Copilărie

Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,

Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,

Pentru raze de soare și ploi în amurg,

Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.

Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,

Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,

Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,

Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.

Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,

Pentru liniștea serii și foșnetul lin,

Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,

Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.

Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,

Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,

Căci în inima plină de recunoștință curată,

Găsesc bucurie, pacea adevărată.

Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,

Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,

Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,

Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.

Mi-s ochii deșteptați de vreme,

Nu te aștept, dar vreau să vii,

Să ne-ntâlnim ca prima oară,

Să te rescriu în poezii.

Să-mi aduci un zâmbet cald,

Un semn că timpul n-a trecut,

Să ne iubim în versuri mari,

Așa cum nu am mai făcut.

Să-ți fie glasul vechi și dulce,

Cum l-am purtat în amintiri,

Să-mbrățișăm tăceri de gheață

Și să le-aprindem în iubiri.

Mi-s ochii deșteptați de vreme,

Dar încă știu ce-nseamnă dor,

Te-aștept să-mi fii cuvânt și taină,

Un vers pierdut, regăsitor.

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.

Zilnic îți scriam,

cu dor și teamă,

dar tu tăceai,

ca o rană.

Te făceai că n-ai

nici glas, nici minte,

iar eu vorbeam

doar cu cuvinte.

Îți trimiteam

inimi, nu fraze,

dar le lăsai

să ardă-n raze.

Un semn așteptam —

măcar un punct,

dar tu tăceai

ca un drum frânt.

Acum e gol,

nici nu mai doare.

Când nu primești,

iubirea moare.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Luna ai fost și  luna ești,

O taină vie din povești,

Strălucitoare, rece, blândă,

Ce sufletul mi-l prinde-n undă.

Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,

Te caut, ziua-mi cade-n spate,

Și noapte de noapte te chem în vis,

Un dor nestins, un gând promis.

Tu strălucești pe cer tăcut,

Eu ard, mereu necunoscut,

Dar, între noi, rămâne-n șoapte

Povestea nopții fără moarte.

Luna ai fost, luna vei fi,

Un far al sufletului gri,

Căci în lumina ta divină

Eu regăsesc a mea lumină.

iscodind tâlcul

prin-ntunecatul coclau,

al înfumurării,

amfiteatre revarsă-

pe scări, fumigene,

dezgustul măștilor

din lut.

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă, dar aparte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...

Un alt te iubesc este acelasi te iubesc

Pe care-l nu-l folosesc oamenii de rând...

Eu ți-l pictez și înainte să ti-l trimit îl sărut

Tu să primești nu un te iubesc ci un sărut,

Care este altfel decât au oamenii de rând.

Noi nu suntem acei oameni care se despart

Uitând magia primului lor sărut,

Noi suntem veșnic al nostru nemuritor sărut,

Tu ești sărutul meu

Eu sunt sărutul tău

Cine vreodată o să poată să ne despartă?!

(6 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Poate ți-e frică să privești la mine-n suflet

Ca-ntr-o oglindă te găsești de-ai să privești

Și-atunci fugind mă ocolești fără de cuget

Nu am cerut să te iubesc, să mă iubești

Focul nestins a mistuit zile senine

Umbrind cu nori priviri ce nu le mai privești

Visul aprins rulează filme clandestine

Povești ascunse ce nicicând n-ai să trăiești

Privesc în urmă timpul zâmbetelor calde

Din ochii tăi mă săgetau două scântei

Dar ai lăsat sufletu-n flăcări să se scalde

Mai mult de om, mai mult de suflet, îți dorești

Strigă un dor, mă-treabă când ajung la tine

Mă-ntreabă inima și sufletul de vești

Răspunde tu la întrebările fragile

Privind în ochi doi ochi ce nu vrei să-i privești

Rămân privind tăcerea lungă, noaptea goală

Nu mai pricep dacă e bine să iubești

Pare-o minciună scrisă-n lumea ideală

Credeam că sufletul cedând suflet primești

Cât de frumos, cât de sublim, privind din stele

Poți să alegi de mă salvezi sau mă zdrobești

Ajunsă zeu aplici sentință vieții mele

Lovind în suflet ai decis să-l osândești

Coboară lacrima-n pământ cărând povară

Se rupe omul dintr-un om răpus de dor

Arunci o inimă-n infern, omul să piară

Dintr-o iubire m-am născut, de ea să mor

Suntem 2 hopeless romantics în disperare.

Or’ nici eu, nici tu, nu suntem healed.
Or’ ambii am putea să fim. 

Pe suflet e foarte trist...

Sufletul nu observă...

Ce pierdem speriind la ziua de mâine...

Se știe că nu ne este dat să fim împreună,

Dar totuși, din nou te vreau...

Scuze că nu am avut grijă,

Iartă-mă pentru toate, scumpul meu,

Eu știu, mă urăști pentru ce am făcut,

Da, știu...

Nu suntem compatibili...

De aceea nu putem fi împreună.

Nici nu te-ai gândit că mă voi frige de iubire...

Câte ori noi

Am încercat din nou să o luăm de la capăt?

De câte ori ne-am certat și am fugit de probleme...

Între noi e o depărtare tot mai mare...

Cuvintele sunt în plus...

Eu vreau să afirm doar un lucru:

„Te iubesc” — asta a spus tot...