Nu te iert
Un singur lucru n-am să-ți iert
Ca m-ai silit sa te scot din viata mea
Și-atât de imatur te-ai purtat
Când sufletul din mine doar a tine răsuna.
M-ai silit să te scot din viața mea
Când te doream cel mai mult
Și nu te-ai oprit din a-mi face rău
Când doar o ultimă îmbratișare ți-am cerut.
Ai uitat ca sunt femeie și mă doare
Si cu tăcerea cruntă m-ai judecat mereu
M-am umilit cerându-mi mai mereu iertare
Deși vina nu am purtat-o numai eu.
N-ar trebui să mă mai gândesc stiu bine
Dar mi-ai rămas cicatrice ce o ating și doare
Nu înțeleg de ce încă ceva mă ține
Probabil, dezamăgirea... e prea mare!
C-am adorat momentele cu noi
Si azi doar ma obișnuiesc cu cele in lipsa noastră
Oricâte speranțe am lăsat sa înflorească,
S-au izbit de-al tău suflet de gheață.
M-ai silit să te privesc plecând
Ca și cum nu am fost nicicând
Când dorul ardea în mine ca jarul
Și nu-mi doream decât la un vin...finalul.
Category: Parting poems
All author's poems: OneWineWoman
#dor #despărțire #onewinewoman #unpahardepoezie
Date of posting: 11 января
Views: 265
Poems in the same category
Regina morții
Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?
Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...
Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne
Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele
Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine
M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere
Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce
Ai ales sa minți
Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut
Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și ma durut
Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut
Dacă spuneai, orice as fi făcut
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și m-a durut
Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi
Insa drumul nu e pentru amândoi
Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat
Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Regina morții
Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?
Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...
Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne
Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele
Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine
M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere
Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce
Ai ales sa minți
Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut
Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și ma durut
Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut
Dacă spuneai, orice as fi făcut
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și m-a durut
Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi
Insa drumul nu e pentru amândoi
Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat
Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Other poems by the author
La infinit
Eu te-am asteptat și n-ai venit
Ai dat uitării tot ce-ai promis
Speranțe mi-au murit în asfințit
Si dorul l-am purtat... la infinit!.
Eu te-am visat... în umbre mi-ai apărut
Răsăritul mă prindea cu tine-n gând
O clipă părea că viața mi-ar fi zâmbit
Dar nu!...erau iluzii... la infinit!
Eu te-am scris pe veci în suflet
De dorul meu grav te-ai lipit
Tăcerea ta mi-a rămas un urlet
Ce răsună în mine... la infinit!
Eu te-am iubit și n-ai putut
Să înțelegi ceea ce simt
Sau poate îți era teamă?
De-o dragoste... la infinit.
DORINȚI
Imi torn în pahar un vin sec
Sec ca tine...la final,
Desi pasiunea ți-e demidulce
Ai lăsat in urmă un gust amar.
E-un vin rozé, un Malbec,
Papilele mă-ndeamnă să-l încerc
Dar mi-am promis că vinul tău
Nicicând va fi înlocuit cu altul...
Și doar privesc de la distanță
Cum picăturile i se preling ușor
Mă face să nu-mi doresc în astă viață
Decât o picătură ....din vinul cel ador...
Și nu-mi rămâne decât să aștept
Printre rafturi cândva să-l găsesc
Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3
În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"
RĂGAZUL REGĂSIRII
RĂGAZUL REGĂSIRII
De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine
Să mă adun din bucăți de dor și vis
Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine
Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.
Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut
Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi
Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut
Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.
Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii
Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi
Cum nu știam de mine, de unde să pornesc
...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!
Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare
Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat
....atât de mult eram pierdută în zare
Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.
Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine
Când tot ce imi doream era sa te aud
Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!
Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...
Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc
Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum
Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.
Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.
Un poem...spumant
E iarnă...e întuneric și e rece
Mă străpunge un aer de plumb și de gheață,
Timpu-i greoi și pare că nu mai trece
Și simt cum dorul de tine ușor mă agăță.
N-aș vrea să-ți scriu că mă usuc de dor
Sau că de-un an nu mi te pot uita
Căci din iubire nu cred că am să mor,
Și dacă da...într-un final, e moartea mea.
Nu vreau să mă mai știi, să îți hrănești ego-ul
Cu faptul că mi-ai fost drag cât lumea toată
Ce port în suflet ...cândva îi vei simți ecoul
Și-atunci vei înțelege că...nu meritam așa tratată.
Un an întreg am rătăcit prin viața mea
Să te-nțeleg am vrut... și pare c-am greșit
Și ți-am lăsat tăcerea , să-mi măture ființa
De m-am pierdut și nici că m-am găsit...
Și după tot, sunt vie dar fără de viață
Prea multă durere mi-ai lăsat de trăit
Mi-ai legat fericirea cu cea mai scurtă ață
Apoi ai rupt-o, ai plecat si-napoi n-ai privit.
E atât de rece că și luna a înghețat
Sunt singură înconjurată doar de gânduri
Îmi desfac o sticlă de vin...unul spumant
Că te-am avut și azi, doar că, printre rânduri...
Te las...
Din ochi îmi curge-o lacrimă amară
Alunecă pierdută, stinghera pe obraz
Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară
Și vocea gândului îmi spune să te las..
Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna
Tristețea e tot ce i-a rămas
C-am fost a ta cum n-a fost una
Dar ai uitat și..trebuie sa te las.
Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas
Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii
Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii
N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.
Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc
Și sa rămân c-un suflet amputat
Ca ai uitat să mă îmbrățișezi
N-a fost frumos...de-aceea eu te las..
Întoarce-te
Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare
Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!
De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări,
Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc
Acel miros sublim, divin, nepământesc
Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...
Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu
Nevoia mea de tine mi-a devenit acută
Sufletul mi te cere, te strigă permanent...
Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...
Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,
Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune
Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,
Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...
Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece
Crezând că într-o zi doru-mi va trece,
Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin
Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!
La infinit
Eu te-am asteptat și n-ai venit
Ai dat uitării tot ce-ai promis
Speranțe mi-au murit în asfințit
Si dorul l-am purtat... la infinit!.
Eu te-am visat... în umbre mi-ai apărut
Răsăritul mă prindea cu tine-n gând
O clipă părea că viața mi-ar fi zâmbit
Dar nu!...erau iluzii... la infinit!
Eu te-am scris pe veci în suflet
De dorul meu grav te-ai lipit
Tăcerea ta mi-a rămas un urlet
Ce răsună în mine... la infinit!
Eu te-am iubit și n-ai putut
Să înțelegi ceea ce simt
Sau poate îți era teamă?
De-o dragoste... la infinit.
DORINȚI
Imi torn în pahar un vin sec
Sec ca tine...la final,
Desi pasiunea ți-e demidulce
Ai lăsat in urmă un gust amar.
E-un vin rozé, un Malbec,
Papilele mă-ndeamnă să-l încerc
Dar mi-am promis că vinul tău
Nicicând va fi înlocuit cu altul...
Și doar privesc de la distanță
Cum picăturile i se preling ușor
Mă face să nu-mi doresc în astă viață
Decât o picătură ....din vinul cel ador...
Și nu-mi rămâne decât să aștept
Printre rafturi cândva să-l găsesc
Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3
În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"
RĂGAZUL REGĂSIRII
RĂGAZUL REGĂSIRII
De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine
Să mă adun din bucăți de dor și vis
Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine
Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.
Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut
Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi
Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut
Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.
Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii
Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi
Cum nu știam de mine, de unde să pornesc
...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!
Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare
Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat
....atât de mult eram pierdută în zare
Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.
Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine
Când tot ce imi doream era sa te aud
Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!
Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...
Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc
Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum
Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.
Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.
Un poem...spumant
E iarnă...e întuneric și e rece
Mă străpunge un aer de plumb și de gheață,
Timpu-i greoi și pare că nu mai trece
Și simt cum dorul de tine ușor mă agăță.
N-aș vrea să-ți scriu că mă usuc de dor
Sau că de-un an nu mi te pot uita
Căci din iubire nu cred că am să mor,
Și dacă da...într-un final, e moartea mea.
Nu vreau să mă mai știi, să îți hrănești ego-ul
Cu faptul că mi-ai fost drag cât lumea toată
Ce port în suflet ...cândva îi vei simți ecoul
Și-atunci vei înțelege că...nu meritam așa tratată.
Un an întreg am rătăcit prin viața mea
Să te-nțeleg am vrut... și pare c-am greșit
Și ți-am lăsat tăcerea , să-mi măture ființa
De m-am pierdut și nici că m-am găsit...
Și după tot, sunt vie dar fără de viață
Prea multă durere mi-ai lăsat de trăit
Mi-ai legat fericirea cu cea mai scurtă ață
Apoi ai rupt-o, ai plecat si-napoi n-ai privit.
E atât de rece că și luna a înghețat
Sunt singură înconjurată doar de gânduri
Îmi desfac o sticlă de vin...unul spumant
Că te-am avut și azi, doar că, printre rânduri...
Te las...
Din ochi îmi curge-o lacrimă amară
Alunecă pierdută, stinghera pe obraz
Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară
Și vocea gândului îmi spune să te las..
Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna
Tristețea e tot ce i-a rămas
C-am fost a ta cum n-a fost una
Dar ai uitat și..trebuie sa te las.
Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas
Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii
Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii
N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.
Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc
Și sa rămân c-un suflet amputat
Ca ai uitat să mă îmbrățișezi
N-a fost frumos...de-aceea eu te las..
Întoarce-te
Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare
Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!
De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări,
Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc
Acel miros sublim, divin, nepământesc
Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...
Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu
Nevoia mea de tine mi-a devenit acută
Sufletul mi te cere, te strigă permanent...
Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...
Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,
Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune
Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,
Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...
Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece
Crezând că într-o zi doru-mi va trece,
Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin
Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!