Nopții-n eter nedormite

Am scris versuri pentru tine,

Despre ceea ce eu simțeam,

Vina toată-mi aparține,

Păcatul meu, că te iubeam.

Scriam povești de tine pline,

Scriam ceva ce nu erai,

Vina toată-ți aparține,

Păcatul tău, că nu iubeai.

N-am așteptat nestemate,

O floare mi-era de-ajuns,

Vina la doi se-mparte,

Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.

De ce mi-e inima de dor iar plină

Și al meu suflet este ca de mort

Mereu mie dor de-acea lumină

Pe care ochii ei o port

Și-n nopții privirea ei s-arată

Iar vocea ei mă mai chemă

Și dorul iară mă îmbată

Lasă-mă

De ce atunci în nopți târzii

Tu te gândești la mine

Și capu-mi plin de fantezii

Visează doar la tine

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Cu chipul lumii îmbrățișat,

Dar nu sunt decât o umbră josă,

Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.

Mă privesc în oglindă și tremur,

Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,

Doar ochii goi, plini de umbră,

Și-n inimă doar doruri, un eșec.

Aș vrea să fiu ca ele, râzând,

Cu pielea strălucind ca un cristal,

Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,

O umbră pierdută, un simplu fatal.

Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,

În realitate sunt doar un chip fără culoare,

Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,

Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.

Căci frumusețea nu va veni,

Chiar dacă aș plânge un veac întreg,

Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,

Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,

Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,

Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.

Și în final, când nimic nu mai contează,

Căci am pierdut și ultima speranță,

Mă las purtată de vântul ce mă vrea,

O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.

O să mă uiti ....O să mă uiti

Cum spui că ai uitat pe mulți

Dar nu mă supăr

Că și uitarea-i scrisă de legile omenești

Sau poate ochii tăi o să-și urmeze o cale

Topindu-se ca un ecou în zare

Și poate o să-ți cadă două-trei lacrimi reci de călătoare

Deci nu-ți cer jurăminte , soptite printre sărutări

Nu cer să-mi spui nimic din ce ai spus și la alții

Nu-ți cer iubire pătimașă

Jurată noaptea cu lacrimi stivite pe cămașă

Nu vreau un pat pătat de margarete sau esență grea de brad

Dar care mai incă poartă mirosul unui alt bărbat

Eu vreau să imi spui , ce altora nu ai spus nicicând 

Mai vreau in gând si-n suflet sa-mpletești

Din vorbe și-amăgiri și din greșeli 

Șirul iubirilor ce poate nu pier

Să-mi scrii în suflet

Iubirea ta la care încă sper.

Privesc un anotimp atât de furtunos.

Am rupt tot ce am pictat

În ultimii trei ani încoace,

Aveam un mic dejun cu lacrimi

Atunci când fantasma ta era aproape.

Acum ai dispărut…

Ce te-a întristat mai tare?

Că am renunțat să cred în tine

Sau ți-am luat puterea oare?

Păreai speriat.

Când mi-ai întâlnit privirea,

Ai văzut în ochii mei ceva

Ce credeai că e nebunia.

Nu poți explica alt fel fericirea.

“A suferit, cum poate fi in toată firea!?”

Îți pui întrebări greșite…

Așa cum ai greșit crezând

Că îmi poți duce spre moarte iubirea.

Am zis să-l las să plece

Din suflet,Din gând, din vene 

De ce mi-aș lăsa inima tot înecand? 

A stat prea mult pe-un covor

Tare mult suflet el n-a pus,

Ea și-a tuns părul, puțin câte puțin..

Din buclele aurii,s-au transformat în " Nu "te mai aștept să vii",

Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?

Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?

Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?

Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.

Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba  te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă

Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,

De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,

Când eram totul, și tu, univers,

Iar iubirea noastră scria propriul vers.

Erai atât de aproape, la un pas de suflet,

Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,

Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,

Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.

Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,

Fiecare clipă lângă tine era un infinit,

Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,

Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.

Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?

Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?

Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,

Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.

Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?

Oare toate jurămintele au fost doar venin?

Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,

Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.

Mi-e dor de noi, de râsul senin,

De zilele-n care iubirea era un festin,

Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,

Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.

Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,

Să-mi spui că încă în taină mă iubești,

Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,

Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.

Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?

Când drumul spre tine pare acum nebun.

Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,

Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține

Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit

Și te distruge

Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea

Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii

Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat

Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări

Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești

Însângerată cu lacrimile pana-n  pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul

Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște  pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului