CASĂ DE VARĂ! -URMARE-

Când plouă și-i furtună,

Natura-i uimită și tace.

Stihiile de la o vreme încoace,

Ca niște iele sălbatice, se deslănțuiesc,

Aruncă grindină, puhoaie de apă,

Peste noi și așa plini de nevoi.

Nu suntem toți răi, nevolnici și atei,

Urgiile toate...trimitele Doamne 

În altă parte....

--Uite Cacul Mare,Steaua,Polară,Luceafărul de zi, toate își au locul precis, unde le vei găsi

când sufletul îți va cere,îmi zice Robert,întorcând-și  privirea spre mine. O privire ce îmi 

 îmi străbate toată ființa.

--Tu de ce fugi de dragoste Ana

--Nu fug,doar aștept s-o întâlnesc,până atunci mă opresc la prietenie.Și mai este ceva:

Orice dragoște începpe frumos cu vorbe calde gesturi pline de tandrețe,atingeri de mână, flori.

Dar dragostea are și partea ei vulgară.Dacă partea frumoasă  se consumă ,cu ce rămâi?

Îndiferența celui care pleacă ,care părăsește corabia,cum se zice.Cel trădat rămâne cu suferința,

el știe ce înseamnă dragostea și trădarea.Atunci ,mai puterea să-ți cauți altă dragoste?

--Îmi place cum gândești deși ești foarte tânără.De-unde știi toate astea,de unde ai învățat?

--Din lumea în care trăiesc. Sunt atâtea drame și atâta durere.Tu ai mai multă experiență de viață.

Care este părereata?

--Dragostea este de mai multe feluri și nu tote au un sfârșit dureros Atunci când dragostea e împărtășită

și gășești la persoana pe care o iubești și înțelegere,comunicare dragostea e dulce e o binecuvântare.

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

Căsnicia-i o capcană, frumos urzită

Fugi din casa păritească,ușor hulită,

Mama, tata nu te mai înțeleg ca altă dată

Când erai o doar micuță fată.

Acasă-s reproșuri, tensiune, plâns,

Parcă toate astea nu ar deajuns,

Fata noasrtă vine târziu acasă,

Dacă-i vorbești, o cerți nici nu-i mai pasă.

Într-o zi își face un iubit, așa-i la modă,

Are bani băiatul, și-î chir frumușel,

Li se aprind ochii, lui după ea, ei după el,

Celor din jur le plac, gata de logodnă.

Că se înțeleg, că ceva îi leagă, cine are bani,

Că vor porni cu dreptul, că le va fi bine?

Sau din ștart, vor fi doi sărmani ?

Greșeli răscumpărate, în mulți ani !

Nici nu plânge,nici nu plouă

Într-un suflet întristat

Când norii își pierd apa

Nici când viforu-i usct.

Tristă-i ziua în care

Dor,speranțe așteptări

Sunt învăluite-n ceață

Spulberate-n patru zări...

Mă Inchin ție greu pământ

Purtător de oase .

Mă închin ție-mare adâncă

Cu izvor în stâcă .

Mă închin ție cer sihastru ,

Pentru nemurire ,

Omenirea-i judecată

Pentru jaf și crime .

Și mă rog la Dumnezeu 

Să clădescă un Om nou .

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Begynnelsen betyr noe

Begynnelsen, like vanskelig som den er spennende. Du bærer i hjertet ditt et bredt spekter av opplevelser, følelser, stemninger, sensasjoner. Mange av dem er kanskje for klønete gjengitt, uttrykt, sånn er det nå. Det er en periode med ferdighetsdannelse, leting, oppdagelser, avsløringer, læring av feil og feil, øyeblikk når du tester mer, er du ikke overbevist om at du vil fortsette det du startet. Andre ganger vet vi at en ny fase av livet begynner, som vi leter etter enten oss selv eller de rundt oss.

Uansett, begynnelsen teller, forestill deg en god idrettsutøver, som ville ha deltatt i forskjellige konkurranser og jeg vet ikke hva, ville han fortsatt komme dit hvis han ikke hadde støtte, hvis han ikke hadde Lykke til å finne treneren i henhold til hans læringsstil og hans behov? Nei, absolutt ikke.

På samme måte ser vi kanskje for oss et merkenavn, ville det vært vellykket, ville så mange ha kjøpt derfra hvis det ikke hadde støtte, reklame, kampanjer på jeg vet ikke hvor mange sosiale mediekanaler? Nei, selvfølgelig ikke, verden ville ikke engang vite at merket eksisterte.

Begynnelsen betyr løsrivelsen fra det som var før. Det kan være planlagt eller uplanlagt på forhånd, det kommer an på hva vi ønsker å starte. Hvis vi for eksempel ønsker å melde oss på balletttimer, ja, vi kan planlegge starten, selv da er det egentlig ikke planmessig, dersom instruktøren ikke kommer tilbake fra svangerskapspermisjon innen fastsatt dato. Er vi i fødselspermisjon kan fødselen ikke planlegges, vi kan ikke velge måned vi skal føde, enn si dag, klokkeslett. Det skjer et øyeblikk. Da har både vi og barnet en begynnelse, en ny vei som vi skal gå sammen. Det betyr noe hvordan vi vil at barnet skal starte livet sitt. Som foreldre kan vi velge hva vi vil at barnet skal ha. Vi uttrykker kun vår kjærlighet ved å sende ham penger og pakker med jeg vet ikke hvilken leke fra landet vi jobber i, men imens tar en fremmed seg av barnet vårt? La oss ikke bli overrasket senere over at det vil være barrierer, begrensninger mellom oss og barnet. Mangelen på nærhet til barnet og kommunikasjon med det har innvirkning på utviklingen hans, fordi han aldri ville ha følt seg ønsket av dem. Han vil bare huske sine biologiske foreldre, men han vil ikke gjenkjenne dem som foreldre i ordets rette forstand.

På motsatt pol er det foreldrene som velger å bli i landet. Morgendagen føder usikkerheter, dette stresset som genereres av usikkerheten, som vi forestiller oss selv, smitter over på barnet, hvis vi ikke vet hvordan vi skal kontrollere oss selv og la dem gjøre det de vil. Da blir foreldrene hissige, snakker tull, faktisk tull, til barnet, helt ut av det blå. Vi betaler mye oppmerksomhet til barnet i den første delen av spedbarnsalderen, fordi sinnet deres er som en svamp. Absorber alt, hvert ord, hver gest, tonefall. Uvillig vil han tilegne seg den begynnelsen. Det vil ta overhånd, stemninger, tanker, inntrykk, holdninger. Det ville være synd om dette skjedde. Han må vokse opp vakkert fra alle synspunkter, fordi foreldrene hans ville ha tatt ham gjennom de beste skolene, gjennom de beste videregående skolene, den mye drømte om høyskolen og jeg vet ikke hvor, det ville være forgjeves at han ville nå høyden 1,90, godt utviklet, atletisk og jeg vet ikke hvordan, hvis innvendig finner vi en blanding av traumer, holdt i oss selv, ikke realisert i tide, ikke uttrykt, ikke helbredet. På utsiden ville det se bra ut, men på innsiden ville det sees at ingen sjel ble satt inn i dens vekst, fordi den definitivt ville mangle det som ville være mest verdifullt, medfølelse og menneskelighet. Hvilken familie vil han finne igjen? Hvilke generasjoner vil følge av den familien og så videre.

Den trenger sjelens varme, akkurat som treet, når vi planter den, i tillegg til å vanne, sørger vi for at den vokser rett og tykk, den trenger også varmen fra solen for å utvikle seg godt på alle måter.

Noen ganger kan begynnelsen bety å ta en sport, sykle, lære å lage nye oppskrifter og så videre. Vær imidlertid forsiktig, hvis du velger å lære noe som ikke kan læres bare ved å se videoer på YouTube og det er det, trenger du instruktører eller lærere til den jobben, prøv å se etter en person som i det minste har den minste vilje til å ønske å forstå ønsket om å lære den ferdigheten, din indre motivasjon til å bli mer uavhengig fra det synspunktet, frykten din, for å støtte deg der du ikke helt klarer, å overvinne hindringen sammen. Ellers vil du også lide, du vil også bli fylt med frustrasjoner, nerver som du betalte for det kurset og instruktøren har ikke tid til deg, han har alltid andre, han prioriterer dem alltid mot deg, med alt det du også har betalt samme sum penger som de favoriserte.

Så vel som i skoleklasser, er det teorien om multiple intelligenser, ifølge hvilken det er 9 typer intelligens. Jeg vet ikke hvorfor noen lærere fortsatt mener at elevene deres må være gode i faget sitt. Hvis han velger å ydmyke ham offentlig foran klassen for hvor lite matematikk han kan, så ville det være rettferdig for ham, etter den timen, å finansiere ham, å gi ham penger til å gå til terapiøkter, for å helbrede fra frykten hans av svikt, angst som fører til neseblod, kvalme, svimmelhet, søvn og hjerterytmeforstyrrelser. Hvis han ikke er god i matte, er det absolutt ikke noe problem, kanskje han er mer uttrykksfull, bedre i maling, perkusjon, språk, sport, andre fag. Det ville på ingen måte være rettferdig å merke ham at han ikke kan gjøre noe, at han ikke ville vite og ikke ville forstå uansett, at ingenting kan gjøres for ham og med ham, at ingenting vil utgjøre noe i livet og alle slags scenarier som dette. Hver mann er unik, han har sine egne egenskaper som må øves, jobbes med, finpusses. Det er det foreldre og lærere som har denne utdaterte tankegangen om at hvis han ikke kan lære matematikk, så kan han ikke gjøre noe. Av nysgjerrighet føler de nyutdannede ved det matematiske fakultetet seg tilfredse etter å ha fullført det, hvor mange ender egentlig opp med å undervise i matematikk når veien til å bli det de ønsket er strødd med hindringer på hvert trinn, og til og med meritter og kunnskap ikke lenger betyr noe? Når han var ute av en liste med 10 kriterier, samsvarte han ikke med bare ett, ellers hadde han alle og ble aldri akseptert? Hvilken mening gir det å tvinge dem til å følge en vei som selv de som elsker matematikk ikke ville følge? La barn, elever, elever av alle slag velge sin egen vei, uansett hvor mye eller lite som passer dem! Ikke sett deg selv i andres sted og tro at du kjenner dem bedre, at du forstår hva de vil ha, hva de streber etter. Feil gjort på egen hånd er mye lettere å rette enn de som er gjort fordi andre rådet deg til å gjøre en feil.

Det avhenger, hvis han er et mer føyelig barn, vil han akseptere situasjonen og prøve å takle den, selv om han vil være deprimert, ikke i fred med seg selv, full av sinne og samle skjulte frustrasjoner. Men hvis vi snakker om en natur som ikke adlyder, som ønsker å være selvstendig i sine egne beslutninger og preferanser, så risikerer vi å nå en økende andel skolefrafall. Han ville vurdere at hvorfor gå på den kompis-info-klassen, når han uansett ikke er å finne i noe som diskuteres der, ingenting gjelder ham og ikke passer ham. Derfor anbefales det at foreldre forstår barna sine og støtter dem i alle viktige stadier av livet.

Selv om jeg fokuserte på mindre hyggelige aspekter, er de en del av virkeligheten i hver begynnelse, tross alt er begynnelsen den mest kompliserte. Underveis blir ting enklere, mer flytende, og alt blir en opplevelse mye mer verdig å leves, oppleves og føles på. Selvfølgelig har menneskene som møter på alle stadier av enhver ung persons liv sine fordeler.

Så la oss takke foreldrene våre som støttet oss så mye de kunne, opp til en viss alder ga de oss muligheter, klær, tilbehør, dingser og alt det der, de matet oss, både med mat og og med positive følelser, som de ga oss en pille, at de bandasjerte sårene våre etter hvert fall, at de lettet depresjonen vår når vi trodde den var ubrukelig, at de hadde tålmodighet til å studere oss, analysere oss og fortelle oss hva som ville passe oss bedre i de fleste situasjoner, at de gikk oss gjennom parker, til kunstgallerier, gelateriaer og konditorier, at de dyrket noen smaker innen musikk og kunst, at de ga oss første instruksjoner, livets første bruksanvisning.

Vi takker også pedagogene, lærerne og professorene, for de tilbrakte også en god del av tiden med oss, og de har kanskje opplevd det vi opplevde, følelsene på eksamen var ikke bare våre, de var også deres. Vi setter pris på alle gode tanker, hver gang de lot oss forlate timen hvis vi ikke følte oss bra, når de korrigerte oss, når de tvang oss til jeg vet ikke hvilken konkurranse, når de forklarte oss, når vi stavet, leste med dem, når de lærte oss nye ting, når de endret skjebner, når de ga mening til livene våre, når de hjalp oss å styre tiden vår bedre, å slutte å være så spredt som vi var.

Takk fra bunnen av våre hjerter til alle som hjalp oss med å utvikle oss, gå gjennom fordelaktige forandringer, tok oss under deres beskyttende vinger.

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

Nu era diferit de ceilalți copii.

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

Vorbea cu Dumnezeu.

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

La școală, când îi era greu:

— Doamne, ajută-mă.

Când cineva îl rănea:

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

Iar seara, înainte de culcare:

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

Dar continua să se roage.

Bunica lui îi spusese când era mic:

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

---

Capitolul 1 — Lumina

Era o noapte rece de toamnă.

Constantin dormea când se trezi brusc.

Camera era întunecată.

Se ridică în capul oaselor.

Ceva îl trezise.

Privi spre fereastră.

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

Nu pâlpâia precum focul.

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

Constantin se apropie de fereastră.

— Ce este?

Se uită câteva clipe.

Apoi șopti:

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

Lumina dispăru.

Constantin se întoarse.

Atunci auzi:

Toc.

Toc.

Toc.

Sunetul venea de la fereastră.

Deschise încet.

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

În cioc avea un mic medalion de lemn.

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

Pe medalion era sculptată o cruce.

Pe spate erau trei cuvinte:

NU TE TEME.

Constantin simți cum îi bate inima.

— Doamne...

Medalionul începu să strălucească.

Pe podea apăru o dâră de lumină.

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

Constantin își puse haina.

Înainte să plece, îngenunche.

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

Și ieși.

---

Capitolul 2 — Pădurea

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

Ramurile se mișcau în vânt.

Frunzele foșneau.

Constantin mergea încet.

Medalionul îl călăuzea.

După câteva minute, lumina se stinse.

Constantin se opri.

— Doamne?

Nimic.

În spatele lui se auzi un zgomot.

Se întoarse.

Între copaci se afla o umbră.

Înaltă.

Nefirească.

Constantin făcu un pas înapoi.

— Cine ești?

Umbra răspunse:

— Cel care știe că ți-e frică.

Constantin tremura.

— Da. Mi-e frică.

Umbra râse.

— Atunci fugi.

Constantin strânse medalionul.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu sunt singur.

— Unde este Dumnezeul tău?

Constantin închise ochii.

— Cu mine.

Începu să se roage.

— Tatăl nostru...

Umbra se retrase.

Constantin continuă.

— Sfințească-se numele Tău...

Lumina medalionului crescu.

Umbra dispăru.

În fața lui apăru o lumină blândă.

Constantin căzu în genunchi.

O voce îi vorbi:

— Constantin.

— Doamne?

— Nu te teme.

Constantin începu să plângă.

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

— Pentru că urmează un drum.

— Unde?

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

Constantin nu înțelegea.

— Și ce trebuie să fac?

— Să cauți.

— Ce?

— Taina Luminii.

Apoi lumina dispăru.

Pe pământ rămăsese o carte.

Constantin o ridică.

Pe copertă scria:

CRONICA LUMINII.

---

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

— Da.

— Și ai văzut o umbră?

— Da.

Maria luă cartea.

— De unde ai luat-o?

— Din pădure.

Ea o deschise.

Pe prima pagină scria:

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

Andrei se uită la Constantin.

— Noi suntem cei trei?

Constantin ridică din umeri.

— Nu știu.

Maria continuă să citească.

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

Cei trei rămaseră tăcuți.

Andrei zâmbi.

— Atunci mergem.

Maria îl privi.

— Ești nebun.

— Probabil.

Constantin zâmbi.

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

Cei trei își plecară capetele.

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

---

Capitolul 4 — Muntele Alb

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

Au trecut prin sate, păduri și văi.

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

Acolo au găsit un bătrân.

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

— Unde mergeți? întrebă el.

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

Bătrânul îl privi atent.

— De ce?

Constantin scoase medalionul.

Bătrânul îngheță.

— De unde ai acesta?

— L-am găsit.

Bătrânul oftă.

— Atunci legenda a început din nou.

Maria făcu un pas înainte.

— Ce legendă?

Bătrânul răspunse:

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

Andrei întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

— Și?

Bătrânul privi spre munte.

— Lumina nu poate fi posedată.

Apoi plecă.

---

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

Era veche.

Foarte veche.

Dar ceva era ciudat.

Nu avea clopote.

Ușa se deschise singură.

Înăuntru era un călugăr bătrân.

— Vă așteptam.

Constantin rămase uimit.

— Ne așteptați?

— Da.

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

În mijloc se afla o cruce.

Călugărul spuse:

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

Se uită la Constantin.

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

Maria întrebă:

— Unde este Taina Luminii?

Călugărul zâmbi.

— Nu este un obiect.

— Atunci ce este?

— O alegere.

Andrei se încruntă.

— Am venit până aici pentru o alegere?

— Da.

— Ce alegere?

Călugărul răspunse:

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

---

Capitolul 6 — Prima încercare

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

Toți îl ascultau.

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

Constantin întrebă:

— Orice?

— Da.

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

Vocea tăcu.

— Nu poți primi asta.

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

— Nici asta nu poți garanta.

Constantin plânse.

— Atunci ce pot primi?

Vocea răspunse:

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

Constantin se trezi.

Era dimineață.

Călugărul îl aștepta.

— Ai înțeles?

Constantin dădu din cap.

— Nu pot controla lumea.

— Dar?

— Pot alege ce fac eu.

---

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

Cei trei plecară de la mănăstire.

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

Andrei își văzu frica de a fi laș.

Maria își văzu frica de a greși.

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

În fața lui apăru o imagine.

Oamenii plecau.

Casa lui era goală.

Bunica lui nu mai era.

Părinții lui nu mai erau.

Constantin căzu în genunchi.

— Nu!

O voce îi șopti:

— Vezi? Totul se poate pierde.

Constantin plângea.

— Doamne...

Vocea răspunse:

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

Constantin își ridică privirea.

— Nu.

— Atunci mergi.

Constantin se ridică.

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

Imaginea dispăru.

Andrei îl aștepta.

Maria îl aștepta.

Cei trei se îmbrățișară.

---

Capitolul 8 — Îngerul

În centrul pădurii au găsit o poiană.

În mijlocul ei se afla o lumină.

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

Maria rămase fără cuvinte.

Andrei făcu un pas înapoi.

Constantin îngenunche.

— Cine ești?

Ființa răspunse:

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

Constantin întrebă:

— Ești înger?

— Da.

Îngerul îi privi.

— Ați trecut prin prima încercare.

Andrei întrebă:

— Mai sunt și altele?

Îngerul zâmbi.

— Vor fi.

Maria întrebă:

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

— Atunci ce caută?

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

Îngerul se întoarse spre Constantin.

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

— Care?

Îngerul răspunse:

— Iertarea.

---

Capitolul 9 — Vrăjmașul

În acea noapte apăru un om.

Purta o mantie neagră.

Numele lui era Malachor.

Nu era un monstru.

Era un om.

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

Malachor nu dorise să iubească.

Dorise să conducă.

Să fie ascultat.

Să nu mai fie niciodată slab.

El îi privi pe copii.

— Constantin.

— De unde îmi știi numele?

— Te-am așteptat.

— Ce vrei?

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

— Ce?

— Putere.

Malachor ridică mâna.

Pietrele din jur se ridicară în aer.

Andrei rămase uimit.

— Cum ai făcut asta?

Malachor râse.

— Puterea este totul.

Constantin îl privi.

— Nu.

Malachor se încruntă.

— Nu?

— Nu este totul.

— Atunci ce este?

Constantin răspunse:

— Iubirea.

Malachor atacă.

---

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

Andrei fu aruncat la pământ.

Constantin alergă spre el.

— Andrei!

Malachor îi întinse mâna.

— Vino cu mine.

Andrei se ridică.

— De ce?

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

Andrei tăcu.

Era adevărat.

Își dorea să fie cel mai curajos.

Să nu-i fie frică niciodată.

Malachor îi spuse:

— Cu mine nu vei mai fi slab.

Andrei făcu un pas.

Constantin strigă:

— Andrei!

Băiatul se opri.

Se uită la prietenul lui.

— Mi-e frică, Constantin.

— Știu.

— Și vreau să fiu puternic.

Constantin îi răspunse:

— Poți fi puternic fără să devii rău.

Andrei se întoarse spre Malachor.

— Nu vin.

Malachor se înfurie.

— Prostule!

Și dispăru.

---

Capitolul 11 — Orașul întunericului

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

Acolo oamenii nu se mai rugau.

Nu se mai ajutau.

Fiecare se gândea doar la el.

Pe porțile cetății era scris:

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

Constantin se întristă.

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

Maria spuse:

— Cum o putem schimba?

Constantin răspunse:

— Nu putem schimba toți oamenii.

— Atunci ce facem?

— Începem cu noi.

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

I-au dat din puținul lor.

Au găsit un copil singur.

S-au așezat lângă el.

Au găsit un om bolnav.

Au chemat ajutor.

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

Un om i-a văzut.

A început să-i ajute.

Apoi altul.

Apoi altul.

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

Malachor privi de la fereastra turnului.

— Nu!

Nu putea înțelege.

Constantin nu luptase cu arme.

Nu folosise puteri.

Folosise iubire.

---

Capitolul 12 — Trădarea

Într-o seară, Maria dispăru.

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

O găsiră în turnul lui Malachor.

Malachor îi spusese:

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

Maria ezită.

— Nu vreau să conduc lumea.

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

Maria tăcu.

Malachor lovise exact unde trebuia.

Maria se temea să greșească.

Se temea să nu fie suficient de bună.

Constantin ajunse în turn.

— Maria!

Ea plângea.

— Nu pot.

— Ce?

— Nu pot să fiu perfectă.

Constantin se apropie.

— Nici eu.

Andrei spuse:

— Nici eu.

Maria îi privi.

Constantin continuă:

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

Maria plânse.

— M-am temut că voi râdeți de mine.

— Niciodată, spuse Andrei.

Cei trei se îmbrățișară.

Malachor urlă.

— De ce nu vă puteți despărți?!

Constantin răspunse:

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

---

Capitolul 13 — Marea încercare

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

În mijloc se afla o lumină uriașă.

Taina Luminii.

Constantin se apropie.

— Asta este?

Malachor zâmbi.

— Da.

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

Malachor spuse:

— Ia-o.

Constantin întinse mâna.

Dar îngerul apăru.

— Nu o lua.

Constantin se opri.

— De ce?

— Pentru că lumina nu este un lucru.

Malachor țipă:

— Minte!

Îngerul îl privi.

— Tu ai încercat să o stăpânești.

Malachor răspunse:

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

Îngerul tăcu.

Constantin înțelese.

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

Fusese un om rănit.

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

Constantin se apropie.

— Malachor.

— Ce vrei?

— Te iert.

Malachor rămase nemișcat.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

— Nu vreau mila ta!

— Nu este milă.

— Atunci ce este?

— O invitație să te întorci.

Malachor începu să plângă.

Pentru prima dată după mulți ani.

---

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

Nu era Malachor.

Nu era om.

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

Malachor strigă:

— Nu!

Umbra îl aruncă la pământ.

Constantin ridică medalionul.

— Doamne!

Lumina apăru.

Andrei strigă:

— Ce facem?

Constantin răspunse:

— Ne rugăm.

Cei trei îngenuncheară.

Malachor îi privi.

Apoi, încet, îngenunche și el.

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

Umbra începu să se destrame.

Constantin continuă:

— Tatăl nostru...

Maria se rugă.

Andrei se rugă.

Malachor se rugă.

Și lumina umplu sala.

---

Capitolul 15 — Sacrificiul

Umbra se ridică pentru ultima dată.

Se îndreptă spre copii.

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

Fără să ezite, alergă înainte.

— Constantin! strigă Maria.

Umbra îl înconjură.

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

Auzi doar o voce:

— Renunță.

Constantin răspunse:

— Nu.

— Vei pierde totul.

— Nu mă tem.

— Vei suferi.

— Dumnezeu este cu mine.

— Vei muri.

Constantin închise ochii.

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

Atunci medalionul se deschise.

În interior nu era aur.

Nu era piatră prețioasă.

Era o mică cruce.

Lumina izbucni.

Umbra dispăru.

---

Capitolul 16 — Adevărul

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

Constantin întrebă:

— De ce medalionul?

Îngerul răspunse:

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

— Atunci de unde?

— Din Dumnezeu.

Constantin privi crucea.

— Și Taina Luminii?

Îngerul zâmbi.

— Ai descoperit-o deja.

— Unde?

Îngerul arătă spre inima lui.

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

Constantin începu să plângă.

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

— Nu.

— Ci să devenim noi înșine lumină?

— Da.

---

Capitolul 17 — Întoarcerea

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

Părinții lui Constantin îl așteptau.

Mama lui îl îmbrățișă.

— Unde ai fost?

Constantin o strânse în brațe.

— Departe.

— Ai fost în pericol?

Constantin se uită spre cer.

— Da.

— Cine te-a protejat?

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu.

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

— Ai găsit ce căutai?

Constantin scoase medalionul.

— Da.

— Ce?

Constantin răspunse:

— Am găsit Lumina.

Bunica zâmbi.

— Și unde este?

Constantin puse mâna pe inimă.

— Aici.

---

Capitolul 18 — Ultima noapte

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

Privi stelele.

Se rugă:

— Doamne, Îți mulțumesc.

Tăcere.

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

Tăcere.

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

Tăcere.

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

Constantin zâmbi.

— Dar, Doamne...

Se opri.

— Mai am o întrebare.

O lumină mică apăru în depărtare.

Constantin privi.

— Povestea s-a terminat?

Pentru o clipă, i se păru că aude:

— Nu.

Constantin se ridică.

— Ce?

Lumina dispăru.

Pe pervaz apăru pasărea albă.

În cioc avea un alt medalion.

De data aceasta era albastru.

Constantin îl luă.

Pe spate erau scrise cuvintele:

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

Constantin zâmbi.

— Atunci voi fi pregătit.

Și se așeză din nou la rugăciune.

---

EPILOG — Lumina nu moare

Au trecut ani.

Constantin a crescut.

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

Nu a uitat mănăstirea.

Nu l-a uitat pe Malachor.

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

Și mai ales...

nu a uitat să se roage.

Uneori viața lui era ușoară.

Alteori era grea.

Uneori primea răspunsuri.

Alteori trebuia să aștepte.

Dar în fiecare dimineață spunea:

— Doamne, mergi cu mine.

Iar în fiecare seară:

— Doamne, rămâi cu mine.

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

Copilul plângea.

Constantin se apropie.

— Ce ai?

— Mi-e frică.

Constantin se așeză lângă el.

— Și mie mi-a fost frică odată.

— Și ce ai făcut?

Constantin zâmbi.

— Am început să mă rog.

Copilul îl privi.

— Dumnezeu chiar ascultă?

Constantin privi cerul.

— Da.

— Chiar dacă nu răspunde?

Constantin zâmbi.

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

Copilul își împreună mâinile.

Constantin făcu la fel.

Și împreună au început să se roage.

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

Nu fusese o armă.

Nu fusese o putere.

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

lumina nu putea muri.

SFÂRȘIT

   Ledy era foarte simpatică .Făcea fel de ghidușii,spre hazul musafirilor.

Stăpâna venea cu tava pe care erau așezate ceștile cu cafea ,țigările 

și câteva dulciuri,și îi zicea :

   Ledy vezi să nu ia nimeni, nimic de pe tavă,ne-am înțeles?Musafirii încer-

cau s-o păcălească dar ea făcea urât ,lătra ,îi trăgea de haine pănă renunțau

Am încercat și eu să văd ce face !...când s-a  zburlit și mi-a arătat ce colți are

am renunțat Era o adevărată distracție.... la care eu nu participam...socoteam

că nu-i de demnitatea mea ,de câine de rasă,dar m-a dus gândul că ași putea

și eu ceva ca să-mi distrez stăpânii:

     Prin curte se plimbau ,cârduri  de pui și rățuște abia ieșite din ou și am

văzut cum ciorile dau tărcoale ,doar poate fura ceva! Mi-am zis ...acum aă mă vedeți

ce viteaz sunt eu ? m-am hotărât să apăr toți puișorii .Tare îmi doream să prind una

s-o duc stăpânilor ca trofeu .Stăpâna  a văzut și a spus:

      -Bravo, Atos!....ce deștept ești ...știți ce mult m-am bucurat?Câteva zile n-am

mai văzut-o pe Ledy!...ieșea afară pe fugă , m-am uitat mai bine și am înțeles...Ledy era

mămică .Abia ateptam  să iasă cățelușii afară să mă joc cu ei.Oare Ledy o să mă lase?

Voiam și eu să am o prietenă...Am căutat în tot satul dar nici o cățelușă de talie mare .

Ce să fac m-am resemnat...eram trist ..Ledy avea un prieten de tali ei se întânleau mereu,

era fericită ,acum avea puișori  nici nu se mai uită la mine...Colidam prin sat nu aveam nici

o restricție ,avem așa un dor de ducă...Localnicii mă cunoșteau ,erau prietenoși .

       Unde ai plecat măi Atos ? nu ai stare,te văd mereu  ce-ți trabuie?..parcă au ghicit !..

da eram în căutare ,voiam și eu o prietenă!...Într-o seară , când peste sat s-a așezat liniștea,

am auzit o chemare :de dor ,de tristețe,de singurătate...am plecat să văd ce este? Era o fostă

prietenă ,de ce mă cheamă?Am sărit gardul și să vezi minune ?în jurul se mișcau patru ghemu-

șoare pufoase,foarte simpatice.

        -Ce-s cu aceștia.? am întrebat-o.

         -Sunt copii tăi,

        -Cum copii mei ? ce mult îmi doream! m-am uitat la ei încă nu mă desmeticisem!...Am

plecat acasă aproape fericit...

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

Elias: Observ!

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

Elias: A mea sau a matale?

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

(Pauză. Beau din nou.)

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

Elias: Cine ți-a zis?

Nelu (Primar): Ionel.

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

Nelu (Primar): Da.

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

Elias: Dar dacă nu e moartă?

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

(Ciocnesc paharele.)

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Moottoripyöräily

Jo jonkin aikaa, siitä päivästä, jolloin Cecilia sai A-luokan ajokortin, hänen elämänsä on saanut mielenkiintoisen käänteen. Hänellä oli myös se luokkiin B ja C, mutta A:lle se on todella uusi kokemus hänelle. Koe oli stressaava, varsinkin reitillä oleva, mutta vaivannäöstä palkittiin vapaus pierata missä halusi, milloin tahansa, milloin tahansa päivästä tai yöstä. Ainoa este hänen vapaudelle on se, että moottoripyörässä ei ole vetokoukkua. Miksi Cecilia tarvitsisi liitteen? Hyvä kysymys... no, en tiedä, kenties kantamaan ostoksia torilta, kävelemään poikaansa pelloilla katsomaan peltoja, nauttimaan kuvasta voikukkien täynnä olevista niityistä ja monista muista bukolisista maisemista , hakemaan patjansa Jyskistä ja laittamaan sen (osa liitteenä). Älä ymmärrä häntä väärin, Cecilia on käytännöllinen ihminen, hän näkee kiinnityksen moottoripyörän jatkeena, ikään kuin hän ajaisi autoa ja siellä olisi takapenkki, että tällä hetkellä se tuntuu autolta, jossa on vain kaksi istuimet. Cecilia näkee asiat perspektiivistä lähtee moottoripyörällä lähimpään autohuoltoon.

Hän puhuu siellä olevien asiantuntijoiden kanssa, he näyttävät hänelle vaihtoehdot ja kunkin kiinnitysmallin hinnan. Cecilia istuu ja katselee kiinnitysmallien luetteloa. Kaikki hinnat punnitsemalla hän valitsee liitteen, joka vaikutti hänestä halvimmalta. Mies kysyy häneltä, onko hän varma, että hän haluaa sen, että useat asiakkaat valittivat sen ostamisen jälkeen, että se piti irrottaa kokonaan moottoripyörästä, että he eivät voineet luottaa siihen kuljettamaan ihmisiä, esineitä, että se oli vain tehdä paljon melua (niin paljon melua tyhjästä), että he katuivat sen ostamista, että heidän piti mennä huoltoon useita kertoja, kuten yleensä, ja niin edelleen. Cecilia, joka oli vakaasti vakuuttunut siitä, että hän halusi tämän, sanoi, että hän oli päättänyt, eikä mikään eikä kukaan voinut muuttaa hänen valintaansa. Autohuollon omistaja oli samaa mieltä hänen kanssaan ja tilasi mallin, joka oli samanlainen kuin kiinnitys, mutta joka oli laadukkaampi. Sen piti odottaa, kunnes se oli hänen, koska se tuli Hollannista. Cecilialla ei ollut kiire, hän oli erittäin innoissaan siitä, että hänen moottoripyörällään olisi joka tapauksessa kiinnitys. Onneksi hän oli todella energinen, ei tarvinnut enempää vitamiineja, ei myöskään nukkunut öisin, liiallisesta hurmiosta, että ehkä autohuollon omistaja soittaa hänelle hakemaan attaséaan.

Kuukautta myöhemmin hän saa autohuollon sähköposti-ilmoituksen, että osa on valmis ja voi tulla moottoripyörän mukana korjaamaan sen sivuille. Cecilia saapui tummien silmänalusten kanssa, liian kauan hän oli toivonut olevansa valmis mahdollisimman lyhyessä ajassa. Hänen piti mennä maissipellolle kolme kertaa. Mutta ei hätää, hän ei kärsinyt mitään, hän saapui turvallisesti autohuoltoon. Miehet sopivat sen hänelle, se sopi hyvin, se ei heilunut, ei ollut mitään epäiltävää. Ainakin Cecilia ajatteli niin ensi silmäyksellä. Mutta hän ei edes ajanut moottoripyörällä kiinnikkeellä nähdäkseen, miltä itse kokemus tuntuu. Hän käynnisti moottoripyörän mennäkseen kotiin. Kotimatkalla hän koki, että kiinnike oli hieman vaikea kantaa, että moottoripyörän käsittely vaikeutui sen takia, varsinkin kun piti kääntyä, vasemmalle, oikealle, missä vain tarvitsi. Hän ei kuitenkaan anna tämän lannistaa itseään, hän kulkee koko ajan attasen kanssa, kunnes melko traaginen tapaus saa hänet muuttamaan mieltään.

Kuumana elokuun iltana hän kävi ostoksilla alueen hypermarketissa. Kaiken lasagnen valmistukseen tarvittavan hän laittoi pussin ostetuilla tuotteilla liitteeseen. Hän poistui myymälän parkkipaikalta kävellessään kuoppaista tietä, koska hän asuu laitamilla ja sellaisia tiet ovat, jossain vaiheessa hän tunsi jotain outoa, kuin hänen kantamansa jatke olisi irronnut. Hän ei ollut ollenkaan väärässä. Attase saapui maissipellolle, kaikki hänen tuotteensa olivat tasangolla. Kuinka hän voi edelleen valmistaa tohtori Oetkerin lasagnea näissä olosuhteissa? Cecilia oli hämmästyksestä ja ajatteli, että laukun sijasta se olisi yhtä hyvin voinut olla henkilö. Hän ei pitänyt holtittoman halunsa seurauksista, joten hän mainosti paikallisessa lehdistössä, myi attasen kohtuuttomaan hintaan ja osti rahalla valmiin lasagnen.