Все стихи
ȘI IATĂ
Şi iată, cuvintele răzbunătoare-au crescut,
şi au căzut în mine, ca nişte ecouri,
stârnind adormite, albe maree
ce-acuma-mi sfâşie pieptul...
Şi iată că, fără ruşine,
inima mea e smulsă afară,
să vadă lumea cu ochii miraţi
rănile din care se scurge lumina,
că sângele meu, nu mai e sânge,
că-n venele mele, curge aur topit,
că-nsetate buzele mele,
oțet, au sorbit...
Şi-am murit
dorind câmpul cu florile
...umbra pleoapelor mele
sub care adastă cerul cu stelele...
şi toate visele mele,
-n care, marea-mi susură valurile…

Nu-ți cer nimic
Eu nu mă-mbăt cu gesturi de paradă,
Nici nu mai vreau răspunsuri de pe buze,
Cuvintele sunt vechi, sunt căi confuze,
Mi-e limba arsă, mintea-n ambuscadă.
Aş vrea să fiu în tine, ca o boală,
Să-mi pui pe tâmple timpul ca sigiliu,
Dar ne-am trăit iubirea în exiluri,
Şi ne-au rămas pe umeri ani de smoală.
Ne-a fost blestemul scris în alfabetul
Unui tăcut şi sacru dezacord,
Și-am fost deopotrivă sud și nord,
Și-acum ne bântuie pe amândoi regretul.
Azi plouă-n mine, stropii nu se văd,
Dar mușcă din lumină cu ardoare,
Și fiecare rană-i o ninsoare,
Ce cade-n pieptul meu ca un prăpăd.
Am învățat durerea nerostită,
Și-am preschimbat-o în linii de abis,
Tu ești cuvântul care n-a fost scris,
Iar eu o filă veșnic necitită.
Mi-e viața un altar pe jumătate,
Pe care nici o jertfă n-a ajuns,
Deși de soartă mi-a fost uns,
Să-mi port tristețea ca o cruce-n spate.
Nu-ți cer nimic. Rămâi acolo, stinsă,
În colțul tău, cu florile uscate,
Eu mi-am făcut, din lipsa ta, cetate,
Și nu mai bat la poarta ta învinsă.

Alt apus
Din lacrimă fierbinte și din sânge,
Se-nalță-un plâns amar și nepătat,
Că-i prea puțin un trup ce-a înviat,
Când sufletul, în lanțuri, încă plânge.
Pe fruntea timpului curg semne grele,
Un stigmat vechi, în carne ars și scris,
Iar sângele din cuie nu s-a stins,
El strigă-n noi din ceruri paralele.
Ce cruce ne mai scapă de-ntuneric,
Când lemnul răstignirii s-a tocit,
Iar trupul de păcate e pocit,
Și cere dreptul de a fi angelic?
Se-aprinde-n lut o taină neumblată,
Un fir de aur dintr-un veac tăcut,
Nu-i moartea cea din care ne-am pierdut,
Ci chinul că ne-am depărtat de Tată.
Prin nervii firii curge-ncet o rugă,
Ca o lumină dintr-un alt apus,
Iar îngerii, cu toții s-au ascuns,
Ori poartă peste aripi câte-o glugă.

Spovedanie
Cât moartea încă embrioni cultivă,
Să aibă mai târziu ce secera,
Eu stau cu mâinile-n colivă,
Și plâng la înmormântarea altcuiva.
Căci viața-mi pare-o pâine prea uscată,
Ce mi-e servită la o altă masă,
Și fiecare zi de sus lăsată,
Mereu îmi pare a fi o judecată.
Mă uit la cer și văd cum se sfârșește,
În fiecare nor ce-n sine moare,
Și-mi pare că pământul mă primește,
Doar ca să-mi dea o șansă de salvare.
Dar încă scriu, cu sânge, peste tot,
Sperând că Domnul va citi vreodată,
Și nu-mi închid durerea în chivot,
Ci-o port cu mine drept răsplată.
Eu n-am să vin la catafalc cu flori,
Ci-n miezul palmei cu o cruce arsă,
Și-n ochii mei vor răsări doi sori,
Ce peste oameni focul gheenei varsă.
Pe buze îmi va curge vinul nesfințit,
Din liturghii uitate-n miez de iarnă,
Și voi striga: Of, Doamne, am trăit
Să văd o lume care Te răstoarnă!
Dar nu mă tem, din moartea altcuiva,
Îmi fac altar și voi cânta cu glas de grotă,
Apoi am să îngrop în cărți de mucava,
Tot drumul meu înspre Golgotă.

La mare
Total nonconformistă,
Pe plajă înspre mine,
Din spuma mării vine
O tânără nudistă.
Sub delicata-i faţă
Văd forme apetisante,
Măsuri mirobolante,
O amforă în viaţă.
Pe lângă mine trece
Şi după atâta mare,
Ea se opreşte-n soare
La haine, vrând să plece.
Ah, îngere de-ai face,
Sub soarele de foc,
Să stea timpul în loc,
Să nu se mai îmbrace.

AICI
Aici nu mai locuieşte nimeni...
corăbiile cuceritorilor s-au scufundat de mult,
catarge înalte nu vor mai atinge niciodată cerul ochilor mei...
Doar negre epave cu ecouri grave
de biserici, în care moartea se roagă
în fum albăstrui de tămâie,
îşi învolbură-n-spre lumină
zdrenţele mării mele tulburate
de vise, de-aşteptări, de speranţe, de nori...
Aici nu mai e nimeni,
nici măcar eu nu mai sunt...
Golul lunii se cască,
urlând spre stele
ce nu mai sclipesc
visele, aşteptările, speranţele şi norii...
Norii mei.

Doi ochi de ciocolată
Cu o privire de mă atingi mă topesc în dor
Îmbrățișată cu plăcere-n a lor dulceață,
Și-ncerc să mă opun, da n-aș putea să nu-i ador
Ochii tăi a mea prăjitură preferată
Ochi căprui ce-au gustu’ atât de dulce
Ce ascund în ei, dorințe neîmplinite,
O viață și puțin mai mult doar zahăr ți-aș aduce
Și tot n-ar fi de ajuns nici dulciuri infinite
Că nici mierea nu-ndulcește ceaiul negru
Cum mă îndulcesc ai tăi ochi de ciocolată
Mi-ai pus în suflet zahăr vanilat integru
Cu un iz de cafea caramelizată
Ești frumos si dulce, al meu gust preferat
Respir cu tine aer de bezea catifelată,
Ai ochi de zahăr și zâmbet glazurat
Ca un mousse din ciocolată vinovată,
N-aș gusta din ochii tăi, dar mi-ai pus pe masă
Ca un miez de gem pe buzele mele coapte
În cuptorul încins de vanilie caldă
Ești pofta mea învelit în cremă de noapte.

Cenușiu de gri
Sub cenușa mea de ceară,
Din albi de pleoape castele în veac o să apară.
Trupul meu blând din mormânt se-n toarce, urând tot din tot și toate,
Căci într-un veac.. în adânc au vrut să mă îngroape.
Din lumânări păcătoase încercând să mă adoarmă, pământul mă înțelege și din altar mă cheamă.
Spre fiecare colț de ceară ce cade ușor în țărână, îmi dezgroapă sufletul venind din nou mă cheamă, blestemând pe toți din veac ce au vrut răul meu, vin spre ei cu tăceri de zmeurei.
Fiecare prunc crescut, le vor moșteni vina, cu sânge țesut ce vor căpăta lumina.
Cu umbre de ceasuri le vor crește vina,
Pașii lor vor urma pașii morții ai mei,
Spre mormânt să-i ducă, să se-îngroape în frică.
Iubirea n-or mai sta în calea lor,
Vor cosi greșelile rele făcute,
Și când vor iubi, dragostea li se va rupe în palmă, iar singurătatea le vor purta pică.
Vin eu vin spre voi blesteme,
Să vă port după mine în vene.
Să-mi port lumânarea curată de lacrimi,
Să plouă în întuneric, în glasul de patimi.

Două lumi
Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

Destine
Te respir cu-o teamă oarbă,
Din misterul unui vis,
Și în noapte stă să fiarbă,
Cerul tău și-al meu abis.
Mi-ai rămas în palma stângă,
Ca o rugă fără glas,
Ochiul drept ar vrea să plângă,
Fiindcă te-a pierdut de-un ceas.
Mi se scurge-n piept tăcerea,
Ca un fulger ne-nceput,
Și mă mistuie durerea,
C-am pierdut tot ce-am avut.
Nu e vis, și nu e moarte,
Sunt tot eu, cu trupul blând,
Peste lacrima-ți ascunsă,
Într-un ochi ne lăcrimând.
Mi se frânge clipa-n pleoape,
Ca un cântec vinovat,
Și mă trec râuri de ape,
Când de somn sunt înțărcat.
Tu, tăcere verticală,
Eu, un colb de început,
Suferim de aceeași boală,
Ce nicicând nu ne-a durut.
Poate-așa ni-i în destine,
Să fim doi, și niciodată...
Tu – răsfrângerea din mine,
Eu – o umbră ce te iartă.

Mor sărac, dar în țara mea
Mor sărac, dar în țara mea,
Sub cerul blând ce-mi stă de stea,
Cu mâinile băgate-n lut,
Dar cu credința că am făcut
Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,
Chiar dacă bolul n-are mese.
Să fiu o piatră, acolo jos,
La temelia unui rost.
Pe drumuri sparte, pline de colb,
Copiii cresc cu visul gol,
Iar pâinea e ca aurul
În case unde bate vântul.
Dar nu plec capul, nu mă-nclin,
Că n-am avut, dar port în sân
Un dor adânc, fără pereche –
Iubirea locului ce-apleacă.
Ne-mbată iar cu vorbă goală,
Cu zâmbet fals și față moale,
Dar tot pe noi ne lasă-n frig,
Cu inimi grele, puse-n chin.
Ei fură tot ce ne rămâne,
Dar vine clipa, vine mâine –
Căci niciun lanț nu ține veșnic
Foamea de viață și de drept.
E greu... dar alt pământ n-avem,
Nici altă mamă, nici alt stem.
Și dacă vrem să fim din nou
O țară vie, cu rostul său,
Fără rușine și păcat –
E timpul, fraților, curat,
Unirea noastră cea de azi
Să tragă hoții jos, pe dos.
Să nu mai stăm cu ochii-n cer,
Așteptând să vină-un sfânt mister.
Ci fiecare, cât de mic,
Să pună-n temelie-un strop de pic.
Nu la zid, ci la temei,
Să nu mai fim doar niște lei
Fără cuvânt, fără noroc –
Ci oameni drepți, de bun cojoc.
Și dacă mor, mă duc senin,
Că n-am trăit degeaba-n chin.
Mor sărac, dar cu fruntea sus,
În țara mea, sub cerul dus.
Și-am dus cu mine, ca o flacără,
Dorul de-o țară mai curată –
Lăsată-n urmă, NU trădată.

Nu putem ști
Nu putem ști cum e să simțim
Ceea ce niciodată nu am simțit
Doar când ne vom fi despărțit
Vom duce dorul a ceea ce a pierit
Nu putem ști cum e să ne lipsească
Ceea ce niciodată nu am avut
Cum putem să știm ce am pierdut
Când totul în jur a fost tăcut
Nu putem ști cum e să fim
Când niciodată nu am existat
Am fost aici, dar nu am contat
Intalnirea cu viața am tot evitat
Nu putem ști ce e mandria
Când nimic nu am realizat
Și mediocritate am cultivat
Iluzii și himere la final am recoltat
Nu putem ști ce e iubirea
Când ea a fost mereu absentă
De mult diluată în apa timpului curentă
Ne-am mințit că este evidentă
Nu putem ști ce ne-a scăpat
Când niciodată nu am fost atenți
Ne-am amăgit că suntem suficienți
La schimbare mereu indiferenți
Nu putem ști cum este să trăim
Când liberi niciodată nu am fost
Ascunși în a timpului adăpost
Fugiți de răspundere cu orice cost
Nu putem ști ceea ce nu știm
Când divorțați suntem de înțelepciune
Iar întreaga noastră narațiune
A început și a sfârșit prin ficțiune

Наслаждайтесь румынскими стихами, стихами на русском языке, короткими стихами, легко запоминающимися текстами, стихами для души, современными авторами, начинающими авторами. Пишите стихи, Сочиняйте тексты, Сочиняйте прозу, Удивляйте друзей, Развивайтесь как писатель, Онлайн-поэзия