Автор Andreia Aga

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

La început mergem fără să știm,
Că fiecare pas desenează o hartă.
Ne avântăm în visuri și sclipiri,
Și parcă am vrea să cucerim lumea toată.
Creștem, din greșeli învățăm,
Uneori, se-n-tâmplă să și clacăm,
Ne comparăm pe noi, cu cei de ieri
Ne alinăm durerile-n tăceri,
Ducem pe umeri grele poveri,
Simțim că rămânem fără puteri,
Ascultăm critici, insulte, păreri,
Ne pierdem gândurile printre atâtea veri
Fiind ai sufletului prizonieri.
Mergem în viață, rătăcim prin ploi,
Așteptăm soarele, după orice război,
Căutăm mereu calea spre a noastră țintă,
Și ajungem să ne afundăm în propria suferință.
Auzim mereu, "trebuie să devii",
"Dacă nu ești așa, cu mine nu ai ce vorbi",
"Vreau de la tine, asta, asta și asta"
Dar cine mai întreabă ce vrei tu să fii?
Și crești încet, învățând să te schimbi,
Să porți măști străine, să nu te mai temi,
Să fii ceea ce lumea așteaptă să fii,
Dai uitării uneori, cine-ai vrut să devii.
Mergi înainte, pe drumul ce l-ai ales,
Uiți cine ești și încă n-ai înțeles,
Că lumea nu e a ta, e doar o iluzie
Și intri în stare continuă de confuzie.
În fiecare zi mai lași câte-un „eu”
Pe marginea unui drum foarte greu,
Te cauți prin glasuri ce-ți spun cine ești,
Și uiți că, în fond, tu alegi cine crești.
Unii oameni, cu tine merg o perioadă
Apoi coboară la prima și o iau pe altă stradă.
Rămâi cu amintirea, și cu locul lor gol,
Auzind prin șoapte stinsul lor ecou.
Și te-n-trebi "de ce?", dar nu ai răspuns,
Un glonț simți că-n inimă ți-a pătruns.
Dar adevărul e că nu există motiv
Ci mergi înainte, deși drumul e ostil,
Fâcându-ți în tăcere un singur legământ:
Să nu te oprești din drum, chiar dacă mergi plângând.
Și cauți printre umbre un rost al existenței,
Un sens ascuns în haosul acestei lumi imense.
Dar poate că nu e scris să înțelegem tot ce trăim,
Ci doar să lăsăm lumină în locurile unde venim.
În fond, suntem doar pași de lumină pe drumuri ce nu ne aparțin.

Trecem adeseori nebăgați in seama,

Suntem pulbere de nisip,

Oamenii nu vad,oamenii nu vad,

Aurul ascuns în ea,inima noastră..

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Te simt pe tine de departe

Cum încă tu aștepți să vin,

Dar am un zid înalt în față

Pe care nu pot să-l înclin

Nu știu cum el s-a ridicat

Și-a pus o barieră intre noi,

Geaba sărut și-mbrățișări

Cănd pe-năuntru suntem goi

Eram al tău, un făt frumos

Iar tu a mea zâna cea bună,

Lumea prin spate ne vorbea

Iar noi râdeam că e nebună

Mergeam lipiți unul de altul

Și ne opream pentru sărut,

Ce fericire am putut simți

Când mâna ta eu am cerut

Nu pot să uit cum lacrima

Ți-a curs de după pleoapă,

Dar ai rostit cuvântul iartă

Și ai mai zis, te rog așteaptă

Timpul și-a urmat parcursul

Iar noi ușor ne-am depărtat,

Și întrebări îmi pun și astăzi

De ce-ai spus Nu și-ai refuzat?

Poate tunel aș fi putut săpa

S-ajung aproape de inima ta,

Ușor am renunțat, sunt fericit

Cu ce mi-a hărăzit mie...soarta!