O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

PROLOG

Lumea de după două veacuri

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

Știința făcuse pași uriași.

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

De ce este omul încă neliniștit?

Avea aproape tot ce își putea dori.

Dar nu avea întotdeauna pace.

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

Avea tăcere.

Pereții erau acoperiți cu icoane.

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

Înaintea icoanelor ardeau candele.

Deasupra ușii era scris:

„Lumina luminează în întuneric.”

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

Iar viața lui avea să se schimbe.

---

PARTEA I

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

Capitolul 1 – Andrei

Andrei avea șaisprezece ani.

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

Totul era ordonat.

Totul era rapid.

Totul era automat.

Dar Andrei nu era fericit.

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

— Ești bine?

— Da.

— Pari trist.

— Nu sunt trist.

Mama îl privi câteva clipe.

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

Andrei nu răspunse.

Privea orașul.

Milioane de oameni se mișcau sub el.

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

---

Capitolul 2 – Întrebarea

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

Un elev ridică mâna.

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

Profesorul zâmbi.

— Desigur.

— Ce anume?

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

— Nu știm încă toate răspunsurile.

Andrei ridică și el mâna.

— Dar știm de ce existăm?

Clasa amuți.

Profesorul îl privi.

— Aceasta este o întrebare filozofică.

— Dar este importantă.

Profesorul nu mai răspunse.

În acea zi, Andrei începu să caute.

Căută în arhive.

Citi cărți.

Ascultă oameni de știință.

Citi filozofi.

Dar întrebarea rămânea:

De ce existăm?

---

PARTEA A II-A

BISERICA

Capitolul 3 – Lumina

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

Nu știa unde merge.

Apoi văzu o lumină.

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

Andrei se opri.

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

Ușa era deschisă.

Intră.

Liniștea îl înconjură.

Nu existau ecrane.

Nu existau reclame.

Nu existau zgomote.

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

Andrei privi icoanele.

În fața lui se afla Hristos.

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

Din apropiere se auzi o voce:

— Cauți ceva?

Andrei se întoarse.

Era preotul bisericii.

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

— Nu știu, răspunse Andrei.

— Atunci ai venit într-un loc bun.

— De ce?

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

---

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

Andrei se așeză.

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

— Poți.

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

Privi spre icoana lui Hristos.

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

— Care?

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

Andrei tăcu.

Părintele continuă:

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

— Pentru cine a venit?

— Pentru oameni.

— Pentru toți?

— Pentru toți.

---

PARTEA A III-A

CARTEA

Capitolul 5 – Biblia

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

Pe un raft se afla o Biblie.

Andrei o luă în mâini.

— Este foarte veche.

— Da.

— De ce nu folosiți una digitală?

— Putem folosi și una digitală.

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

Părintele zâmbi.

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

Andrei deschise cartea.

— De unde să încep?

— De la Evanghelie.

— De ce?

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

Andrei începu să citească.

Nu înțelese totul.

Dar ceva îl atrăgea.

Nu era doar o carte despre trecut.

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

---

PARTEA A IV-A

ÎNCERCAREA

Capitolul 6 – Orașul

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

Dar nu uită biserica.

Într-o zi, îi spuse părintelui:

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

Părintele zâmbi.

— Nu trebuie să fie.

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

Trebuia căutat cu sinceritate.

---

Capitolul 7 – Iarna

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

Rețelele energetice fură afectate.

Sistemele automate se opriră.

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

Părintele Gavriil deschise porțile.

— Intrați.

Oamenii intrară.

Unii aveau nevoie de hrană.

Alții de căldură.

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

„Nu sunteți singuri.”

Andrei începu să ajute.

Căra apă.

Împărțea mâncare.

Mergea la bătrâni.

Stătea lângă copiii speriați.

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

Părintele răspunse:

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

---

PARTEA A V-A

ÎNTOARCEREA

Capitolul 8 – Alegerea

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

Andrei însă nu uită.

Înțelesese ceva:

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

— Nu spuneți asta.

— Este firesc.

— Și cine va avea grijă de ea?

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Oamenii.

— Care oameni?

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

---

PARTEA A VI-A

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

Capitolul 9 – Bătrânul

Anii trecură.

Andrei deveni profesor.

Părintele Gavriil îmbătrâni.

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

— Părinte.

— Da?

— Vă este teamă?

Bătrânul zâmbi.

— De ce să-mi fie teamă?

— De moarte.

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

Apoi adăugă:

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

Andrei îi luă mâna.

— Vă mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că m-ați învățat să caut.

— Eu nu te-am învățat să găsești.

— Atunci?

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

---

PARTEA A VII-A

LUMINA RĂMÂNE

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

Biserica fu plină.

Andrei stătea în fața icoanei.

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

Atunci întrebase:

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

Acum cunoștea răspunsul.

Da.

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

---

PARTEA A VIII-A

ANDREI

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

Orașul se schimbase din nou.

Clădirile vechi dispăruseră.

Alte tehnologii apăruseră.

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

Andrei devenise cel care aprindea candela.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Într-o zi, un copil intră în biserică.

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

Andrei îi răspunse:

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

— De ce?

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

— Ce să nu uite?

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

Copilul privi icoana.

— Cine este?

Andrei zâmbi.

— Iisus Hristos.

— Și ce a făcut?

Andrei se așeză lângă el.

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

Copilul îl privi.

— Și povestea Lui s-a terminat?

Andrei clătină din cap.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

— Atunci ce este?

— Începutul nădejdii.

---

EPILOG

PENTRU TOȚI OAMENII

În acea seară, biserica era goală.

Andrei aprinse candela.

Apoi se opri în fața icoanei.

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

Dar în biserică exista o altă lumină.

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

Andrei închise ochii.

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

De oamenii care iubiseră.

De cei care greșiseră.

De cei care se pocăiseră.

De cei care ajutaseră.

De cei care se rugaseră.

De cei care păstraseră credința.

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

Fusese povestea omului.

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

Omul care căuta adevărul.

Omul care putea să cadă și să se ridice.

Omul care putea să uite și să-și amintească.

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

Andrei privi pentru ultima dată candela.

Și șopti:

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

Apoi ieși din biserică.

În urma lui rămase candela.

Flacăra ei era mică.

Dar nu se stingea.

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

Pentru că fiecare viață este o poveste.

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

Sfârșit.

Viața lui Ion Olaru

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

Personalitatea și caracterul

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

Înfățișarea și stilul său

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

Obiceiuri și preocupări

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

Relațiile cu familia

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

Moștenirea lăsată în familie

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

Prolog — Clopotele din Tâmpa

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

Unii aduceau saci cu grâu.

Alții aduceau lemne.

Alții își aduceau familiile.

Și toți spuneau același lucru:

— Vin.

Nimeni nu mai întreba cine.

Se știa.

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

Avea peste șaptezeci de ani.

Părul îi era alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar ochii îi erau limpezi.

În fața lui se afla un tânăr.

Îl chema Andrei.

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

Nu era cavaler.

Nu era boier.

Nu era conducător de oști.

Era doar un om din Brașov.

— Părinte, spuse el, au venit solii.

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

— Știu.

— Spun că armata e aproape.

— Știu.

— Spun că trebuie să plecăm.

Serafim se întoarse încet.

— Și tu vrei să pleci?

Andrei coborî privirea.

— Nu.

— Atunci de ce ai venit?

Tânărul tăcu.

Apoi răspunse:

— Mi-e frică.

Bătrânul zâmbi trist.

— În sfârșit, ai spus adevărul.

Andrei îl privi surprins.

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi din nou.

Oamenii se opriră în stradă.

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

Suna pentru primejdie.

Și atunci Brașovul înțelese.

Războiul venise.

---

Capitolul I — Cetatea

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

Se reparau porți.

Se întăreau ziduri.

Se cărau pietre.

Se pregăteau provizii.

Femeile coseau haine pentru răniți.

Copiii duceau apă.

Bătrânii pregăteau bisericile.

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

Nu se cerea moartea nimănui.

Nu se cerea răzbunare.

Se cerea putere.

Se cerea înțelepciune.

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

Una îi tăia sprânceana.

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

— Nu.

— Atunci ține-o.

Andrei o primi.

— E grea.

— Nu sabia e grea.

Mihail privi spre munți.

— Ceea ce urmează este greu.

Andrei privi și el.

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

Apoi mii.

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

Ca o mare de foc.

— Câte sunt? întrebă Andrei.

— Destule.

— Putem să-i oprim?

Mihail tăcu.

— Nu știu.

Andrei se uită la el.

— Cum adică nu știi?

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

— Atunci ce facem?

Mihail zâmbi.

— Ne facem datoria.

---

Capitolul II — Predica

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

Țărani.

Negustori.

Meșteșugari.

Soldați.

Călugări.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Toți așteptau.

Serafim urcă treptele bisericii.

În mâna dreaptă ținea o cruce.

În stânga, o Evanghelie.

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

Ridică Evanghelia.

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

Mulțimea tăcu.

— Cetatea adevărată este în inima omului.

Un copil începu să plângă.

Mama lui îl strânse la piept.

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

Ridică crucea.

— Casele voastre.

Oamenii ascultau.

— Copiii voștri.

Tăcere.

— Bisericile voastre.

Și mai multă tăcere.

— Libertatea voastră de a vă ruga.

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

— Amin!

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

— Amin!

Serafim coborî crucea.

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

Mulțimea rămase tăcută.

Apoi preotul adăugă:

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

---

Capitolul III — Solul

În a treia zi veni un sol.

Purta haine otomane.

Era înalt și avea o barbă neagră.

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

Mihail îl privi.

— Și de ce ai venit?

— Cu un mesaj.

— Spune-l.

Yusuf desfăcu pergamentul.

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

Mihail îl privi lung.

— Și dacă nu?

Yusuf nu răspunse.

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

Yusuf împături pergamentul.

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

— Este frumoasă.

Mihail îl surprinse.

— Ce?

— Biserica.

Căpitanul se uită și el.

— Da.

Yusuf oftă.

— Și noi avem locuri frumoase.

Mihail îl privi cu atenție.

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

Yusuf zâmbi trist.

— Poate.

Apoi plecă.

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

Serafim clătină din cap.

— Nu știu.

— Era dușmanul nostru.

— Da.

— Și totuși...

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

Mihail privi focul.

— Războiul complică toate lucrurile.

— Nu, fiule.

Serafim îl privi.

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

---

Capitolul IV — Prima noapte

Tunurile au început înainte de răsărit.

Primul bubuit zgudui ferestrele.

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

Al treilea trezi întregul oraș.

Andrei se afla pe zid.

— Vin!

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

Mii de oameni înaintau.

Tobele băteau.

Caii alergau.

Scările erau ridicate.

Berbecii erau împinși înainte.

Mihail ridică sabia.

— Nu trageți până nu ajung aproape!

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

— Părinte...

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

— Da?

— Mi-e frică.

— Știu.

— Iar?

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

Primele scări loviră zidurile.

Atacatorii urcau.

Apărătorii respingeau.

Noaptea devenise foc.

Metalul lovea metalul.

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

Tânărul îngheță.

Ochii celor doi se întâlniră.

Pentru o clipă, totul dispăru.

Nu mai era cetate.

Nu mai era armată.

Erau doi oameni.

Apoi Mihail strigă:

— Andrei!

Tânărul se feri.

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

Andrei rămase nemișcat.

Mihail îl apucă de braț.

— Dacă eziți, vei muri.

— Nu vreau să omor.

— Nici eu.

Mihail privi spre câmpul de luptă.

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

Andrei înțelese.

Nu îi plăcea.

Dar înțelese.

---

Capitolul V — Iarna

Asediul dură săptămâni.

Apoi luni.

Zăpada acoperi munții.

Apa îngheță în găleți.

Grâul începu să se împuțineze.

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

Soldații dormeau câteva ore.

Copiii nu mai râdeau.

Dar clopotele continuau să bată.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Uneori doar o singură dată.

Dar băteau.

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

Acolo îl găsi pe Serafim.

Bătrânul stătea în genunchi.

— Părinte?

— Da.

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

Serafim rămase tăcut.

— Nu știu.

Andrei se încruntă.

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

— Dar atunci ce avem?

Serafim se ridică.

— Credința.

— Și dacă murim?

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

Andrei îl privi.

— Atunci ce este?

Serafim se apropie de icoană.

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

---

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

Avea patruzeci de ani.

Soțul ei murise în primul atac.

Avea doi copii.

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

— Pentru patru zile.

Ana privi spre depozit.

— Nu.

— Ce?

— Mai avem.

— Unde?

Femeia îi conduse într-o pivniță.

Acolo erau ascunși saci cu făină.

— De ce nu ai spus?

Ana îl privi.

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

Mihail își scoase mănușa.

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

— Știu.

— Și acum îți dai și mâncarea?

Ana răspunse:

— Nu dau mâncarea.

— Atunci?

— Dau ceea ce avem.

Mihail înțelese.

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

O bucată de pâine.

Un sac de cartofi.

Un borcan cu miere.

Un pumn de nuci.

Oamenii își împărțiră proviziile.

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

---

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

Dar nu toți erau curajoși.

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

Își pierduse averea.

Își pierduse casa de la marginea orașului.

Își pierduse fratele.

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

Avea doar paisprezece ani.

— Tată!

Pavel se întoarse.

— Du-te!

— Ce faci?

— Te rog!

— Vrei să-i lași să intre?

Pavel începu să plângă.

— Nu mai pot.

Fata se apropie.

— Dar ceilalți pot?

Pavel se prăbuși în genunchi.

— Nu știu ce să fac.

Fata îl îmbrățișă.

— Atunci vino cu mine.

Împreună merseră la paznici.

Pavel mărturisi.

Poarta fu întărită.

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

Unii cereau moartea lui.

Dar Serafim interveni.

— Dreptatea trebuie făcută.

Apoi privi spre Pavel.

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

Pavel fu întemnițat.

Nu ucis.

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

---

Capitolul VIII — Focul

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

Focul se răspândi.

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

Oamenii alergară cu găleți.

Andrei intră în clădire.

— Ieși! strigă Mihail.

— Sunt oameni înăuntru!

— Andrei!

Tânărul intră.

Găsi doi copii.

Îi ridică.

Îi scoase afară.

Apoi se întoarse.

Într-un colț găsi un soldat rănit.

Nu purta uniforma apărătorilor.

Era un soldat otoman.

Andrei se opri.

Omul era aproape inconștient.

— Ajutor...

Andrei îl ridică.

Îl scoase și pe el.

Când Mihail îl văzu, întrebă:

— Cine este?

— Un rănit.

— De-al nostru?

Andrei clătină din cap.

Mihail privi soldatul.

Apoi spuse:

— Atunci este un om.

Soldatul fu dus la bolniță.

Acolo primi apă.

Pansamente.

Mâncare.

Când își reveni, întrebă:

— De ce?

Călugărul îi răspunse:

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

Soldatul privi icoana din cameră.

Nu spuse nimic.

---

Capitolul IX — Ultimul asalt

Primăvara veni.

Zăpada începu să se topească.

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

Armata pregătea atacul final.

Mihail adună comandanții.

— Nu mai avem suficienți oameni.

— Câți?

— Prea puțini.

— Tunuri?

— Și mai puține.

— Provizii?

Mihail tăcu.

Toți înțeleseră.

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

Nimeni nu răspunse.

— Nu vă promit că vom trăi.

Tăcere.

— Nu vă promit că vom birui.

Tăcere.

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

Andrei se uită la oameni.

Văzu soldați.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Preoți.

Negustori.

Fierari.

Țărani.

Toți stăteau împreună.

Atunci înțelese.

Brașovul nu era zidul.

Brașovul erau oamenii.

---

Capitolul X — Ultima zi

Dimineața începu cu ceață.

Apoi se auziră tobele.

Apoi cornurile.

Apoi strigătele.

Armata înainta.

Porțile fură lovite.

Tunurile trăgeau.

Zidurile se cutremurau.

O parte se prăbuși.

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

Mihail ridică sabia.

— Înapoi!

Andrei lupta lângă el.

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

Dinspre munți se auzi un vuiet.

Mihail ridică privirea.

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

Oastea aliată sosise.

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

Cavalerii dinspre apus veniseră.

Oameni din satele din jur veniseră.

Țărani înarmați.

Soldați.

Mercenari.

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

Bătălia deveni uriașă.

Seara, câmpul era acoperit de fum.

Apoi se făcu liniște.

Atacul se oprise.

Brașovul rezistase.

---

Capitolul XI — După luptă

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

Nu era nimeni care să danseze.

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

Prea mulți muriseră.

Pe ziduri erau crăpături.

Casele erau arse.

Bisericile aveau ferestre sparte.

Piața era plină de moloz.

Andrei mergea printre ruine.

Îl găsi pe Mihail.

Căpitanul stătea lângă un zid.

— Am câștigat? întrebă Andrei.

Mihail îl privi.

— Nu știu.

Andrei zâmbi amar.

— Iar „nu știu”.

— Da.

Mihail se uită spre cimitir.

— În război, victoria este un cuvânt greu.

Serafim veni lângă ei.

În mâini ținea o cruce.

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

Bătrânul răspunse:

— Îngropăm morții.

— Și apoi?

— Reparăm casele.

— Și apoi?

— Ridicăm bisericile.

— Și apoi?

Serafim zâmbi.

— Ne amintim.

---

Capitolul XII — Yusuf

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

Printre ei se afla Yusuf.

Andrei îl recunoscu.

— Tu.

Yusuf zâmbi obosit.

— Eu.

— Ai fost la porți.

— Da.

— De ce ai venit?

Yusuf privi spre ruine.

— Pentru că am primit un ordin.

Andrei tăcu.

— Și acum?

Yusuf oftă.

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

Andrei se uită la el.

— Ce vrei să spui?

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

— Dar eu am văzut oameni.

Serafim se apropie.

— Și noi am văzut un om.

Yusuf îl privi.

— De ce mă tratați cu milă?

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

Yusuf coborî privirea.

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

Serafim răspunse:

— Dumnezeu îi vede pe toți.

---

Capitolul XIII — Crucea

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

Casele fură reconstruite.

Zidurile reparate.

Fântânile curățate.

Bisericile restaurate.

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

Nici numele unui general.

Nici numele vreunui erou.

Era scris doar:

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

Mihail îl privi.

— De ce atât de simplă?

— Pentru că nu vreau să uităm.

— Ce?

Andrei se opri.

— Că am fost aproape să pierdem totul.

— Și totuși n-am pierdut.

Andrei privi spre biserică.

— Am pierdut oameni.

Mihail tăcu.

— De aceea trebuie să ne amintim.

---

Epilog — Ultima Cruciadă

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

Andrei zâmbi.

Era bătrân.

Părul îi albise.

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

Dar ochii îi erau aceiași.

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

— Și a fost?

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

— Nu.

— Atunci de ce?

Bătrânul se aplecă spre copil.

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

Copilul se miră.

— Mai sunt războaie?

— Nu despre asta vorbesc.

Andrei făcu semnul crucii.

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

— Cu cine?

Bătrânul privi spre munți.

— Cu frica.

Apoi spre biserică.

— Cu ura.

Apoi spre oraș.

— Cu lăcomia.

Și, în cele din urmă, spre copil.

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

Copilul tăcu.

Andrei continuă:

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

— Și cine a câștigat?

Bătrânul zâmbi.

— Cel care și-a păstrat sufletul.

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

Peste zidurile vechi.

Peste Tâmpa.

Peste mormintele celor căzuți.

Peste casele ridicate din nou.

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

Andrei închise ochii.

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

Focul.

Tunurile.

Strigătele.

Zidurile.

Crucea.

Și glasul bătrânului Serafim:

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

Apoi clopotul bătu din nou.

Iar Brașovul tăcu.

Nu de frică.

Ci de recunoștință.

Pentru cei care plecaseră.

Pentru cei care rămăseseră.

Pentru credința păstrată.

Pentru casele reconstruite.

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

Și pentru pacea care venise după război.

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

Deveni o legendă.

Nu despre ură.

Nu despre răzbunare.

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

Un clopot care nu chema la război.

Ci la rugăciune.

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

Nu când armatele au plecat.

Nu când zidurile au fost reparate.

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

Sfârșit.

PROLOG

Clopotul care a bătut în miezul nopții

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

Cartea fusese a bunicii ei.

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

Atunci se auzi clopotul bisericii.

O singură dată.

Dong!

Maria ridică privirea.

Era aproape miezul nopții.

Clopotul nu trebuia să bată.

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

În curtea bisericii nu era nimeni.

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

O lumină.

Nu era lanternă.

Nu era foc.

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

Maria își puse haina și ieși.

Nu știa de ce.

Parcă cineva o chema.

---

CAPITOLUL I

Ușa din trunchiul bătrânului pom

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

Frunzele foșneau sub pașii ei.

Luna lumina drumul.

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

Pe scoarță era sculptată o cruce.

Maria se apropie.

În trunchi exista o ușă mică.

Ușa nu avea clanță.

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

Maria puse mâna pe ușă.

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

O voce blândă se auzi:

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

Maria tresări.

— Cine a vorbit?

— Unele uși se deschid cu inima.

Ușa se deschise.

Dincolo de ea nu era întuneric.

Era o lume întreagă.

Maria păși înainte.

Și deodată căzu.

Nu într-o prăpastie.

Ci prin lumină.

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

Maria deschise ochii.

Se afla într-o grădină nesfârșită.

Pretutindeni creșteau pomi.

Unii aveau mere de aur.

Alții aveau pere albastre.

Unii aveau frunze argintii.

Iar alții erau acoperiți cu flori.

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

Maria rămase nemișcată.

— Unde sunt?

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

— În Țara Pomilor.

Maria se întoarse.

În fața ei se afla o pasăre albă.

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

— Tu vorbești?

— Bineînțeles.

— Cine ești?

Pasărea își plecă ușor capul.

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

Teofil o privi cu blândețe.

— Te vei întoarce.

— Când?

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

Maria se uită spre oraș.

— Și unde este?

Pasărea tăcu.

— Asta trebuie să descoperi singură.

---

CAPITOLUL II

Țara Pomilor

Maria porni împreună cu Teofil.

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

Nu existau drumuri obișnuite.

Cărările se schimbau.

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

Alteori treceau prin păduri.

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

Pe fiecare pom era câte un simbol.

O cruce.

O inimă.

O stea.

Un pește.

O coroană.

Un porumbel.

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

Teofil răspunse:

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

Maria atinse un pom mic.

Pe scoarța lui scria:

„Nu te teme.”

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

O voce se auzi:

— De ce te temi?

Maria se gândi.

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

Maria înțelese.

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

Trebuia doar să facă următorul pas.

---

CAPITOLUL III

Orașul cu șapte porți

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

Avea șapte porți.

Prima era din piatră.

A doua din lemn.

A treia din marmură.

A patra din fier.

A cincea din cristal.

A șasea din aur.

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

Deasupra ei scria:

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

Maria întinse mâna.

Poarta se deschise singură.

În interior era o piață uriașă.

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

În centrul pieței se afla o fântână.

Apa ei curgea fără oprire.

Lângă fântână stătea un bătrân.

Avea o mantie albastră și un toiag.

— Tu ești Maria?

Fata se opri.

— De unde știi numele meu?

Bătrânul zâmbi.

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

— Cine ești?

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

Maria privi în jur.

— Unde este Pomul Vieții?

Bătrânul arătă spre munți.

— Dincolo de Valea Umbrelor.

Maria se încruntă.

— Și de ce trebuie să merg acolo?

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

---

CAPITOLUL IV

Valea Umbrelor

A doua zi, Maria plecă.

Teofil o însoțea.

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

Pomi mari acopereau cerul.

La un moment dat, soarele dispăru complet.

Maria simți teamă.

Din întuneric se auzi un glas:

— Întoarce-te!

Maria se opri.

— Cine ești?

— Sunt glasul fricii tale.

— Și ce vrei?

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

Teofil îi spuse:

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

— Atunci cu ce?

— Cu lumina pe care ai primit-o.

Maria își aminti de biserica din satul ei.

Își aminti de lumina lumânărilor.

Își aminti de bunica ei.

Și își continuă drumul.

Umbrele se retrăgeau.

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

---

CAPITOLUL V

Împărăția Regelui de Aur

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

Era construit din piatră albă.

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

În fața palatului stătea un rege.

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

— Maria, ai ajuns.

— Tu ești regele acestei țări?

— Nu sunt stăpânul ei.

— Atunci cine este?

Regele ridică privirea spre cer.

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

Maria tăcu.

Regele îi întinse un măr.

— Ia-l.

Maria privi fructul.

— Ce este?

— O alegere.

— Dacă îl mănânc?

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

Maria se gândi.

— Și dacă nu îl mănânc?

— Vei rămâne ceea ce ești.

Maria puse mărul înapoi.

— Atunci nu-l vreau.

Regele zâmbi.

— Ai trecut prima încercare.

---

CAPITOLUL VI

Pomul Vieții

Maria urcă muntele.

Teofil zbura înainte.

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

În centrul ei se afla un singur pom.

Nu era cel mai mare.

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

Nu era făcut din aur.

Era simplu.

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

Maria se apropie.

Pe trunchi era sculptată o cruce.

Sub cruce scria:

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

Maria puse mâna pe trunchi.

Pomul începu să lumineze.

În fața ei apărură imagini.

Văzu oameni care iertau.

Oameni care ajutau.

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

Văzu copii care împărțeau pâinea.

Văzu bătrâni care se rugau.

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

Maria înțelese.

Pomul Vieții nu era doar un loc.

Era un simbol.

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

Atunci o voce se auzi:

— Maria.

— Da?

— Ce ai învățat?

Maria răspunse:

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

---

CAPITOLUL VII

Întoarcerea

Teofil o conduse înapoi.

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

— Da.

— Te voi mai vedea?

Teofil zâmbi.

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

Maria trecu prin ușă.

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

Era dimineață.

Clopotul bisericii bătea.

Maria alergă spre sat.

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

O deschise.

Desenul pomului dispăruse.

În locul lui era o singură propoziție:

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

Maria zâmbi.

Începuse să înțeleagă.

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

---

EPILOG

Pomul care a rămas

Anii au trecut.

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

Maria privi spre pădure.

Apoi spre biserică.

— Poate că există mai aproape decât credeți.

— Unde?

Maria zâmbi.

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

Dar Maria știa.

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

Unele duc spre bogăție.

Altele spre putere.

Altele spre faimă.

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

Drumul credinței.

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

Se află lumina.

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

Nimeni din sat nu știa de ce.

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

Avea la gât o cruciuliță.

Maria zâmbi.

— Teofil...

Pasărea cântă.

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

Apoi totul dispăru.

Rămase doar vântul.

Și glasul clopotului.

Dong!

Maria închise ochii.

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

O legendă despre curaj.

Despre iertare.

Despre credință.

Despre lumină.

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

Sfârșit.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

Și rup foi din calendar

Peste zile iarăși sar

Nici nu știu ce nu mă doare 

Să-ți șoptesc din întâmplare

Beau pahar după pahar

Cu venin să sting, în zadar

Zorii vin, la fel și pleacă

Și simt zilele cum scapă

Printre degete se scurge

Timpul fin, uite-l cum curge

Să mă-ntreb unde-oi ajunge

Poate atunci când n-oi mai plânge. 

Iar mă-ngrop sub patură, tăcut,
Mama mă judecă, la fel ca la-nceput.
De tata nu mai zic, e-un gol amar,
Plecarea lui e vechiul meu calvar.

Ți-aș spune totul în cuvinte puține:
Nu-mi este dor de tine...
De nepăsarea ta, care știi că mă doare,
Să rătăcesc pe-ale minții mele coridoare...

Acuma îți scriu că de tine nu-mi e dor...
Cu fiecare zi, petrecută fără tine, mor:
Inutilă bătaie de inimă - o durere în plus -,
Asta-i starea în care, lipsind, m-ai adus...

Așa că nu-ți voi trimite-aceste gânduri,
În care te-am risipit într-o mie de rânduri...
Și nu știu cum să-ți spun că nu mi-e dor,
Cu fiecare zi, înstrăinat și singur, mor...

Mi se pare că avem avem voie la cuvânt, să spunem ce gândim, 

uneori prea mult, că tot nu ne mai aude nimeni; apa trece pietrele rămân.

      Se vor schimba vremurile,dar nu în bine. Aceste timpuri tulburi , vor 

fi trecute în istorie, ca eșecuri în politica Europei, un desmăț.

     Țări dezvoltate, care aveau un cuvânt de spus, s-au păcălit, sau au avut 

gânduri ascunse cu aceasă U. E.? Să ajungi slugă la porțile Bruxelles ? Să

primești de la ei voie să faci și ce nu ? Sau doar au pus ochii pe România și 

ne fac zile amare?

     Să ne sacrificăm animalele?

     Să mâncăm resturile aruncate de ei?

     Să le primim gunoaile?

     Să ne vaccinăm precum cobaii?

     Să ridicăm în slăvi prostia ?

     Când vom avea puterea : să spunem STOP !!!!!

Mână grea,  

tată, cu a ta mână grea  

muncești lucrând fier.  

Lumea spune, dar eu sper  

să n-ai mână de fier  

și-n suflet ger.  

Iar mama din cer  

sper să nu ierte  

a ta mână de fier.  

Iar eu doar pot să sper  

ca a ta mână de fier  

să nu-mi frângă trupul efemer.

Speranțe infinite am năruit,

Vorbele îmi sunt deşarte!

Tăcerea ta m-a biruit

Azi, totul ne desparte!

Simt disprețul ce mi-I porți,

Altceva n-ai fi știut vreodată!

Îl simt și nici măcar nu știi

Ce nedrept doare câteodată!!!

Am fost ce-a fost mai bun,

Și eu, și tu... o vreme

...prea repede ne-am pierdut.

Plecat te-ai vrut...mult prea devreme!

... Mi-ai fost atât de drag

Ca vinul cel dulceag...

Chip sublim între clipiri

A ochilor mei sclipiri...

Mi-ai fost doar o iluzie,

De-ai dispărut aşa ușor?

...Te mai găsesc in poezie

În câte-un vers chinuitor...

Și mi-ai rămas o toamnă moartă

O iarnă îngheţată de timp,

O primävară bacoviană

Și-o vară mai rece ca nicicând.

Și mi-ai rămas un an trecut

Și-mi ești un an ce o sa treacă..

Și-mi vei rămâne-un dor tăcut

A sufletului iliadă...