O prietenie adevărată !

     Revăd și acum imaginea cutremurătoare, a unei nopți de iarnă în 

care, părinții mei, erau la masă și crezând că noi dormim, au început să 

plângă. Atunci am auziț-o pe mama spunând: Ștefane, nu mai pot să-i 

aud cum în joaca lor, spun: dă Doamne lapte, dă Doamne carne, dă 

Doamne bucurii și în casa noastră...mă încearcă gânduri pustii...

     -Femeie, șopti tata cu credință în Dumnezeu, vor veni și zile mai bune.

Au trecut și sărbătorile și tata vine cu o veste bună. Toți copii care sunt

în nevoi, vor pleca pe cheltuiala statului, în alte zone ale țării unde nu a fost 

secetă.Copii noștri vor fi salvați. Mama a dat un țipăt și ne-a adunat 

lângă ea, precum cloșca cu puii ei când sunt în pericol. Mamă să ai, cum 

spunea bunica, mamă să nu fii.

     -Mâine e Duminică, mergem la biserică, aprindem o lumânare și ne rugăm 

la Dumnezeu să aibă în grija pe copilașii noștri.

     Și, a venit și ziua plecării...Fuseseră câteva zile mai calde, zăpada începuse să se 

topească, era moină, iar drumurile erau pline de glod.Părinții ne-au condus până 

la marginea satului. Îmi amintesc și acum imaginea mamei, rămasă ca o statuie a 

dureri și tristeții. Un soare blând urca încet pe un cer senin.

     Tata, mergea în urma căruților și citeam pe chipul lui durera de noi. Tare a-și 

fi vrut să cobor din căruță, să merg cu el alături, să-l țin de mână și mai iau cu 

vorba...Trenul îl vedem prima oară, mi se părea a fii un balaur ce aruncă fum și 

ecântei. În Galați am fost cazați o săptămână la un cămin de copii. Bietul tata 

a rămas încă câteva zile, dormind pe unde apuca frământat de gânduri și flămând .

În cea de-a patra zi dimineață, l-am găsit agățat de grilajul de fier forjatal porții 

cu capul ascuns între brațe, plângând ca un copil. Era ultima oară când ne mai vedeam 

M-am apropiat de el, i-am mângâiat pumnii incleștați pe barele de fier și i-am spus :

      -Tată, eu sunt cea mai mare, o să am grijă de fratele și sora mai mică jur!

Așa ne-am despărțit de bunul meu tată, eu aveam doar nouă ani.

Apoi, la un control mi se spune că fratele care are 13 ani și jumătate va fi trimis înapoi 

acasă că a depăși vrâsta. Am intrat in panică, ce pot face?Trebuie să fie un director, să-l 

caut. Nu știu dacă era director, dar era singur in cancelarie și i-am zis:

      - Trebuie să ne ajuți, i-am zis din prag am auzit că fratele meu va fi trimis acasă

      -Fii liniștită.Fratele tău va merge cu voi, răspund eu pentru asta. I-am sărutat 

mâna și am plecat. Intr-o dimineață am plecat la drum, călătoria a durat o săptămână,

dormeam cum puteam pe băncile de lemn.Ni se dădeau sticle cu apă și pachete cu mâncare 

În diferite stații eram vizitați de doamne, frumos îmbăcate, care ne aduceau dulciuri și 

jucării. Una dintre ele s-a apropiat de mine și pocnindu-și palmele, i-a spus pretenii care o 

însoțea : -Tulai Doamne, uite ce mândruță e pruncuța asta...vrei să fii copilul meu să mergi 

la mine acasă? Nu știam ce să răspund, sora s-a cuibărit in brațele mele, fratele mă privea 

îngrijorat.

      Nu sunt orfană mai am soră și un frate, dacă ne luați pe toți, noi vrem să fim împreună.

Iteșă fată!...Merită pentru ea , să-i iei pe toți.

                                                                 va continua !                                                                                                                                                                                

,                                                                                                                          

Mi-am exprimat de multe ori dorința de a muri prin eutanasiere la cerere,

sau să am posibilitatea să spăs pe un buton și gata. Cine ne împiedică?

Cine este contra? Cui facem rău?

     Acest ritual poate fi realizat, în orce casă mortuară, civilizat, ordonat.

Doritorul acestui ritual are timp de gândire, timp de pregătire.

Își alege ziua, își face toate socotelele, își achiră toate datoriile, Și moartea 

la cerere poate fi o sărbătoare: te îmbraci cum vrei, înviți pe cine dorești,

organizezi cum vrei.

     Într-o sală festivă, cu masă festivă, muzică calmă, închinăm o cupă de 

șampanie cu cei dragi și când mă simt pregătită, dau semnalul și printr-o 

simplă injecție inchid ochii. Nu vi se pare minunat? De ce moartea să nu 

fie o sărbătoare?

     Omul trece prin atâtea suferințe :are diferite infirmități, blocat la pat,

consumator de medicamente distrugătoare, părăsit de familie, înternat în 

ospicii inconștient, în azile și acolo știm ce se întâmplă, se plătesc pensii și 

ajutoare și cineva profită de ele, Sunt ocupate spații locative- cheltuieli 

inutile...

     Un om bătrân, nu mai este viu în multe cazuri: și-a pierdut copiii, sau partenerul

care era totul pentru el, sau are o boală incurabilă și moare în fiecare zi câte puțin.

Dar acea așteptare.....știe cineva cât doare? Dar această moarte nu o comandă 

nimeni, este la cerere...

     Religia ? știm că Dumnezeu iubește lumea, iartă pe păcătoși, ajută omul la 

nevoie.... de de n-ar fi de acord ca omul să nu mai îndure și să sufere peste 

puterile lui ?

       Am mai pus în discuție acest subiect, dar lumea tace... de teamă? Nu are 

curaj? Este o idee...utopică?

       Lumea evoluiază, crează idei noi....Nu vreau să aud bârfe doar argumente

        pro....și contra....

Ies din minte și prind viață,

Mii de gânduri, chiar de dimineață,

Să le dau voie afară, mai întâi cui?

Natura pe locul întăi :

Ea ne iubește, ne găzduiește,

Nu face nimănui favoruri,

De ești om sau doar un pui...

Nu-i face rău nimănui.

Cu iubirea-i o problemă,

 De ești tânăr o trăiești,

Frumoasă-i viața, vând iubești...

Mai este și o parte tristă 

Ea poate fi cumpărată, abuzată,

Sau un joc josnic, pentru cei cu bani,

Nu țin cont, că nu mai au ani...

Viața, mai are ceva bun în ea?

Viața de familie-i frumoasă 

Când ai cu cine face casă,

Când muncind, lași ceva în urma ta...nu uita !

Și mai avem un legământ

Cât trăim pe acest pământ, țara asta este a noastră

Nu o lăsați nebunilor,vânzătorilor, hoților...

Este zestrea copiilor, un bun al Românilor !!!!!!!

sunt sărac, mă  bate vântul

Ca pe  un puf de păpădie.

Nu am în buzunar  arginți

Nici în conturi bani nu am.

Sunt  ușor , mă bate vântul,

Nimeni nu mă dușmănește 

Poate asta mă rănește.

Ce-am fi noi fără istorie?

Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?

Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?

Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,

Pământul tău e binecuvântat de zei

Cresc flori însângerate

Pe morminte de eroi

Prin sacrificiul lor

Cu o tară bogată și frumoasă

Ne am ales !

Robert mă priyește mirat,neînțelegând care îmi sunt intențiile. Din grămada de frunze

le aleg pe cele mai mari.Din ele alcătuiesc dou cupe.Ne apropiem unul de celălant să ciocnim.

-Stai să îmi pun o dorință ,spun eu.

-Pentru ce vrei să bem?mă întreabă el.

--Pentru prietenie,spn în șoaptă.

--Atunci  să fie pentru ,Ana,spune Robert ,întrând în jocul cuvintelor.

  Nu știu  cum, dar se leagă  o punte între noi,o punte pe care ne place să fim alături.

Îmi vine un chef de vorbă,poate de la gura de vin dulce.Vorbeam cu ușurință despre roate.

--Aș fi vrut să spun că beau pentru dragoste,șoptește la rândul lui Robert.--

--Din toate relațiile  ce se înfiripă  între o femeie și un bărbat ,eu aleg prietenia.

--De ce?

--Cred în ea, deoarece se bazează doar pe sentimente pure, curate,nevinovate.

--Ana ai fost îndrăgostită vreodată?

--Până acum am avut doar prieteni,dar adesea prietenia pregătește drumlmul spre dragoste.

--Dragostea aduce cu ea și fericire și durere.O vâd  mereu,la prietenii mei.Se aș terne  o tăcere

   caldă.Privim amândoi  cerul încărcat de stele.Lumina lor parcă  ne intra în suflet .E un moment 

   unic până acum  în viața mea,când văd și ascult liniștea nopții,stăpână peste tot.            

Mă plimb pe străzile pustii din sat
Pe care alergam, prin praful ridicat,
Acum e peste tot asfalt, dar ce folos
Bătrânii poartă boli..copiii au plecat.

Privirea mi-o strecor, pe după porți
Poate zăresc pe cineva ce îl cunosc,
Dar din păcate, pe nimeni nu zăresc
Așa că, spre cimitir degrab' pornesc.

Port în mâini, buchet frumos de flori
Pe care îl voi așeza, pios, pe lutul rece,
Sunt trandafiri, pe care mama-i adora
Până ce Domnul... a hotărât... să plece.

Vorbesc cu mama, tata și, simt durerea
Ce mă cuprinde, că ei... nu îmi răspund,
Nu mă opresc din vorbă și... multe spun
De ce ar vrea s- audă și-n, vis...m-afund.

Dar mă trezesc, cănd cineva mă strigă
Și numele-mi rostește cu-atâta bucurie,
Spunându-mi că, de prunc mic

...mă știe
Și-i fericit, cănd viața-mi scriu, în poezie.

Pentru moment mai uit de satul părăsit
Și de-ale sale suferinți, fără vreun leac,
Geaba prin amintiri, trecutul răscolesc
Mă resemnez și, cu prezentul, mă împac!

Am rămas singur într-o cameră plină de ecouri,

unde fiecare perete îmi șoptește numele celor plecați.

Ferestrele privesc spre o lume care merge înainte,

dar timpul meu s-a oprit într-o seară fără sfârșit.

Pe masa veche s-a așezat praful anilor,

iar fotografiile au învățat să îmbătrânească fără mine.

Zâmbetele din ele încă există,

dar oamenii care le purtau s-au pierdut în depărtări.

Noaptea vine devreme acum.

Se strecoară printre gânduri ca o apă rece

și îmi stinge una câte una luminile din suflet.

Rămân doar umbrele și întrebările.

Mi-e dor de lucruri care nu se mai întorc:

de voci pe care nu le mai aud,

de pași care nu mai urcă scările,

de promisiuni care au murit înainte să se nască.

Uneori privesc cerul și mă întreb

dacă stelele sunt doar amintiri care încă luminează.

Poate și oamenii devin la fel:

dispar, dar durerea lor continuă să strălucească.

Iar eu stau aici, între ieri și nicăieri,

cu inima plină de absențe.

Nu mai plâng demult —

lacrimile au obosit înaintea mea.

Doar tăcerea a rămas credincioasă.

Se așază lângă mine în fiecare seară

și mă ține de mână

până când întunericul devine tot ce mai există.

Îmi spui că nu ai putea trăi fără ceea ce numești tu „viață”

Și vii la mine când te doare.

Dar de ce nu mergi la ea în brațe?

De ce mă ții numai la greu?

Parcă sunt o jucărie

Care-i bună doar odată,

Iar apoi rămâne uitată

Într-un timp nedefinit, desigur... până când te doare.

Aștepți să îți vindec rănile,

Spunându-mi că nu poți fără ea.

Dar eu cum pot fără tine?

Eu la cine merg când lumea-i rea?

Vrei iubire, dar nici nu o cunoști.

Toxicitatea o pui pe primul loc.

Ai probleme? Ce păcat...

Nu știu dacă să-ți mai spun că-i vina ta.

Mă iubești?

Cred că nu o mai faci demult.

Sunt doar pansamentul ce-l folosești și-l arunci.

Ții la mine? Nu se vede... par doar un chat

Folosit pentru zilele grele.

Și crezi că mă mai poți răni?

După ce te-am iubit cel mai mult, dar nu o știi.

Să fi fost stea, și nu te veneram așa

Cum am făcut-o cândva.

Dar tu iubești altcumva,

Iar eu poate nu ți-am înțeles iubirea.

Eu la greu, ea la tot ce ai mai bun de dat.

Parcă e un mecanism greu de oprit.

Eu la greu, iar ea la bine,

Eu la plâns, iar ea la râs,

Eu la nori, iar ea la soare.

Eu sunt mică,

Ea e mare...

Tinerețea, visează cu ochii deschiși,

Când se plimbă prin lumea străină duși,

Copii talentații, de iureșul vieții chemați,

Nu vă uitați meleagurile țării, nu le lăsați.

Niște ochi înlăcrimați, cu lacrimi cuminți,

Vă strigă, vă cheamă acasă, bieții părinți,

Acasă în satele și orașele noastre,

Viitorul tot îl lasă în mâinile voastre.

Dragi copii, ce știți încă vorbi romăânește,

Istoria, despre noi încă frumos vorbește,

O țară, ca o bătrână, nu se părăsește 

Prin fii ei vrednici, trăiește și înflorește.

Viața-i scurtă și-i doar o singură dată,

Tineretu-i avid șă și-o trăiască zburdând,

Dar maturitatea te călește, te cheamă țara 

Nu o părăsi, când o arde focul și para !

A venit toamna,
Recită Nichita de pomană
Și zicea de frunze uscate,
despre amintiri mâncate
care se scufundă-n băltoace
și copilul zace
la mă-sa-n brațe.

Toamna asta,
of-uri și văitat,
măi, e garantat!
Și unde sunt oamenii?
În pustiu mă simt atât de singuratic… – a spus Micul Prinț.

Țigarete cochete
și chipuri incomplete,
oftatul și aurore –
și-n luna eclipsată
văd o fată.

Toată creața și vorbăreață
se coboară cu pistruii religios
ce s-aștern din stele-n jos.
– Ce cauți?
– Marele Pătrat din Pegasus.
– Toate-s pictate în violet la zenit!
– Ai văzut ploile de meteori Perseide anu’ ăsta?
– Cum să le văd? Eram preocupată cu treburi de oameni mari!

Cred că am rănit-o,
că a și șutit-o!
N-a mai apărut de atunci,
nici citind porunci, nici printre alți prunci, nici al cerului arc,
nici stelele,
toți au uitat de ea:
fetița care spera.

Mă gândesc la joi
și la Cina cea de Taină.
Parcă era mai bine primăvara,
fără florile de plumb și plopii dezgoliți,
când eram mai mici și mai lipsiți de frici.

Deși mai puțin citiți,
nu eram ispitiți.
Coșbuc
și patrafirul erau ai arhitecturii literare,
dar a venit CFR-ul vieții, cu întârzieri locale
și-n jurul nopții vechi dansau aburii,
născând fluturii frumoși ca în Napoli.

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.