UN TREN CĂTRE NICIUNDE...

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

Se făcea că eram doar noi doi și ne plimbam la apus pe țărmul oceanului. Valuri verzi, reci ca smaraldul și înspumate precum șampania, se topeau sfârâind încet pe nisipul grunjos care ne ardea blând tălpile... Urmele noastre se treceau ca niște petice de nori deșirându-se calm în aurul solemn al ultimelor clipe din ziua care va muri în amurg...

Însă acea zi a trebuit totuși să moară, ca amurgul să se nască din briza-i răcoroasă și neverosimilă... Luna se va înalța încet poleind cu solzi de aur spinarea monstrului întunecat și neostoit care se zvârcolește în durerea facerii: nemărginirea oceanului nu mai este chiar atât de infinită. Încape tot în căușul palmelor tale, din care sorb însetat nectarul unei clipe care a devenit ea însăși veșnică...

Nu vom avea nevoie să culegem șoapta oceanului din cochilia vreunor scoici. Ritmul sacadat al valurilor ne tremură sub pleoape, sincronizat cu bătăile inimilor noastre. Suntem aici, dezbrăcați de umbre, scăldați în razele lunii care au căzut pe umerii noștri, împovărându-ne cu lumina castă a nopții.

Timpul s-a oprit suspendat între două țipete de albatroși, iar țărmul zdrențuit de valuri se cască somnoros înaintea noastră precum un șarpe negru sinuos care ne arată calea...

Șovăitori, pășim în lungul coastelor sale... Urcăm, ca mai apoi să coborâm iară, ocolind stâncile dantelate, gata să ne sfâșie tălpile sub margini nebănuite și ascuțite.

-Pășește cu curaj, îți zic. Nu-ți fie teamă! Nu este o stâncă tăioasă. E doar inima mea care tresare înfiorată sub umbra pasului tău. Ecoul bătăii inimii mele este zgomotul făcut de vârful degetelor tale care scormonesc tulburându-mi nisipul. 

Mă risipesc, ca tu să mă aduni iară... Mă torni în turlele castelului tău care oricum se va prăbuși sub valurile necruțătoare ale oceanului. 

Sunt zori...

    Pe-un singur ram, o floare de cais 
    Timid, înmugureşte-n veşnicie, 
    Iar umbra unui nor promis 
    A tremurat în roua care ştie 
    Că soarele trezit uşor din vis 
    Va străluci în petece de vie… 
    
    Pe-un singur ram, s-a scuturat o clipă 
    Ce-a numărat încă un pas spre infinit, 
    Zbătută-ncet, sistolic, o aripă 
    Anunţă lumii soarele spre asfinţit 
    Ameninţând cu-a razelor risipă 
    Cerul înalt, şi sfânt şi cuminţit…
    
    Pe-un singur ram, un bob de lacrimă amară 
    Se cască translucid către neant 
    Străluminând în aur fad minunile de-afară 
    De parc-ar vrea în stilul lui făţiş şi arogant 
    S-arunce efemer, final, un strop de primăvară 
    Zăgaz, în calea unui crivăţ rece şi distant...

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

Draga mea umbră...

Tu m-ai însoțit oriunde am fost și am găsit câtuși de puțină lumină în calea mea... în calea noastră...

Dar chiar și în vremuri întunecate, tot te-am simțit lângă mine, fiindu-mi aproape... N-am jinduit la multe lucruri în viața mea, doar mi-am dorit întotdeauna să te simt prelungidnu-te din mine pe perete, jucăușă în lumina slabă a lumânărilor, șoptindu-mi mereu cuvintele pe care aveam să le aștern pe hârtia sufletului meu...

Tu mi-ai purtat cu mândrie haloul ființei mele, arătând lumii întregi că exist, că respir, că vorbesc, că sunt viu, făcut ca atâția alții din carne și sânge, iar eu te-am arătat de-atâtea ori cu degetul, dând vina pe lumină - trivială gândire -, nerealizând ce înseamnă însăși proiecția ta pe perete...

Oare cum de n-am realizat importanța ta, cum de n-am văzut sprijinul tău pentru mine, devotamentul tău dincolo de orice dubiu, căci tu ai fost întotdeauna acolo, tăcută, răbdătoare, așteptând credincioasă un semn, o privire, un gest din partea mea către tine...

Egoist, am trecut printre atâtea alte umbre, admirându-le poate, negândind că poți fi geloasă, că poate te-am rănit fără să vreau, dar tu ai fost mereu indulgentă, lăsând de la tine, privindu-mă cu îngăduință, cu milă chiar, așteptând ca lumina să-mi curgă din răni, ca tu să-ți regăsești și mai bine conturul...

De multe ori, fără să realizez, cu tine, mi-am găsit și păstrat liniștea și intimitatea, cu atât cât tu ai fost mai densă și mai adâncă. În tine am coborât, și cu sfială, am descoperit lumi noi și vaste, care nu m-au părăsit nici în momentele în care eu m-am înstrăinat de mine...

Căci atunci când m-am destrămat, tu m-ai recompus cumva din rămășițele mele, lipindu-mă cu atenție și grijă, luând seama la cel care-am fost, ca să fiu în continuare, renăscut în umbră nouă... 

Tu...

Și dacă-ar fi până la final să-mi doresc ceva cu-adevărat, mi-aș dori ca tu să dăinui, fiindcă știu că sângele și carnea se trec și mi-ar place să te știu că vei rămâne acolo, pe perete, mereu, proiecție veșnică a ființei mele, martoră a propriei mele existențe...

Prea aprig foc în adevăr mistuitor

Ai pustiit cu ciudă tot zvâcul din simțiri

În inimă ai ars și cel cel mai pur fior

Cenușa ta în zbor ,e ceață în priviri.

În amăgiri ,speranțe doar ai pârjolit

Dorințe ,pasiuni ,cu nerv ai măturat

În amintiri ,cu gândul parcă  rătăcit

Să fie doară bine crezi tu ar fi păcat.

Și suflet tu prea greu și parcă nențeles

Știi doar să taci ,că rău nu poți a face

Pe chipul apăsat arați un zâmbet șters

Regretul cel amar ,deloc nu îti dă pace.

Minciuni nevinovate și neâncrederi multe

Frumoase sentimente ,pierdute îs în gheață

Chiar de trăiri au fost ,în clipele trecute

Acum nu este urmă ,măcar de o speranță.

De dragostea ,iubirea , îs sentimente vii

În brațe cu distanța au devenit prea seci

Iar de e greu prea mult rostirea mai rămâI

Să fim noi iarăși bine ,am devenit prea reci.

În așteptări de bine ,privirile pierdute

Se văd prea umilite de ce cred a primi

Ce nu se vede însă în vorbele tăcute

E poate nențelesul din ce poți oferi.

Iubire ,pasiune și clipe chiar intense

Trăite și simțite ,au fost totuși reale

În amintiri ascunse ,nu pot să fie șterse

E totul însă rece ,fără un pic de soare.

În mine nu mai crește primăvara,

doar iarba rece peste amintiri.

Sunt un oraș părăsit de lumină,

cu ferestre sparte și pași rătăciți.

Mi-am îngropat visele unul câte unul,

fără preoți, fără flori, fără cuvinte.

Le-am lăsat sub pământul inimii mele

și nimeni n-a venit să le plângă.

Uneori îmi aud copilăria strigând,

de undeva, dintr-un colț al trecutului.

Dar vocea ei devine tot mai slabă,

ca o lumânare uitată în furtună.

Cerul deasupra mea este același,

și totuși nu-l mai recunosc.

Stelele par cuie de argint

bătute într-un sicriu fără sfârșit.

Mă întreabă lumea dacă sunt bine.

Zâmbesc. Mereu zâmbesc.

Nimeni nu vede cimitirul dinăuntru,

unde îmi vizitez morții în fiecare noapte.

Iar când va veni ultima mea zi,

poate că nimic nu se va schimba.

Poate voi continua să merg prin întuneric,

căutând oameni care au plecat demult.

Și poate cea mai mare tristețe

nu este să pierzi pe cineva.

Ci să rămâi aici,

după ce tot ce ai iubit a dispărut.

A fost odată, ca nici-o dată, într-o poveste,

Un popor muncitor, dar nu mai este,

Străvechii Daci, își construiau case din lut,

Din ogoare culegeau, hrană modestă dar au putut.

Boul, calul, plugul și țăranul truditor,

Au binecuvântat pustiuri în ogor roditor,

Năvălitorii când au venit la stupii cu miere,

Au fost goniți, bătuți și au pierit.

Munca, avea rol mare în comunitate,

Ritualul ei măsurat după tradiții și soare,

Strictul necesar și-l agonisea fiecare,

Conștient că traiul pe pământ nu-i o eternitare.

Stadiul aceste cred că era așa zisa fericire,

Sufletul simplului om era plin de iubire,

Bogat nu era nimeni, era natura bogată

Nu se descoperise, acea faimoasă -roată-.

A fost odată un BABILON cu farisei,

Au crezut că sunt cei mai cei.....

Acum au apărut alții mai nebuni ca ei,

Nișe rebuturi, nu au rațiune, distrug Țerra,

Ni se sfârșește ERA ?

Unde-i cucul ce de parcă ne suna-nainte?

Strămutat este și ș-a pierdut aminte..

Pițigoiu ce-n a lui veșnica sineală

Scutura pretutindeni jăratic desfătării!

Tot ce-a ramas e doar luarea-aminte amară,

Și preasfântul farmec al podoabei zării

Pedepsit vetustului și mării..

Mi-e frică uneori, când gându-mi fuge-n viitor

Și veste îmi aduce, că Sus, există, un judecator,

Care la vremea, ce va să vie, doar de EL, știută

Chemat voi fi, Să-i spun ce fapte am, să fie iertător.

Mi-e frică, știind că toate-s scrise-n Cartea Vieții

Și n-am să pot minți, cum pe pământ, se întâmpla,

Să mai ascund, printr-o minciună, zic nevinovată

O faptă rea, un adevăr, ce-atât de tare...mă înșela.

Mi-e frică, pentru că n-am credință - adevarată

Și întrebat, la judecată, de ce porunca n-am ținut,

Că doar, scriptura am citit și, mers pe la biserici

Dar, cu ușurința, de la Calea Dreaptă, m-am abătut.

Mi-e frică, de anii mulți, ce-i port, cu greu în spate

Pe care Bunul Dumnezeu, iubindu-mă, cu-adevărat,

Mi i-a lungit, să pot trăi, iubi și timp pentru-a ierta 

Și să cunosc, că cel iubit, de Sus, este și, încercat.

Mi-e frică, că unul dintre noi, cândva, este chemat

Iar celălalt, rămâne întristat și, singur, fără-'nsoțitor,

Dar, asta-i viața pe pământ, fiind cu toții trecători

Pășind grăbiți, prin lume, către al nostru...Mântuitor!

---

Am înghețat alături de mine.

S-au ofilit treptat macii nebuni.

Am transferat pe pagini naive

absența de viață și de ecou.

— Mi-ai tipărit dureri în abundență

și-ai molipsit coperta cu regret.

Ai răsfățat dezamăgiri cu tremur

și ai pierdut o strofă din sonet.

(Nu vreau să știu ce spune cartea,

n-a trăit un rost c-al meu precar,

n-a irosit în van o-ntreagă viață

și n-a încuiat o dramă-n porțelan.) ❄️