UN TREN CĂTRE NICIUNDE...

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

    N-am ştiut c-ai să mai vii 
    Că-mi făceam curat prin vii, 
    Puneam strugurii la soare 
    Să se coacă prin ponoare... 
    
    N-am ştiut c-ai să mai stai 
    Un sărut ca să-mi mai dai, 
    Un sărut la ceas de noapte 
    Printre-mbrăţişări şi şoapte... 
    
    N-am ştiut c-ai şi plecat 
    Poate c-aş fi dereticat, 
    Prin a sufletului casă 
    Să-mi pun inima pe masă…

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.

Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...

Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...

Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...

Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...

    Când floarea-soarelui pe câmp s-a stins,
    Sărut pe gât și buze mi-ai pretins...
    Dar te întreb, din nou, a nu știu câta oară,
    Cine ești tu să mi te vâri în suflet de cu sară?
    
    Căci din petale aurii căzute-n drum,
    Te-ai potrivit să-mi șezi în umbră-acum,
    Și să-mi șoptești cu osebită neobrăzare,
    Că ești lumină de apus de soare...
    
    Or soarele, pe cer, s-a stins demult,
    Tăcerea lumii, în amurg, n-o mai ascult,
    Așa că, de te-aș crede de cuviință,

    Tu-mi aparții cu-ntreaga ta ființă...

Pe rafturi reci se cerne praful serii,

Când intri în farmacie copleșită,

Căutând un simplu leac contra tăcerii

Și un plasture pentru o inimă rănită.

Acolo unde stau flacoane aliniate,

Iar chimia promite-un răspuns instant,

Nu se găsesc remedii pentru anume șoapte,

Nici prafuri de uitare pentru cel plecat.

Medicamente de iubire de-ar exista,

Aș lua o pastilă, căci inima-mi moare...

Aveți ceva de dor? Două cutii, de mi-ati putea da,

...De când el a plecat, orice gând doare.

Farmacistul privește lung și spune încet,

Că pentru o așa durere n-are leac pe raft,

Niciun ceai și nicio pastilă n-au efect,

Când timpul este singurul remediu indicat.

Rețeta este goală, diagnosticul e clar:

O lipsă grea și cronică de pași și de cuvinte,

Plătesc cu lacrimi calde acest bilet amar

Și plec purtând în suflet aceleași dureri crunte.

Așa că strâng în pumn amintiri nuanțate

Și bandajez cu dor suspinele din piept,

Sperând că rănile vor fi cândva uitate,

Chiar dacă azi încă îl caut și-l aștept.

Nisipul curge lent în clepsidra din piept,

Iar timpul coase rănile lăsate-n urmă,

Fără prospecte vechi și fără tratament,

Când dorul ca o boală încet se mai consumă.

Pășesc în noapte, farmacia se închide în spate,

Iar pașii mei răsună stingher pe trotuar,

Trăind cu speranța că, dincolo de toate,

Voi învăța în timp de tot să-l pot uita...

Mi-am lăsat bricheta pe birou,

A rămas o urmă imprimată-n lemn.

Îți dai seama, de fapt, după ecou,

Căci am izbit-o de el.

Rămăsese fără gaz, atunci m-am întrebat:

Ce poți face cu o brichetă goală?

O poți umple din nou, dar am refuzat,

Căci nu va arde ca și prima oară.

O mai aprind din când în când,

Ultimele urme de substanță strigă,

Dar corzile vocale au ars cântând

Și n-au nicio șansă să-și revină.

Pagini de caiet, aprinse de ea,

Vor rămâne niște amintiri „arse”,

Căci nu le mai poate răni, nu mai e scânteia

Care să creeze amintiri frumoase.

O picătură de adevăr

Un cuțit în suflet

Înfige-mi-l mai tare

Încât să simt metal pe buze.

Răsucește-l mai adânc

Și uită-te la mine în ochi

Nu te doare?

Sângele fierbinte...

Curgând încet pe piept

Tot cu zâmbetul pe față

Iar privirea decedată

Străpunge-mă mai tare.

Încât să nu simt nimic

Să-ți arăți colții

Trosnește-mi oasele

Și lasă-mă fără suflare.

Doar trezește-mă din vis,

Chiar de-ar însemna

Să omori acea parte din mine,

Vlăguită și fără putere...

Oglinda se sparge încet

Pumnii îmbibați în sânge

Lacrimi fierbinți și grele

Rostogolindu-se pe ai săi pomeți.

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

În ziua în care am murit
nu a sunat niciun clopot.
Soarele a răsărit la fel,
cafeaua s-a răcit la fel,
doar eu am rămas în urmă,
ca o haină uitată pe un scaun.

Am murit încet, pe dinăuntru,
cu fiecare cuvânt înghițit,
cu fiecare „sunt bine” spus
cu buzele altcuiva.
M-am învățat să tac
până când tăcerea a început
să vorbească în locul meu.

Las în urmă o fată care râdea
fără să ceară voie,
care știa cum îi sună numele
rostit de cineva drag.
O las acolo, în fotografii,
și nu mai știu drumul înapoi spre ea.

Acum sunt între,
nici ce am fost, nici ce voi fi,
o crisalidă care nu știe
dacă dinăuntru va ieși lumina
sau mai mult întuneric.
Nu știu ce vine.
Știu doar că doare schimbarea
ca un pantof prea strâmt.

Singurătatea mea are ziduri moi,
mă afund în ea ca într-o apă
care nu e nici rece, nici caldă,
doar adâncă.
Mintea mea, odată casă,
a devenit un labirint
cu ușile încuiate pe dinăuntru.
Eu țin cheile,
dar nu-mi mai amintesc la ce folosesc.

Totuși,
în colțul cel mai ascuns din mine
ceva încă așteaptă.
O lumină, oricât de mică.
O mână pe umăr.
Cineva care să-mi spună
„te văd, chiar și așa,
mai ales așa”.

Poate că ziua în care am murit
nu e un sfârșit,
ci doar noaptea dinaintea
unei dimineți pe care încă n-o văd.
Și eu, cea care a rămas,
încă ascult după pașii ei.

Morbid ,în frământări tenebre

Ascuns , de multe ori ilogic

Căutător doar în tăceri acerbe

Egou ,în al tău vis te vezi destoinic.

E greu să fii compătimit

Nechibzuința ta a pus hotar

Prin ferme limite a tresărit

Târziu ,regretul jalnic și amar.

Trăiri intense în amintiri se zbat

În pribegie se împotrivesc uitării

În întrebări deșarte ,nu ar fi păcat?

Se perpelește chiar și firea stării.

Orgoliul macină speranța

Că totuși poate fi lumină

În căutări pierdute este cutezanța

Doar tu tăcere aspră ești de vină.

În asfințitul clipelor trecute

Reflexia frumosului rezistă

Amar tu chin din cele vorbe mute

Doar gropi induci pe calea tristă.

În agonie lucră disperarea

Tăcerea urlă cu putere

Mișcată crunt e nepăsarea

Ce simți acum e doar durere.

Tu inimă de încă bați

Și suflet tu ,de ai rămas

De reușiți să mă lăsați

Aș încerca să fac un pas.