița

 

195. Mucenicii

 

Mucenicii au mărturisit

Numele lui Hristos cu putere,

Și nici chinurile nu i-au făcut

Să renunțe la credință.

 

Doamne, dă-ne și nouă curaj

Să nu ne rușinăm de Tine,

Ci să păstrăm credința sfântă

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

196. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales tăcerea,

Postul și rugăciunea sfântă,

Și-au căutat în fiecare zi

Împărăția lui Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să iubim liniștea și rugăciunea,

Să ne curățăm de patimi

Și să căutăm sfințirea.

 

Cristian Diaconița

 

197. Mănăstirea

 

În mănăstire clopotul bate

Și cheamă sufletul la rugă,

Iar liniștea dintre ziduri

Îndeamnă inima spre Dumnezeu.

 

Doamne, binecuvântează locurile

În care oamenii se roagă,

Și fă ca rugăciunea lor

Să fie lumină pentru lume.

 

Cristian Diaconița

 

198. Calea sfințeniei

 

Sfințenia nu este mândrie,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale lungă de răbdare

Și de iubire pentru aproapele.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe această cale cu smerenie,

Și să nu caut slava lumii,

Ci slava Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

199. Nădejdea

 

Când totul pare fără speranță,

Ridic privirea către cer,

Căci știu că Dumnezeu mă vede

Și în iubirea Lui eu sper.

 

Nădejdea mea este Hristos,

Nădejdea mea este iubirea,

Nădejdea mea este credința

Și drumul către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

200. Credința veșnică

 

Două sute de cântări s-au strâns

În această carte de credință,

Dar rugăciunea merge mai departe

Ca o lumină către veșnicie.

 

Doamne, primește fiecare vers

Ca pe-o jertfă mică și smerită,

Și fă ca toate aceste poezii

Să ducă inimile către Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 201–250

 

201. Rugăciune către Dumnezeu

 

Doamne, primește rugăciunea

Ce o aduc înaintea Ta,

Nu pentru vrednicia mea,

Ci pentru mila Ta cea mare.

 

Păzește-mi sufletul de rău,

Și dă-mi putere să iubesc,

Să merg pe calea Ta cea dreaptă

Și niciodată să nu mă lepăd.

 

Cristian Diaconița

 

202. Încrederea

 

Când nu mai știu ce să aleg

Și toate drumurile-s grele,

Îmi pun nădejdea în Hristos

Și las în mâna Lui problemele.

 

El știe drumul meu mai bine

Și vede ce eu nu pot vedea,

De aceea vreau cu credință

Să-mi pun viața-n mâna Sa.

 

Cristian Diaconița

 

203. Dumnezeu vede

 

Chiar dacă nimeni nu mă vede

Când fac un bine în tăcere,

Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea

Și o primești cu mângâiere.

 

Nu vreau răsplată de la oameni,

Nici laudă și nici mărire,

Ci vreau să fac binele în taină

Din dragoste și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

204. Glasul conștiinței

 

În liniștea din miez de noapte

Aud un glas în mine spunând:

„Întoarce-te spre Dumnezeu

Și lasă răul în urmă.”

 

Conștiința este o lumină

Ce poate arăta greșeala,

Dar numai Domnul poate vindeca

Și poate îndrepta cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

205. Pocăința

 

Pocăința nu este numai

O lacrimă ce cade jos,

Ci schimbarea vieții mele

Și întoarcerea la Hristos.

 

Să las păcatul în urmă

Și să încep un drum curat,

Cu rugăciune și iubire

Spre Dumnezeu, Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

206. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă de pocăință

Poate vorbi fără cuvinte,

Când omul își recunoaște vina

Și caută iarăși cele sfinte.

 

Doamne, primește lacrima mea

Și spală sufletul meu greu,

Ca să pot începe din nou

În lumina Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

207. Spovedania

 

Când îmi mărturisesc păcatul

Cu inimă sinceră și smerită,

Încep să văd din nou lumina

Și calea mea către Hristos.

 

Doamne, dă-mi curaj să recunosc

Tot ceea ce am făcut greșit,

Și ajută-mă să mă schimb

Cu sufletul cu adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

208. Curățirea sufletului

 

Nu aurul mă face curat,

Nici hainele frumoase ale lumii,

Ci inima care se pocăiește

Și caută mila lui Dumnezeu.

 

Curăță, Doamne, tot ce este rău

Din gândul și din sufletul meu,

Și fă din mine un om nou

Prin harul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

209. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă slăbiciune,

Ci puterea de a recunoaște

Că tot ce avem este un dar

Și că Dumnezeu ne iubește.

 

Ferește-mă de mândrie, Doamne,

De dorința de a fi mai sus,

Și învață-mă să slujesc

Așa cum ne-a învățat Iisus.

 

Cristian Diaconița

 

210. Mândria

 

Mândria ridică ziduri

Între om și Dumnezeu,

Îl face să uite de ceilalți

Și să se creadă mai presus.

 

Doamne, smerește-mi inima

Când începe să se înalțe,

Și pune în locul mândriei

Iubire și bunătate.

 

Cristian Diaconița

 

211. Ascultarea

 

Ascultarea de Dumnezeu

Este calea către lumină,

Când omul lasă voia sa

Și caută voia cea divină.

 

Doamne, ajută-mă să ascult

Cuvântul Tău cu credință,

Și să nu aleg după dorințe

Ce mă îndepărtează de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

212. Poruncile Domnului

 

Poruncile Tale sunt lumină

Pentru sufletul rătăcit,

Ele ne arată calea

Pe care trebuie să mergem.

 

Ajută-mă să le păstrez

Nu doar în minte, ci în faptă,

Ca viața mea să fie mereu

O mărturie curată.

 

Cristian Diaconița

 

213. Iubește-L pe Dumnezeu

 

Să-L iubesc pe Dumnezeu

Cu toată inima mea,

Cu sufletul și cugetul

Și cu întreaga viață a mea.

 

Iar dragostea aceasta sfântă

Să nu rămână doar cuvânt,

Ci să se vadă prin iubirea

Pe care-o port către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

214. Iubește-ți aproapele

 

Aproapele meu este fratele

Pe care Dumnezeu mi l-a dat,

Și chiar dacă uneori mă doare,

Trebuie să-l iubesc cu adevărat.

 

Să nu răspund cu răutate,

Să nu păstrez în mine ură,

Ci să aleg mereu iertarea

Și dragostea cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

215. Nu judeca

 

Nu judeca pe cel ce cade,

Căci poate mâine vei cădea,

Și numai Dumnezeu cunoaște

Adâncul inimii cuiva.

 

Mai bine roagă-te pentru dânsul

Și întinde-i mâna când îi este greu,

Căci dragostea aproapelui

Este porunca lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

216. Iertarea

 

Când cineva mă rănește, Doamne,

Ajută-mă să pot ierta,

Să nu păstrez în suflet ură

Și să nu răspund cu răutate.

 

Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce

Ce înseamnă adevărata iubire:

Să ierți chiar și atunci când doare

Și să alegi mereu pacea.

 

Cristian Diaconița

 

217. Dragostea

 

Dragostea adevărată rabdă,

Nu caută răul nimănui,

Nu se laudă și nu se umflă,

Ci caută binele aproapelui.

 

Doamne, să am această dragoste

În fiecare zi din viața mea,

Ca prin ea să Te pot vedea

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

218. Bunătatea inimii

 

O inimă bună nu întreabă

„Ce primesc dacă ajut?”,

Ci vede omul care suferă

Și se apropie fără teamă.

 

Doamne, pune în mine bunătate,

Să nu trec nepăsător,

Ci să fiu pentru cei din jur

Un semn al iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

219. Milostenia ascunsă

 

Când dai celui sărac în taină

Și nimeni nu te vede-n lume,

Cerul cunoaște fapta bună

Și Dumnezeu îi știe numele.

 

Nu căuta aplauze sau slavă,

Ci fă milostenia curat,

Din dragoste pentru aproapele

Și pentru Domnul Preaînalt.

 

Cristian Diaconița

 

220. Darul

 

Tot ceea ce primesc în viață

Este un dar de la Dumnezeu,

Și vreau să fiu recunoscător

Pentru fiecare lucru bun.

 

Să nu spun: „Eu am făcut totul”,

Uitând de Cel ce m-a ajutat,

Ci să spun cu inimă smerită:

„Slavă Ție pentru toate!”

 

Cristian Diaconița

 

221. Mulțumirea

 

Mulțumesc pentru pâinea zilnică,

Pentru apă și pentru lumină,

Pentru oamenii pe care-i iubesc

Și pentru fiecare zi senină.

 

Mulțumesc și pentru încercări,

Căci m-au făcut să înțeleg

Că fără Tine, Doamne Sfinte,

Pe drumul vieții nu pot merge.

 

Cristian Diaconița

 

222. Bucuria

 

Bucuria adevărată

Nu se cumpără cu bani,

Ea vine din inima care

Își pune nădejdea în Dumnezeu.

 

Chiar și-n ziua cea mai grea

Pot găsi un strop de lumină,

Când știu că Hristos este cu mine

Și iubirea Lui mă ține.

 

Cristian Diaconița

 

223. Pace

 

Dă-mi, Doamne, pace în suflet,

Când în jur este tulburare,

Și fă-mi inima asemenea

Unui lac liniștit sub soare.

 

Să nu răspund la rău cu rău,

Să nu aprind focul mâniei,

Ci să aduc în orice loc

Pacea sfântă a iubirii.

 

Cristian Diaconița

 

224. Răbdarea creștinului

 

Creștinul nu renunță ușor

Când drumul devine greu,

Ci se roagă și merge înainte

Cu nădejde în Dumnezeu.

 

Răbdarea este o virtute

Ce crește încet în suflet,

Prin încercări și prin rugăciune

Și prin iubire către Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

225. Nădejdea

 

Când nu mai văd nicio ieșire

Și lumea pare fără drum,

Ridic ochii către cer

Și spun: „Hristos este cu mine.”

 

Nădejdea nu mă lasă singur,

Nici când sufletul meu plânge,

Căci Dumnezeu poate deschide

O ușă chiar și când nu văd.

 

Cristian Diaconița

 

226. Curaj

 

Dă-mi, Doamne, curaj să spun

Când ceva nu este bine,

Să nu mă tem de oameni

Mai mult decât mă tem de Tine.

 

Curajul creștin nu este ură,

Ci puterea de a sta drept,

Cu adevărul în inimă

Și cu iubire pentru toți.

 

Cristian Diaconița

 

227. Adevărul

 

Adevărul poate uneori

Să doară, dar el vindecă,

Pe când minciuna pare dulce

Și sufletul îl înșală.

 

Doamne, păstrează-mă în adevăr

Și ferește-mă de minciună,

Ca vorba mea să fie curată

Și inima mea să fie bună.

 

Cristian Diaconița

 

228. Cuvântul și fapta

 

Nu este suficient să spun

Că Îl iubesc pe Dumnezeu,

Dacă în viața mea de fiecare zi

Nu fac ceea ce este bun.

 

Cuvântul trebuie să devină faptă,

Iar credința să rodească,

Ca viața mea să mărturisească

Iubirea Domnului ceresc.

 

Cristian Diaconița

 

229. Roadele credinței

 

Credința adevărată rodește

Iubire, pace și răbdare,

Bunătate și blândețe

Și o inimă milostivă.

 

Doamne, fă să crească-n mine

Roade bune zi de zi,

Ca oamenii să vadă-n viața mea

Lumina Ta cea vie.

 

Cristian Diaconița

 

230. Pomul bun

 

Pomul bun se cunoaște

După roadele pe care le dă,

Iar omul se cunoaște-n lume

După faptele din viața sa.

 

Doamne, fă-mă pom roditor,

Cu roade bune și curate,

Ca să aduc folos celor din jur

Și slavă numelui Tău sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

231. Grâul

 

Ca grâul care crește-n câmp

Sub ploaie, soare și furtună,

Așa să crească și credința

În inima mea cea bună.

 

Și când va veni vremea roadelor,

Să nu fie sufletul meu gol,

Ci plin de fapte bune

Și de iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

232. Vița

 

Hristos este vița cea adevărată,

Iar noi suntem mlădițele Lui,

Și fără El nu putem face

Nimic folositor în viață.

 

Doamne, ține-mă aproape de Tine,

Ca să pot aduce rod bogat,

Și să nu mă usuc departe

De izvorul Tău curat.

 

Cristian Diaconița

 

233. Viața

 

Viața mea este un dar

Pe care Tu mi l-ai oferit,

Și vreau să o trăiesc cu rost,

Cu sufletul către cer privit.

 

Nu știu cât timp îmi este dat,

De aceea vreau în fiecare zi

Să fac un bine și să iubesc

Și să mă apropii de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

234. Timpul

 

Timpul trece ca un râu

Și nu se întoarce niciodată,

De aceea fiecare clipă

Trebuie trăită cu folos.

 

Doamne, nu mă lăsa să pierd

Anii în lucruri trecătoare,

Ci ajută-mă să strâng în cer

Comori care nu pier.

 

Cristian Diaconița

 

235. Comoara din cer

 

Nu vreau să strâng comori pe pământ

Care ruginesc și pier,

Ci vreau să am o inimă bogată

În fapte bune înaintea Ta.

 

Căci adevărata comoară

Nu este aurul din lume,

Ci iubirea, credința și mila

Păstrate în numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

236. Casa sufletului

 

Casa sufletului meu, Doamne,

Vreau să fie curată mereu,

Să nu intre gânduri rele

Și să rămâi Tu în ea.

 

Curăță fiecare încăpere

A inimii mele slabe,

Și fă din ea un loc de pace

În care numele Tău să fie.

 

Cristian Diaconița

 

237. Veghea

 

Vegheați, spune Evanghelia,

Căci nu știm ziua și ceasul,

De aceea vreau să fiu mereu

Cu sufletul pregătit.

 

Nu vreau să dorm în nepăsare

Și să uit de Dumnezeu,

Ci să păstrez candela aprinsă

În inima mea mereu.

 

Cristian Diaconița

 

238. Candela inimii

 

Candela inimii mele

Să nu se stingă niciodată,

Ci să ardă prin credință

În orice zi din viață.

 

Dacă vântul lumii bate,

Apără-mi flacăra, Iisuse,

Și fă ca lumina ei să arate

Calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

239. Ușa

 

„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,

Și prin Tine intrăm la viață,

Iar sufletul care Te caută

Găsește adevăr și pace.

 

Deschide-mi, Doamne, ușa inimii

Când vin spre Tine cu smerenie,

Și ajută-mă să rămân

În casa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

240. Pâinea zilnică

 

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,

Căci toate darurile vieții

Vin din mâna Ta.

 

Învață-mă să nu risipesc

Și să împart cu cel flămând,

Ca pâinea mea să fie binecuvântată

Prin dragostea către aproapele.

 

Cristian Diaconița

 

241. Apa

 

Apa curge limpede din izvor

Și dă viață pământului,

Așa să curgă și iubirea

Din inima creștinului.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

Și fă-l limpede ca un izvor,

Ca fiecare om să găsească

În mine un cuvânt bun.

 

Cristian Diaconița

 

242. Izvorul

 

La Tine este izvorul vieții,

La Tine este lumina mea,

Și când sufletul îmi este însetat,

Mă apropii iar de Tine.

 

Nu mă lăsa să caut apa

În izvoare care seacă,

Ci condu-mă spre izvorul

Care nu seacă niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

243. Ploaia

 

Ploaia cade peste câmpuri

Și le dă putere să rodească,

Așa și harul Tău, Iisuse,

Poate sufletul să-l înnoiască.

 

Trimite ploaia Ta de har

Peste inima mea uscată,

Ca să răsară iar credința

Și dragostea cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

244. Floarea

 

O floare mică de pe câmp

Îmi amintește de Creator,

Căci frumusețea ei modestă

Vorbește despre Dumnezeu.

 

Dacă Tu îmbraci și florile

Cu frumusețe și lumină,

Cu atât mai mult vei avea grijă

De omul care Te caută.

 

Cristian Diaconița

 

245. Cerul

 

Privesc spre cerul plin de stele

Și mă gândesc la Creator,

La măreția Ta cea mare

Și la iubirea Ta pentru om.

 

Cât de minunată este lumea

Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!

Și cât de mic sunt eu înaintea

Măreției Tale fără margini.

 

Cristian Diaconița

 

246. Stelele

 

Stelele strălucesc în noapte

Ca niște lumini pe cer,

Și fiecare parcă spune:

„Slavă lui Dumnezeu!”

 

Când le privesc, îmi amintesc

Că lumea nu este întâmplare,

Ci poartă urma Creatorului

Și a puterii Sale mari.

 

Cristian Diaconița

 

247. Răsăritul

 

La răsăritul dimineții

Lumina se revarsă peste lume,

Și sufletul meu spune încet:

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

 

Fiecare zi este un dar,

O nouă șansă de iubire,

De aceea vreau să merg cu Tine

Pe calea către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

248. Apusul

 

Când soarele apune încet

Și cerul se umple de culoare,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și pentru iubirea Ta cea mare.

 

Iar când noaptea va veni,

Să-mi dai odihnă și pace,

Și să mă trezești cu bucurie

Într-o nouă zi de har.

 

Cristian Diaconița

 

249. Călătoria vieții

 

Viața este o călătorie

Pe un drum necunoscut,

Dar știu că la capătul ei

Mă așteaptă Dumnezeu.

 

De aceea merg fără teamă,

Cu credință și nădejde,

Căci Hristos este Călăuza

Ce mă conduce către cer.

 

Cristian Diaconița

 

250. Drumul spre Împărăție

 

Drumul spre Împărăția Cerurilor

Este drumul credinței vii,

Al iubirii și-al pocăinței,

Al rugăciunii zi de zi.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Fără să mă abat din cale,

Până când voi ajunge, prin mila Ta,

La lumina Împărăției Tale.                                                                                  

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

 

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

 

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

 

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

 

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

 

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

 

Acolo învățase să citească.

 

Acolo învățase să se roage.

 

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

 

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

 

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

 

Mihail studiase ani întregi.

 

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

 

Cunoscuse viețile Apostolilor.

 

Cunoscuse istoria primilor creștini.

 

Cunoscuse mărturiile martirilor.

 

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

 

Nu pentru a-i urî pe oameni.

 

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

 

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

 

Candela tremura.

 

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

 

Mihail își plecă fruntea.

 

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

 

Apoi adăugă:

 

— Și păzește-mă de mândrie.

 

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

 

---

 

PARTEA I

 

DRUMUL

 

CAPITOLUL I — PLECAREA

 

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

 

Își puse Evanghelia în traistă.

 

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

 

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

 

— Unde vei merge?

 

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

 

— Și ce vei face?

 

— Voi vorbi despre Hristos.

 

Andronic îl privi lung.

 

— Ai grijă.

 

— De ce?

 

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

 

— Nu mă tem.

 

— Să nu spui asta.

 

Mihail îl privi nedumerit.

 

— De ce?

 

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 

Mihail zâmbi.

 

— Atunci asta voi spune.

 

Bătrânul îl binecuvântă.

 

Clopotul bătu.

 

Porțile mănăstirii se deschiseră.

 

Mihail porni.

 

---

 

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

 

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

 

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

 

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

 

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

 

Un bătrân îl întrebă:

 

— Cine ești?

 

— Un creștin.

 

— Și ce cauți aici?

 

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

 

— Crezi că religia ta este adevărată?

 

Mihail răspunse:

 

— Da.

 

Mulțimea începu să murmure.

 

— Atunci dovedește!

 

Mihail deschise Evanghelia.

 

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

 

Astfel începu prima mare confruntare.

 

---

 

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

 

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

 

Învățații îl întrebau.

 

El răspundea.

 

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

 

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

 

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

 

Un filosof îl provocă:

 

— Și dacă descoperi că ai greșit?

 

Mihail răspunse:

 

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

 

Sala amuți.

 

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

 

— Atunci nu ești un fanatic.

 

Mihail zâmbi.

 

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

 

---

 

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

 

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

 

Citea.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Apoi compara.

 

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

 

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

 

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

 

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

 

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

 

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

 

Mihail privi spre cetate.

 

— Nu știu ce va face istoria.

 

— Dar tu ce vrei?

 

Mihail răspunse:

 

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

 

— Și cum o vei distruge?

 

Mihail ridică Evanghelia.

 

— Prin lumină.

 

---

 

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

 

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

 

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

 

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

 

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

 

Pe peretele din spatele lui era scris:

 

„Cine cunoaște adevărul?”

 

Mihail păși înăuntru.

 

Primul învățat întrebă:

 

— Ești sigur că ai dreptate?

 

— Sunt convins de credința mea.

 

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

 

— Atunci să cercetăm.

 

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

 

Dumnezeu.

 

Omul.

 

Păcatul.

 

Moartea.

 

Mântuirea.

 

Rugăciunea.

 

Viața veșnică.

 

Hristos.

 

Crucea.

 

Învierea.

 

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

 

Nu ridica vocea.

 

Nu insulta.

 

Nu râdea.

 

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

 

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

 

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

 

Mihail răspunse:

 

— Nici nu am venit pentru asta.

 

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

 

Mihail închise Evanghelia.

 

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

 

---

 

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

 

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

 

Se urcă pe o corabie.

 

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

 

Cerul se întunecă.

 

Valurile loviră corabia.

 

Un catarg se rupse.

 

Marinarii strigau.

 

Mihail îi ajută.

 

Un tânăr marinar căzu pe punte.

 

Mihail îl ridică.

 

— Ține-te bine!

 

— Vom muri!

 

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

 

Toți munciră.

 

În cele din urmă, furtuna trecu.

 

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

 

Căpitanul se apropie.

 

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

 

— Da.

 

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

 

Mihail privi marea.

 

— Nu știu.

 

— Și totuși crezi?

 

— Da.

 

— De ce?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

 

---

 

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

 

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

 

Erau puțini.

 

Aveau o biserică mică.

 

Clopotul era vechi.

 

Icoanele erau simple.

 

Dar oamenii se rugau.

 

Preotul cetății îi spuse:

 

— Suntem puțini.

 

Mihail răspunse:

 

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

 

— Și dacă vântul o stinge?

 

— O aprindem din nou.

 

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

 

Îi învăță pe copii din Scriptură.

 

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

 

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

 

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

 

---

 

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

 

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

 

Se uită la toate manuscrisele sale.

 

Își aminti de toate dezbaterile.

 

De toate drumurile.

 

De toate victoriile.

 

Și atunci o întrebare îl lovi:

 

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

 

Mihail închise ochii.

 

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

 

Era propria lui mândrie.

 

Îngenunche.

 

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

 

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

 

Nu era făcută să lovească oameni.

 

Era făcută să taie mândria.

 

---

 

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

 

Anii trecură.

 

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

 

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

 

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

 

Nu toate cetățile îl ascultau.

 

Nu toți îl credeau.

 

Uneori era alungat.

 

Alteori era primit.

 

Uneori câștiga dezbateri.

 

Alteori era învins într-un argument.

 

Dar continua.

 

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

 

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

 

Mii de oameni umplură piața.

 

Mihail urcă pe trepte.

 

În mâna sa avea Evanghelia.

 

În spatele lui se ridica o cruce.

 

Un conducător al cetății întrebă:

 

— De ce ai venit?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

 

— Și ce ai învățat după atâția ani?

 

Mihail privi mulțimea.

 

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

 

Apoi ridică Evanghelia.

 

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

 

Piața deveni tăcută.

 

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

 

Un vânt puternic trecu prin piață.

 

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

 

---

 

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

 

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

 

Unii descoperiră creștinismul.

 

Alții rămaseră în tradițiile lor.

 

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

 

Nu prin foc.

 

Nu prin sabie.

 

Ci prin întrebări.

 

Prin cărți.

 

Prin dezbateri.

 

Prin rugăciune.

 

Prin convertiri sincere.

 

Mihail privea toate acestea și spunea:

 

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

 

Un tânăr îl întrebă:

 

— Atunci cine a biruit?

 

Mihail privi spre cruce.

 

— Hristos.

 

---

 

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

 

Mihail îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Pașii îi erau mai lenți.

 

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

 

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

 

Bătrânul Andronic nu mai era.

 

Mormântul său se afla lângă biserică.

 

Mihail se opri înaintea lui.

 

— Părinte, m-am întors.

 

Vântul mișcă frunzele.

 

Mihail zâmbi.

 

Apoi intră în biserică.

 

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

 

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

 

Tăcu.

 

Clopotul începu să bată.

 

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

 

Mihail privi crucea.

 

În acea clipă își aminti toate drumurile.

 

Marea.

 

Furtunile.

 

Cetățile.

 

Dezbaterile.

 

Prietenii.

 

Adversarii.

 

Oamenii care îl ascultaseră.

 

Oamenii care îl respinseseră.

 

Și înțelese ceva.

 

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

 

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

 

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

 

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

 

Nu fusese distrugerea oamenilor.

 

Nu fusese cucerirea cetăților.

 

Fusese lumina aprinsă în suflete.

 

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

 

HRISTOS.

 

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

 

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

 

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

 

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

 

Era Cuvântul.

 

Scutul lui era credința.

 

Armura lui era rugăciunea.

 

Puterea lui era adevărul.

 

Iar legea lui era:

 

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

 

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

 

Dar crucea rămânea.

 

Evanghelia rămânea.

 

Credința creștină rămânea.

 

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

 

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

 

[Cristian Diaconița]

Te uiti la mine si nu mă mai vezi,

Esti doar o umbră ce stă la masă

Din tot ce-am fost si tot ce crezi,

A mai rămas o goală casă.

 

 

Vorbesc cu ziduri si cu tăceri

Răspunsul tău e doar o privire,

Un simplu astăzi" lipsit de ieri",

O rece si lentă despărtire.

 

Nu pot să sufăr acum,
Este mult prea devreme...
Totul e-n ceață groasă și fum,
De durere sufletu-mi geme...

Nu știu să sufăr și apoi,
Să zâmbesc cu seninătate...
Când totul se destramă în noi,
Înstrăinați de nesinceritate...

Nu vreau să mai sufăr ca atunci,
Când ai grăit cu-atâta nepăsare...
Cuvintele tale pe care le-arunci,
Rod în mine, tăcut, fără-ncetare...

Și am atâta suferință pentru mai târziu,
Să-mi duc singurătatea ca pe-o amară cruce...
Și ce-am să fac acum chiar nu mai știu,
Pe buze-i simt pelinul, care nu se duce...

Și-ți spun cu disperare mută-n glas,
Căci stau în fața ta fără cuvânt...
Oprește-te! Să nu mai faci un pas,
Că-ntr-un final ai reușit: m-ai frânt...

Spoticnită, buimăcită,

Rătăcită prin vreme —

Mi-am cusut sufletul

Cu trei feluri de ață,

Una de leac,

A doua de iertare

Și-a treia de uitare.

Cerșind vindecare,

În profundă tăcere —

Am uitat de-un azi,

de-un mâine,

Purtând doar ieri

În mii de gânduri.

 

M-am învățat

să merg înainte,

Eu cu mine,

fără popas,

Șchiopătând prin viață,

Răni adânci deschizând

Și cusându-le rar,

Mai des —

lăsându-le sângerânde.

 

M-am învățat să respir...

Inspirând din nimic,

Expirând dezamăgiri

În amestec cu regrete.

Am rămas doar eu,

Purtând în gând —

Trei sute de mii

de cuvinte rătăcite.

 

Peste orașul meu frumos,

Plânge luna, fără cineva s-o audă.

Noi, disperați, pierduți, fără umbrele,

Alergăm pe asfaltul umed.

Totuși, ne-am pierdut pe noi.

Plângem în continuu, fără motiv, sub luna albă și tristă.

 

Compusă pe 04.03.2026

Autor Zamurca Alina 

 

 

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

 

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

 

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.

E vreme cenușie și urâtă

Eu stau pierdut ,privind pe geam

Simt cum ceva mă tot irită

Spini în călcăie parcă am.

 

Pământul ud respiră parcă

Și ceața deasă se coboară

Pe mine dorul mă încearcă

Și frământarea mă doboară.

 

Renasc un pic zărind pădurea

Când ceața deasă-i dă răgaz

Mi-ascund și șterg înșiruirea 

A lacrimilor multe pe obraz.

 

Îmi dau curaj ,nu am scăpare

Să pot răzbi prin ceața deasă

Tot ce e viu ușor nu moare

Deși e grea calea aleasă.

 

Aștept bâhnița să dispară

Neliniștea să nu mai fie

Aș vrea să ies puțin afară

Să-mi simt ființa că e vie.

 

Și sper la soare să apară

Să lumineze a mea cale

Sper negura ca să dispară 

Să pot privi în depărtare.

 

Îmi dau restart din piroteală

Și mă îndrept spre ușă iute

Să ies din bezna cea mortală

Și din privirile ce îs pierdute.