Copilărie

Aș vrea ca tu să-ți trăiești viața frumos,

Chiar dacă acum mă doare pan’ la os,

Aș vrea sa ieși,sa razi si sa vorbești din plin,

În timp ce eu sorb din acel pahar de vin.

Te rog să cânți,să razi și să dansezi,

Te rog,eu însă ,să mă vezi, 

Să nu treci iute și agale printre noi, 

Și să-ntorci măcar o singură privire

înapoi.

Tu ia-mi ai mei bani,haine și acele botine,

Dar nu mă lasă,te rog,și fără tine.

Mai da-mi un ultim trist răgaz 

Și aruncă mă te rog,în acel extaz

Mai vreau să ți simt o dată a ta piele caldă, 

Să mă mai bucur de a ei finețe-o perioada.

Mai lasă-mi al tău păr să ți l ating,

Până observ încet cum eu încet am sa mă sting.

Și-n minutele acelei agonii,

Mai aprinde-mi în suflet flacăra iubirii,

Sărută-ma duios pe frunte,

Sa ne-amintim de acele zile de la munte.

Și cât de mult am stat fără tine 

Și cât de rău mi a parut

Și mi plăcea tare de tine 

Țineam la tine atât de mult.. 

În seara asta nu mai oftez că nu vorbim 

Ai în plan să mi aduci un fir de trandafir 

Așa e? Sau doar e imaginația mea ? 

Că răspunsul tău, fiori îmi va da.. 

Și acum mă bucur că vorbim din nou 

Vorbim despre tot până și de noi 

Cum am ajuns iar să vorbim 

Îmi dai senzația ca tu vrei sa creștem un copil 

Și asa mult îmi place de tine.. 

Mai mult decât oricine 

Și lumea e rea și ne judecă pe amândoi 

Hai să ne scriem problemele, și sa dăm foc acelor foi 

Și totul va dispărea, și va fi doar tu și noi 

Și curcubeul va apărea, și subiectul va fi tot despre noi 

Parcă nu mai am nici o frica de când vorbesc cu tine iar 

Parcă mesajele sunt doar de amintire 

M as bucura tare sa ne aducem aminte peste 10 ani 

Cum copii noștri vor spune 

,, așa comunicau mami cu tati cândva"


de Rotariu Roxana Ariana

Lăsați momentele feerice să vină.

Eliberați din suflete dorința,

Să zburde în clipa divină,

Și magic să învăluie ființa.

Lăsați să vă atingă-n treacăt,

Zefirul cu parfum de tei,

Să simțiți primăvara-n suflet

Și-n trup, efectul nectarului lăsat de Zei.

Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie

Poate nu-s perfecțiune-ntruchipată,

Dar nici prin limitrofi nu mă găsești,

Mereu voi fi limita necondiționată 

Ce n-are capăt în care-s te oprești.

În orice colț n-aș mai căta,

În orice colț n-aș mai privi,

Poate acolo m-ai aștepta

Sperând că te-aș găsi. 

Chiar dacă te-am văzut acum o clipă, 

Chiar de știu sau nu când te-oi vedea

Gândurile stau și-mi tot furnică -

Poate acuș... din nou te-aș revedea...

Poate avem aceleași visuri

Ș-așteptăm să se împlinească,

Le-am privi după abisuri

Când privim peste fereastră. 

Poate atunci ne-am întâlni,

Ne-am întâlni încă o dată,

Sentimentul iar l-am defini

Cu acea frază temperată...

13.09.24

Aprob existența ta la ce se află în mine

Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul

Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe

Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori

Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară

Era ca oricare alta, din trecut

Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.

Haos sunt, haos rămân,

Umbre și doruri prin gânduri se strâng.

Știu ce-i dorul, știu cum te chem,

Dar tac și păstrez tot ce am în poem.

În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,

Frânturi de lumină pierdute-n durere.

Vântul mă poartă prin visele reci,

Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.

Haos sunt, haos rămân,

Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.

Știu ce-i dorul, dar las în abis

Un glas nerostit, un vis interzis.

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.

Nu știu câte inimi vei mai frânge,

Dar vine clipa-n care vei plânge.

Și lacrimi grele vor cădea pe foi,

Din dorul celor ce-au plecat din noi.

Când jocul tău va fi doar amintire,

Vei înțelege prețul din iubire.

Că orice suflet rupt și părăsit

Îți lasă-n urmă-un drum necucerit.

Căci roata vieții se întoarce-n taină,

Și-n jurul tău va crește a sa haină.

Durerea-i lecție, iar timpul, sfetnic bun,

Să-nveți iubirea fără să răpun’.

Cât vei umbla prin lume cu folos,

Și pașii-ți vor deschide drum sub soare,

Să nu uiți glasul blând, duios, frumos,

Ce ți-a crescut in suflet sărbătoare.

Câtă lumină vei avea pe masă,

Din munca ta și din visări curate,

Gândește-te la liniștea de-acasă —

Un colț de Cer în clipele uitate.

Cât vei urca spre vârfuri nevăzute,

Cu fruntea sus și inima deschisă,

Să știi că rădăcinile tăcute

Te țin să nu te pierzi în lumea-nchisă.

Căci nicăieri nu e mai adânc un rost

Ca-n amintirea caldă, nepieritoare.

Acolo-i Cerul tău, acel adăpost

Unde iubirea n-are hotare.

Sub cerul greu, cu nori de plumb,
Un prunc pășea pe-al vieții drum.
Ținea icoana strâns la piept,
Cu suflet blând și doru-i drept.

Credința lui, de mic sădită,
Era lumină neclintită.
Privirea-n sus, spre ceruri largi,
Spre îngeri blânzi și sfinții dragi.

În inimă purta comoară,
Un dor de cer, o sfântă scară.
Copil curat, cu chip senin,
Se ruga-n taină, zi de zi, divin.

Prin vânt și ger, cu pasul mic,
El știe calea spre rai, ce-i unic.
Credința lui, din pruncie arsă,
E stea ce-l ține, neclintită, aleasă.
A.A.✨

Cuvânt adânc, curat și sfânt,

E darul cel mai prețios pe pământ,

„Mulțumesc” – o rază de lumină,
Ce-n suflet pacea o dezbină.

E firul care leagă oameni,
O punte-n clipele de vreme grea,
Un simplu gest, dar cu ecou,
Ce schimbă viața, ziua ta.

Când spui „mulțumesc”, ceva se-aprinde,
Un foc ce-n inimi calde se extinde,
Rostește-l sincer, din iubire,
Și lumea-i altfel, plină de-o strălucire.

Mulțumește vieții că te-a învățat,
Să prețuiești ce ieri ai ignorat,
Mulțumește clipei, chiar de-i trecătoare,
Că-n ea găsești o rază salvatoare.

Mulțumește celor ce ți-au fost alături,
Și celor ce-au plecat, prin vânturi,
Căci fiecare-a scris o filă-n carte,
Cu sens, cu lacrimi, uneori, cu fapte.

„Mulțumesc” e cheia către cer,
Un cântec blând pe-al vieții mister,
Să-l porți cu tine, în suflet nestins,