Poate in alta viata

Nu te mai "caut", nu-ți mai scriu...nimic nu vreau să știi de mine

Când seara în gânduri și doruri mă afund

Sperând că într-un final "totul va fi bine"...

....de ți-aș trimite, n-ai citi oricum....

Și las aici într-un poem iluzia că nu mai doare

Că plec și eu ca tine zâmbind, fără regrete

Deși în suflet dezamăgirea este mare

Că ne-am pierdut ușor și mult prea repede.

Ne-am fost atât de-aproape, ca luna lângă stele

Dar cerul într-o zi ni s-a întunecat...

Și... Povestea noastră atât de faină 

Nu și-a putut trăi un alt final...

Nu a fost vina ta și știu că nici a mea

Destinul ne-a fost scris să fie așa 

Eu să te ador din toată inima

Și tu să pleci, eu... să-ți plâng urma.

Te las și eu "babe"...chiar de e minciună 

Cu un suflet frânt, dar plin de dor

Și cu speranța că într-o altă lume

Povestea o vom sfârși la un vin, în doi.

Dar până atunci, te rog eu, să fii bine

Să mi te lași purtat de alte brațe.

Eu... deși nu îți voi mai fi aproape

Voi purta mereu pe buze a ta "dulceață ".

Azi nu-ți mai scriu, nu îți mai cer nimic

Mă-ndepărtez cum pot, fără să mi te strig 

Închid ochii când vreau să te mai simt o clipă 

Deși mă pierd... și parcă, mă cuprinde-o frică...

Mi-ai fost atât de drag, o știi bine și tu...

Însă tăcerea ta e mult prea lungă și doare

Și nu îmi rămâne decât să plec și eu

Deși simt cum sufletul în mine moare...

Adio babe... și.... te rog nu uita,

Că mi-ai fost drag ca nimeni altcineva

O-mbrățisare la un vin a fost dorința mea

Frumos, poveștii noastre să-i purtăm amintirea...

E noapte și gândul sună a ploaie 

Din ochi se revarsă șiroaie 

Sufletul se îneacă în agonie

Când durerea cântă a ei simfonie

Gândul mă doare atât de cumplit

De când sufletul mi-ai rănit 

Rog ploaia să spele al tău cuvânt

Ce fără milă inima mi-a înfrânt.

E noapte și tăcerea e surdă 

Se-aud picuri de șoapte otrăvite 

Si mintea îmi cade în amorțire 

Când amintirea revine în simțire...

De ce l-ai ales pe el, în locul meu?

Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.

Eram doar un copil, voiam să te am,

Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.

El, cu glasul greu, cu palmele reci,

Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,

El, cu furie, cu vorbe de gheață,

Eu, doar un copil, ce voia o viață.

Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,

Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?

Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,

Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?

Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,

N-a fost decât umbra unui chin grotesc.

Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,

Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.

Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,

Din lanțuri de frică o viață-mi refac.

Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,

Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.

Și poate, cândva, o să te întreb

Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:

„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?

De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”

Am ars tot ce amintea de tine,
Aruncându-mi sufletu-n gunoi
Și am rămas doar eu și cu mine
Să trăim acest groaznic război.

Durerea simt cum imi cuprinde inima

Si ma inec in alcolul durerii,

Sufletul nu mai poate respira

De cenusa care a ramas in urma sa.

Toate lucrurile frumoase cu el le-a luat

Iar din inima mea nimic nu a mai ramas,

A fost chinuita la fel si sufletul

Fara pic de mila, le-a zdrobit

Prefacandu-le in ruine

Care au nevoie de cineva,

Cineva care sa le poata face sa arate 

Din nou ca doua capodopere de arta.

Am asteptat pentru acel cineva insa...

Insa nici macar inspiratia nu a sosit

Si din ruine parca..nu mai ramane nimic.

Incet timpul tot trece

Dar parca mereu uita ceva

De mine, de tine, de noi

De speranta care exista candva.

Noaptea iar a venit si gandurile din nou m-apasa
O mie si una de intrebari crunte

Despre tine si relatia ta cu ea

Iar lacrimile fierbinti imi curg pe fata rece,

Fata pe care obisnuiai s-o incalzesti 

S-o ti in brate, s-o saruti

Cu buzele tale moi si dulci otravitoare.

O sarutai  de mii de ori

Sa ii arati cat de mult o poti "iubi".

Acum este cel mai mare cosmar al tau

Caci n-ai stiut s-o pretuiesti

Ai dat-o la o parte fara sa te gandesti,

Acum, nu stiu daca o mai iubesti,

Dar crede-ma ca ea inca o face.

E plina de sperante

Dar in acelasi timp e goala.

Tot ce n-are legatura cu tine

Pe ea nu o mai intereseaza

Caci nu mai poate simti nimic

Cand nelinistea mereu o apasa

Simte doar cum nu mai are nimic

Din tot ce avea o data mai de pret.

Tot corpul e zgariat si taiat pe dinauntru

De la noptile grele si amare

Si momente fara tine,fara de pacat

Dar care se transforma

In momente de chin, de ceva cumplit,de un inexplicabil dor

Despre care doar sufletul ei stie.

Inima ei nu mai simte nici o bataie

De spui ca e moarta, dar cand e in preajma lui

Inima-i atat de plina de viata, mai ca ii sare din piept.

Zilele trec, caci ele sunt trecatoare

Dar nu si sentimentele

De care imi doresc sa scap deja de un an si ceva.

Ele insemnau totusi ceva...candva

Mult prea mult pentru a fi

Pur si simplu date uitarii

Dar prea putin pentru a fi exprimate.

Prapastia o tot ajungea din urma

Si a cazut intr-un final insangerat.

Se adancea din ce in ce mai mult

In chinurile durerii, in somnul de veci.

"Sunt o pacatoasa, trebuia sa recunosc!!"

Striga ea si continua:

"Sufletul l-am facut sa nu mai simta

Iar inima nu mai are rost

Asa ca asta e finalul meu...

Un om cu trup, dar fara suflet

Mai de graba un suflet de pacatos.

Un om cu o inima ce nu mai bate

O inima de nefolos!"

Nu știu încă cine sunt,

Dar stiu cine nu mai sunt...

Nu am rămas fără sentimente

Dar am învățat să le ascund.

Ạm incă ochii plini de amintiri

Ce uneori nasc lacrimi in priviri

Si, chiar nu mai contează

Că m-ai străbat pe față..

Am lacrimi să-mi ajungă

Încă o viata și-o secundă

Plâng ca o siguranță,

Că mai există o speranță!

Pentru acea îmbrățişare

Ce-o căutam cu disperare,

Dar azi plec si te las cu luna

Deși îmi ești in gând întruna.

Cândva o împărțeam cu tine

Nu ar fi trebuit să se termine.. 

Dar prăpastia dintre noi

A căpătat amploare

Și doare să văd din partea ta

Atât de multă nepăsare.

Putea fi o poveste

Cum nu a fost vreodată

Dar de unde as fi putut sti

Că ai o inima pietrificata.

A înflorit iubirea in mine

Sub ploaia îmbrățişărilor tale,

De aceea povestea cu tine

Îmbrățişați am vrut să se termine

Să-mi rămână in inimă seninul,

Pe buze vinul.. 

Sufletul meu,

Să nu-ţi cunoască veninul..

#unpahardepoezie 

Și acum ca te-ai întors 

Mă întreb iubire dacă mai are rost 

Dacă mai are rost să te iubesc , să te doresc

Cu tine in gând să ma trezesc 

Că vei pleca din nou și știu ca deja e prea târziu 

Și am sa accept că vei pleca , și am sa accept că va durea 

Dar te rog eu de-ai putea nu pleca in noaptea grea.

corpul meu

mereu privit ca pe un obiect

un trofeu

de agatat deasupra patului

vine la pachet

cu un suflet

atins de simple gesturi

si vorbe dulci

(uneori aruncate în vant

doar ca sa ma impresioneze

astfel incat sa mi vând trupul

celui doritor)

cand tot ce imi doresc

este doar sa vorbesc

si sa ti ascult

toate suferintele prin care ai trecut

sperand ca si tu

m ai asculta pe mine

atunci cand imi vine randul.

sperand ca vrei sa mi atingi sufletul

sa mi simti inima bătând

zgomotos

pentru ca prea rare sunt momentele

in care sunt considerata

mai mult decat un trup frumos.

sper sa fiu

intr o zi

indeajuns de buna.

Un fuior de îndignare îmi stă în casă,

zadarnic de încerc să-l torc.

Fire albe ce m-au legat de tine,

moi, dese, și-ncurcate, mi se leagă

într-un nod familiar.

În jurul gurii îți cos amarnic,

cuvinte spuse prea devreme.

Acum brazdate-mi sunt pe față

spaimele iubirii mele.

O alta ață se-nfiripă, jalnic,

adânc, uitându-te zâmbind.

Sugrumată-mi e speranța

ca n-ai terminat cu mine,

că paioara nu e gata.

Coase-mi ce-ai crezut pe suflet-

toarnă-mi mânia toată,

pe pânza brăzdată cu ochii

tăi efemeri și cutezanți.

Varsă-mi aurul din vene,

pe care l-am simțit cândva,

cand nu știam dacă voiai

să mă arunc în gol, în fața

ta.

Ușure toarce-mi hybrisul

c-am îndrăznit, vezi Doamne, 

să mă-ndrăgostesc firesc

De un Soare fără raze, tu,

Eu, lună fără cer.

Cere-mi toate vorbele diseară

înapoi, nu le mai vreau.

Propria-mi pânză mi-am rupt-o

chinuită, în fața Ta.

Nu-ți mai vreau căldura, pleacă!

lasă-mă să mă golesc,

de toată mândria ta și patos-

resimțite de-un veac.

La ce-mi sunt bune deziluzii,

cand în mintea ta cumplită,

eu doar trec, mă umilesc,

Doar ca ție să nu-ți dispară

prețioasa ta coroană.

Eu nu-mi sunt carapacea,

Nu-mi sunt cuvertura

Care poartă uzura,

Care nu-mi dă pacea

De a avea liniște.

De a-mi lăsa gândurile să se miște.

Sunt mai mult decât aspectul

Care nu și are efectul,

Decât defectul

Care nu-mi aduce respectul,

Decât imperfectul

Față de care-i invizibil intelectul.

Apar ca fiind un obiect,

Niciodată perfect,

Mereu un poem incomplet

Scris de un defect poet.

Aș vrea să mi se cunoască inteligența,

Să-mi fie vizibilă divergența.

de Beatrice Lotreanu

Stau si ma gandesc
Cum oare pot sa te iubesc...
Dupa atatea drame si certuri
Tot impreuna sa stam fara regereturi..
 
Farmecul pe care
Nu stiu cine mi l a pus
Sa te iubesc nespus;
Ma face vulberabil
In preajma chipului tau fermecabil..
 
Sa ne despartim
Nu as suporta
Sa fi in bratele altuia..
M-ar duce pe drumuri grele
In gandurile mele..
Care nu vor mai fi la fel de curate
Ci doar pline de ale tale fapte.
 
Te iubesc pentru sufletul tau minunat
Dar si pentru al tau fapt
De a fi cu tine prin tuneluri
Ale dragostei .. ce presupune
Amor fara amaraciune.
 
Poate ca nu sunt poet
Dar numai pot sa te iubesc discret.
Vreau sa stie lumea toata
Ca am dat de acea fata.
 
Acea fata care, ma scapa din picioare
Cea care sufletul mi-l alina
De crizele , care acum zici ca-s din faina.
 
De la pretentii la fapte
Cand e vorba de onestitate
Caracterul mie dorinta vie
Ce de la tine mi am furat-o mie.
 
Cand sunt in preajma ta
Parca sunt altcineva
Nu stiu ce s-a intamplat
Dar trecutul meu foarte patat
Il pot lasa deoparte
Tinandute pe tine aproape.
 
Tot timpul am fost singuratic
Deobicei chiar foarte neindemanatic
Dar preajma ta face parte
Sa fac totul ca la carte.
 
Înainte nu credeam in iubire
Dar ochilor nu i venisera sa creada
Inima bătea … cât pe ce sa cadă
Nu știam daca am iluzii
E ca si un drog care pe zi ce trece
Sevrajul nici-o sansa să mai plece.
 
Vreau sa fi mamă a ai mei copii
Să-mi pot zice inimii ,
Ca însfarșit am câștigat
Ca pe tron… un împărat
Durerile le ai alungat
Din sufletul meu sfâșiat.
 
Chiar si cand nu vei mai fi
Te voi tine acolo in adancul inimii
Pentru ca nu stiu cat voi rezista
Caci mie greu fara tine a sta
Probabil voi venii dupa tine
Fara a pune pret pe mine.

Tu, iubire ciobita, mă ții în lanțurile tale,

Îmi sufoci visurile sau poate le dai aripi..

Mi-e bine, dar dincolo de castel e raza de soare pe care nu o vad...

Tu, iubire ciobita, ești nisipul auriu

Ce n-a cunoscut magia valului,

Ești chitara fără corzi,

Bărcuță fără vâsle,

Fluture fara aripi,

Ești drog ce mă împiedică să văd lumina visului împlinit...