Category Diverse poems

Nu mai aștept somnul. Îl jelesc.

Îl jelesc ca pe un frate plecat fără mormânt.

Ca pe cineva pe care-l strig în fiecare noapte

și-mi răspunde numai perna,

tot mai rece,

tot mai străină.

La început număram ore,

apoi am numărat răsărituri.

Acum nu mai număr nimic.

Doar recunosc după zgomote

cât de departe sunt de vise.

Frigiderul respiră în bucătărie.

Țevile vorbesc între ele.

Lemnul din mobilă trosnește

ca oasele unui bătrân care se ridică din pat.

Știu fiecare sunet al casei.

Le știu mai bine decât îmi știu rugăciunile.

Dimineața nu mă mai găsește obosit.

Oboseala a fost demult.

Acum sunt ceva mai adânc:

o cameră în care cineva a uitat lumina aprinsă

săptămâni întregi.

Of, Doamne!

Închide-mi pleoapele…

Pentru totdeauna.

Nu mai știu dacă somnul m-a părăsit

sau eu am rămas în urma lui.

Îi găsesc dimineața urmele pe chipul celorlalți.

Au lumina aceea pe care numai cei odihniți o poartă,

ca și cum noaptea i-ar fi iertat.

Mi-am apropiat urechea de inimă,

nu ca să văd dacă mai bate.

Ci fiindcă mi-era teamă

că într-o noapte va începe să plângă.

Există o clipă, înainte de răsărit,

când întunericul nu mai are putere,

iar lumina încă nu știe să doară.

Atunci înțeleg că Dumnezeu a făcut somnul

pentru oamenii pe care nu i-a uitat.

Mi-am pus capul pe aceeași pernă de sute de ori.

Ea îmi cunoaște forma disperării.

Numai visul a rămas străin.

Nu oboseala mă omoară, ea are milă.

Liniștea mă sufocă și

îmi macină creierul.

Insomnia nu ucide.

Îți ia câte puțin din omul care ai fost,

până când, într-o dimineață te privești în oglindă

și ai chipul tău,

dar cineva necunoscut

te umbrește pe dinăuntru.

Noaptea trecută am închis ochii

și pentru o clipă am crezut că adorm.

M-am speriat.

Trupul uitase ațipirea.

Nu mai cer somn.

Ar fi prea puțin.

Cer numai o singură noapte,

în care dimineața să nu mă găsească

cu pleoapele-n palme.

Aceeași noapte veche.

Aceeași noapte pe care pământul

o poartă ca pe-o haină ponosită.

Casele, cu ferestrele stinse,

par niște sicrie așezate în picioare.

Nu mai plouă demult,

dar zidurile încă picură.

E plânsul singurătății.

Se aude tencuiala îmbătrânind.

Pe masă, ceasul își roade secundele,

ca un șobolan înfometat,

pentru că nici timpul nu mai are puterea

să plece de aici.

Am deschis fereastra.

Aerul miroase a vânt stătut,

și a frunze necăzute din ram.

Prin curte, câinele lătră,

ca și cum m-ar fi văzut pe afară,

ori, poate știe că iar nu am somn.

Întunericul se mută din odaie în odaie,

până în sângele meu.

Încep să îl plimb…

Până în zori plimb întuneric.

Am vrut să aprind lumina,

dar becul atârna,

ca o lună spânzurată,

de insomnia mea.

Dimineața... a venit desculță,

cu obrajii albi.

Nu aducea lumină.

Doar făcea întunericul mai ușor de plimbat.

Noaptea își spală iarăși apusul

în aceeași baie de stele.

Ferestrele au ruginit pe dinăuntru,

iar camera miroase a timp uitat în sertare.

Patul își poartă singur povara,

ca o targă de război ticsită cu răniți.

Perna e rece.

Sub tâmplă, întunericul pulsează încet

ca o rană ce refuză să se închidă.

Pe tavan, umbrele schimbă între ele

chipul meu de ieri, chipul meu de mâine,

lăsându-mă să ghicesc

care dintre ele a murit.

Ceasul nu mai măsoară ore.

Numără încet bătăile inimii mele.

Și dimineața... vine numai lumina.

Somnul rămâne, undeva,

într-o lume care nu mai există.

Există o lumină pe care ochii n-o pot purta.

Ea vine numai noaptea,

când lucrurile își leapădă numele

și rămân doar înțelesurile.

Atunci mă așez la marginea ființei mele

ca un păstor care își ascultă stelele

coborând să pască peste tăcere.

Somnul mă ocolește.

Îl văd îngenunchiat în fața unei porți,

care nu se poate deschide.

În fiecare clipă se naște un univers atât de fragil,

încât Dumnezeu îl ascunde

în spatele unei pleoape omenești.

Eu însă nu clipesc,

Și îl văd cum tremură lângă puiul de somn.

Noaptea are un alfabet

scris cu litere de întuneric.

Le citesc cu partea din mine

care n-a dormit niciodată.

Somnul vine până la ușă,

își lasă umbra rezemată de clanță și pleacă.

Probabil mă confundă cu propria lui absență.

Mă uit cum sângele

își mută încet culoarea dintr-o tăcere în alta.

Inima nu bate.

Ea traduce ce spune întunericul despre lumină.

La răsărit, devin un om fără sens.

Excesul de veghe a dat naștere aripilor,

nu pentru a mă înălța,

ci spre a mă prăbuși.

Simt somnul cum mă pândește.

Stă la marginea ochiului

ca un animal flămând,

dar de fiecare dată când mă apropii de el,

se retrage în întunericul din mine.

În pleoape nu am odihnă,

ci uși întredeschise

prin care intră gândurile

cu pași de hoți.

Și toată noaptea

nu fac altceva decât să veghez gândurile,

ca un paznic condamnat

să nu adoarmă niciodată.

Oare de ce, sunt iar nemulțumit?

Când tu îmi ești...mereu aproape, 

Iar Domnul își revarsă bunătatea 

În casa noastră și, zi și....noapte.

Oare de ce, mă simt nedreptățit 

Și mai tot timpul vreau mai mult,

Când am de toate și doar ar trebui 

Pe cel ce n-are, nevoia să-i ascult.

Oare de ce, mă cred că-s omul cult

Când nu găsesc răspuns la întrebări,

Că doar am învățat și...cărți deschis 

La școli pe-aici și-ndepărtatate țări. 

Oare de ce, unul pe altul, ne mințim

Iar adevărul zis, e greu de acceptat,

Gâlceava o pornim, suntem dușmani 

Și-n veci nu mai vorbim cu cel certat.

Oare de ce, ne războim, unii cu alții 

Iar pacea n-o dorim cu niciun chip, 

Ne mor nepoții și copiii...fără cruce

E vai de noi și, n-are rost la ei să țip.

Oare de ce, ne mai numim creștini 

Când fapta noastră, nu se zărește, 

Și geaba-i rugăciune, făr' de iubire 

Că ruga ta, Domnul..nu o primește.

Oare de ce, scriu toate aste lucruri

Și nu mă-ntreb, oare cuiva, îi pasă?

Că eu mai cred în adevăr...dreptate

Iară minciuna zisă, greu..mă apasă!

Oare de ce, nu pot...să mă opresc

Și-mi fac atâtea întrebări, în gând?

Știind că-s trecător pe ăst pământ 

Și, la Domnul, voi fi chemat..curând!

........................................

Oare de ce, oare de ce și, pentru cine?

Issus, s-a născut și, a murit..creștine?

Oglinda plânge-n luciul ei sticlos, 

Și lacrimi de mercur zăresc curgând,

Dar eu nu plâng, și-o-ntreb sfios:

E al meu suflet, e al meu gând?

Oglinda se întunecă deodată,

Deși odaia arde de lumină,

Pe sticlă apare o imensă pată, 

Și cred că este trupul meu de vină.

Oglinda tremură-n argintul rece,

Ca apa nopții spartă de un val, 

Iar chipul mi-l zăresc încet cum trece,

Pe lâng-o criptă îmbrăcată-n voal. 

Oglinda tace, dar în sticla ei, 

Se-aud bătăi de clopote străvechi,

Și parcă văd un parc cu lungi alei,

Și tineri triști ce trec perechi. 

Oglinda arde-n umbre sidefii,

Cu flăcări reci și fum de amintire,

Iar ochii mei par două mărturii, 

Pierdute-ntr-o adâncă rătăcire.

Oglinda știe tot ce n-am spus încă,

Tot ce-am zidit, și cine-mi sapă groapa, 

De-aceea uneori devine-adâncă, 

Ca o fântână ce nu i se mai vede apa. 

Scriu vers și-ncerc..să povestesc

Despre realitatea vieții și, credință, 

Scriu ziua, seara și...chiar noaptea

Despre copilărie, iubiri și suferință. 

Mă uit pe geam și, dincolo de sticlă

Și văd cum toamna-mi brumă, iarba,

Iar florile-mi cad una câte una, ofilite 

Vântul ascult, suflând, pe drum e iarna.

Aud un ram bătându-mi la fereastră 

Dorind parcă să zică, gata cu pălăria,

Și mă îndeamnă...la căciulă și palton 

Să nu răcesc, că scumpă este doctoria.

Mă-ntorc înspre birou și, pun pe filă 

Rânduri cu rimă, despre toamna vieții, 

Că am ajuns să număr...anii bătrâneții 

Și-aminte să-mi aduc de anii tinereții. 

Și-ncep a scrie cu mâna tremurândă 

O poezie despre trecut și, de prezent,

Care rămâne pe la jumate...terminată

Că ceasul bate și... merg la tratament.

Revin și-ncerc să-mi continui scrisul

Dar am uitat, ideea și muza nu m-ajută,

Așa că mă retrag și-amân pe altădată

Să scriu, că timp mai am pănă la...sută!

Prin camerele reci se văd conducte, 

Și vene vechi pe mâini uitate în azil,

Iar noaptea își aprinde, una câte una,

Pe străzi pustii, albastre lămpi fără fitil. 

Se-aude câte-un plânset pe culoare,

Ca o plecare ruptă de destin,

Și-mi pare că din toate câte mor în lume, 

Doar ochii tăi refuză să se stingă lin.

Ți-aduci aminte ploaia de-altădată?

Cădea pe noi din cerul zdrențuros, 

Iar tot orașul, o urbe întunecată, 

Se lumina în ochii tăi atâta de frumos. 

Dar azi, e doar un frig pătrunzător, 

În tot ce am iubit, și-n tot ce știu, 

Și poate că mi-ar fi și mie mai ușor, 

Dac-aș intra în universul tău pustiu. 

Pe oceanul vieţii trec puţin,

Vremelnic dus de al sorţii val,

Prin ploi, spre al nefiinţei mal,

Acolo unde-i cer senin.

Ce-i drept tentaţia e mare,

Plouat, spre mal a mă grăbi,

La adăpost de vijelii,

Ce mă lovesc fără cruţare.

Dar şi-n talaz de s-ar preface

Viaţa-mi cuprinsă de furtuni,

N-aş da tumultul ăstei lumi,

Pe toată a nefiinţei pace.