Galaxia

Izvorul curge lin, lin 

Cu privirea nespusă, gândul de suspin 

Izvorul roșu ce curge într-o lacrimă senină, 

Cu cea spusă într-o natură plină de lacrimă. 

Cascada împletită cu frunzele roșii în dealungul zborului, 

Un fior dulce ca-l amorului

Izvorul timid ce pornește într-un adânc scufundat 

În largul cerului auriu te-ai scăldat.

Bucuria asaltă inima albastră între noi, 

Cu fericirea izvorului de cristal se duce la voi 

Căci pe tine nu vreau să te părăsesc, 

O, amorul cel dulce care îl iubesc. 

Pădurea de gheață ce ne privește în ochii, 

În frunza bătută de suspinii, 

În glasul trist plini de spinii, 

Se umple tristețea neîncepută plină de pinii. 

Unde izvorul trist plânge amar, 

În amorul ce-l umple în zadar,

Izvorul se minunează iar. 

Gândurile scuturate de vântul purpuriu, 

În freamătul lor fin și azuriu

Izvorul plânge auriu. 

În ochii purii de lumină, 

Strălucește renașterea iubirii, 

Cu petale catifelate de cântării, 

Cu iubirea divină. 

Dorul zboară, lacrima e odinioară, 

Pășind cu pașii mărunți pe catifea, 

Într-o privire de timichea, 

Se aude o vrabioară. 

Rubinul roșu ce plânge blând, 

În lacrimi de cristale, cântând 

Visul amorului lin spre amurg, 

Unde toate visele destinului curg. 

Rubinul părului dulce azuriu, 

Cu privirea de gheață, lina pe un cer purpuriu, 

Unde toate destinele se-mpletesc

În gânduri nevorbite îți dăruiesc. 

Să calatorim pe ape de smaralde, 

Căci toate dorurile sunt calde, 

Unde inima veselă e un rubin,

O prietenie de amor ce se combin.

Apele ce răsună, cântarea de umilință,

Unde rubinele cele triste, vor plânge 

În inima lor dezamăgită se vor stinge 

Amorul în pieptul meu se va strânge. 

Un rubin al dragostei îți dăruiesc, 

În toate vorbele albe ca zăpada, te iubesc 

Cu toate firele fine în inima pură îți sclipesc. 

O dorință al safirului te-mbogățesc

În destinele amorului, te-mpletesc,

În rubine și smaralde, ce-ti ciripesc.

Piatra lunii ce strălucește amor, 

În inima ametistă o ador, 

Fericirea de perlă, 

Se risipește în ochii de mierlă. 

Suflete de citrine, culmi de aguamarin, 

În suflete luminate, mă închin, 

În luna aurie se vede câmpia turmalină,

Între flori și stele, fața de helidor e senină. 

Ne plimbăm în stoluri de morganit, 

Pe cerul castaniu am pornit, 

În ochii de sticlă, lacrimă de lumină, 

Privirea cenușie e divină. 

Flori de labradorit, zile de iolit, 

În cristalul amorului, călătorim în kianit, 

În valuri de mări, suflări de cântării, 

Zile amoroase cu uitării. 

În munții de aur, în crestele ale vântului,

Plângea cântarea cântului, 

Unde te văd în piatra luni, 

Unde să răsară iubirea pentru cei mai buni. 

Ametistul tristeții, rubinul suferinței, 

În smaralde parfumate ale umilinței, 

Unde te iubesc, visul de amor, 

În sufletul de cristal te ador. 

Piatra lunii e un dor luminat,

Pe drumul albastru ai zburat, 

Între stele și planete, 

Între stoluri și ecouri de foșnete. 

Izvorul tace, 

Îmi șoptește cuvântul, 

Râul curge, se desface

Luminând cântul. 

Privirile lui blânde îmi răsună, 

Ecoul viselor de melancolie, 

Un spirit iubitor din natură, 

Ce aduce dorul de călătorie. 

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

Ți-ai luat zâmbetul și-ai plecat,

Ca și cum nu mi-ai fost nimic.

Eu rămân cu un „ce s-a întâmplat?”,

Tu rămâi cu un „nu mai zic”.

Ți-ai luat și glasul, și-ntregul cer,

Și nu ți-a fost rușine

Să mă lași să ard singură-n ger,

Să mor cu gândul la un bine.

N-ai dat nici „scuze”, nici „rămas bun”,

Doar ochii tăi goi, trișori.

Eu? Mă zbăteam, făceam tot, vreun drum,

Tu? Te uitai la alți fluturi, zori.

Ai tăiat cuvinte fără remușcare 

Ai mințit zâmbind, fără glas.

Ți-am dat totul,ție, dintre toate.

Ai zis „mereu”… și-ai fost doar ceas.

Acum, te plimbi prin vieți străine,

De parcă n-ai fost focul meu.

Dar noaptea... o să vin la tine 

Nu eu. Vin ce-ai ucis tu-n „eu”.

Mam intrebat mereu de ce e ploaie 

De fiecare data cand imi vine dor,

Si nu mai cand curge in șuvoaie 

Ma mai prinde cate-un nor.

Si mereu imi spui ca îți place 

Ca iti aduce o pace ,

Pe care nu o poti descrie 

Decât cad vezi o ploaie.

Desi nu o displac o ploaie mică

Într-o seara de duminică ,

Sa fiu singura în ploaie 

Nu e asa o bucurie.

Dar amândoi dansând afară

Sub lumina luni rară,

Înlăcrimați noi sub boltă

Creându-se o soartă.

Imi dau seama de ce o iubești atât de mult

Și mereu vedem ca te ascult 

Ca știu ca ma iubești 

Și când tu, ploaie, nu mai ești.

Dar totuși nu înțeleg 

Cum tot tu ne dezlegi,

Promisiunea ca ne iubim 

Pana când vom muri.

Dar uite-mă plângând afară

Tot tu aia supărată,

Ca să nu ne despărțim 

Pentru că ne iubim.

Dar nu mai merge ploaie 

Tu ești aia vinovată,

Nu ești o soluție 

Pentru că nu mai contează.

Te apropii cu nava ta, dar simt că ești departe

Nu te înțeleg, vorbești pe înțelesul meu oare?

Încerci să îmi arăți prin semne, dar apare o eroare,

Prea multe cuvinte și semne, privesc cu teroare.

Ființă ciudată, frumoasă, un extraterestru,

Te diferențiezi de ei, dar tot ești ca restul;

Ai vrut să mă studiezi, prin urmare ai pierdut testul

În ochii tăi văd numai ură, nu te-am iubit destul?

Tu ești doar o umbră, reflexie fără suflet

Te vedeam ființă complexă, dar ești incomplet,

În ochii mei iubirea ta este doar un pamflet

Oricât timp va trece, nu va mai exista răsuflet.

Obișnuiam să te privesc, erai un corp ceresc,

Dar acum sufletul mi-e rece, nu te mai urmăresc;

Vrei să te lămuresc, dar iubirea nu pot să o cântăresc,

Așa că te rog pleacă, jur că nu o să te opresc.

Te ai indepartat.

Te ai sters ca o ploaie de vara,

Te ai urcat intr un tren al uitarii

Si ai disparut.

Au ramas poze.

Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara

Au ramas ganduri.

Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.

S-a dus.

Te ai dus pe o mare indepartata,

Mi ai facut cu mana din barca aceea

Era oare o corabie?

Sau era doar o salupa?

S-a stins.

S-a stis orice flacara a sperantei

S-au ofilit gandurile revederii,

S-au sters amintirile.

Te ai dus in acea mare albastra

Ai disparut in orizont

Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra

I ai oferit visele

Si acum ma uit la stele cu disperare

Seamana cu marea albastra cu corabii

Astept sa apuna luna

La fel cum au apus amintirile

S-a stins.

S-a stins si ultima lumanare.

Era cea lasata in memoria iubirii

Flacara A prins aripi si a zburat departe

Acum este intr un alt orizont

Este prinsa cu o franghie de un catarg

Iar eu te mai caut pe plaja si in larg

Sau

Astept corabia la mal…

El o sună ca disperatul

Dar apelurile sunt respinse,

Regina a părăsit regatul

Acum planurile regelui sunt compromise..

El caută răspunsuri

La câteva sute de întrebări,

Inima lui plină de neajunsuri 

Nu suportă a reginei plecări.....

O caută zi și noapte

Până și pe cele mai înguste cărări,

O caută printre strigăte și șoapte 

O caută printre sentimente și diferite stări,

O caută printre galaxii și constelații,

Întoarce stelele și planetele pe dos,

O caută printre zvonuri și conspirații

Bate toate drumurile în sus și-n jos,

Uneori o zărește din depărtare,

Dar se face nevăzută la loc,

Inima i-se umple de disperare,

Și întregului cosmos ar da foc,

Ar spulbera planetă după planetă,

Ar stinge stea după stea,

Ar redirecționa fiecare cometă 

Doar ca să se apropie de orbita ta,

Două corpuri astrale,

Fizice sau doar imaginere,

Suflete sau simple obiecte,

Perfecte sau pline de defecte,

În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.