ce aș face?

unde toată lumea râde,

unde mă pot deplasa

de pe o insulă pe alta,

unde mă pot legăna

într-un hamac stilat,

bronzat de soare,

unde timpul nu mai fuge,

iar toamna se apropie pe neașteptate,

făcând furori…cu ale sale frunze..uscate

unde toată lumea cântă

și mă așteaptă..

să îi îmbrățișez…

să le spun ,, poftiți pe această tavă este iubire ‘’

să împart iubire și ceai dulce,

unde mă simt complet,

iubit și împlinit,

unde apusul are să vină,

găsindu-mă în elementul meu,

unde toată lumea…

în locul unde toată lumea

mă cunoaște! și iubește—

noi, condamnații la iubire

ne-am despărțit unul de altul,

cine face acum saltul?

și se predă cu mâini rănite 

în brațele unui bolnav,

ce așteaptă pe nesimțite 

să simtă pentru prima dată 

ceva pur, de care noi

de multă vreme ne-am lepădat. 

nu-mi aduc aminte 

dar mi-ai promis ruine,

mi-ai spus că numai praful

mă va face să disper

de a ta prezență

sufocătoare. 

mi-am închis ochii și am strigat

că tu nu poți lăsa dezastru

și urma ta îmi va rămâne 

doar o amintire, spintecătoare

ce mă va amăgi mereu.

căci tu mi-ai fost doar libertate,

și muză în fiecare vers

de a ta iubire ce mă arde,

când vorbele se risipesc.

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

Lumina ochilor mei, acum uitată nu se mai Întoarce.

 tot ce n-am simtit, de ce as simtii acum?

 cand totul cade, cade

 si noi cadem, intr-o mare de noroi

 poate daca..

 de ce oare?

 de cand? pana unde?

 tu vezi cat iti este greu in suflet.

 alergi, alergi, dar pana cand?

 unde sa merg, cand totul e desert?

 Eu, cu mine

 Tu, cu tine

 unde sa fug? totul e-n ceata

 de ce sa alerg, cand totu-n jur e gheata.

 dar eu visez, poate am sa scap

 o sa ma ascund intr-un taram ascuns,

 uitat de lume, inapoiat.

 dar am sa plec?

 el, tu, eu, ea

 Cine sunt eu? el, tu, eu, ea.

arunca ma intr-o iubire tacuta, nebuna

ascunde ma prin rafturi, leaga ma de steaguri

caci doar vreau sa traiesc

legat de un apus de soare

si o pisica, un caine, o mare

valurile tulburi, veșnicele vorbe

vreau apa, aer, zapada, soare

vreau sa fiu un fulg, o frunza, un descantec

sa te scap de amaraciune

in parul tau eu sa traiesc

un fir de par purtat de vant

mai ales cand incetinesti

curaj! doar vorbe

curaj!

Te-am căutat prin toți și toate,

Dar nu mi-ai răspuns tăcerii.

Te ascundea-i prin mii de șoapte,

Ce-au dat naștere uitării.

M-ai bântuit mai des prin vise,

Transformându-le în coșmar,

Prin strigăte ce-au fost respinse

Astăzi duse la tipar...

Și-am scris cu gândul regăsirii,

Ce lua naștere mereu,

Dar gândul este al nemuririi,

Al sufletului un trofeu.

Ne privim din depărtare

Simțind un rece vânt pe umeri

Te apleci din ce in ce mai tare

Pașii mei pe rând să-i numeri.

Iar vântul bate, bate tare

Inima e înghețată dur

Și mă doare, doare

Prea multe eu îndur

Peste case tot mai des

Suflă vântul,

Sunt pline de zăpezi

Iar gândul...

Iar gândul meu tot se strecoară

S-a ajungă la tine adesea,

Dar mintea noastră zboară,

Și viața cam ne plictisea.

Trec anii, trece viața

Tot mai des e rece-n trupul ostenit

Oare când se va dezgheța

Amarul necontenit.

Privește draga mea la ram

La muguri și la floarea lor,

Cât de frumos este copacul

Tabloul viu, în fața ochilor

Și de te uiți tu mai atent

Poți admira dansul albinei,

Ce florii-i fură tot nectarul

Din zori pân' la finalul zilei

Iar printre frunze poți zări

Cum păsări își fac cuiburi,

Și-ai să distingi din ciripit

Gama Major pusă pe triluri

Așa că te invit la o plimbare

De mână să ne ținem strâns,

Să vezi petalele cum zboară

Și cum pământul totu-i nins

Pe-alei îți voi șopti prin vers

Cuvinte dulci și pline de iubire,

Și din copaci flori îți voi dărui

Ca semn de-aleasă prețuire

Pe banca ninsă ne vom așeza

Să-ți zic câte-n lună și-n stele

Și-am să mă întind în poala ta

Să uit că am avut și clipe grele

Când seara ne va trimite-acasă

Vom lua cu noi povestea noastră,

Ca peste timp s-avem ce povesti

La o cafea, ghicită...la fereastră!

Stai cu mine să numărăm ultimele stele,

Să te privesc, să adormim cu ele,

Pe geam se așterne ploaia de apoi,

Iar stelele se uită tăcute spre noi.

Rămâi cu mine până vom cuprinde cerul,

Și ploaia învelește în apă eternul,

Să numărăm stele pierdute de mult,

Și să te încurc, să numărăm de la început.

Privește-mă cu gândul tău viu,

Chiar și atunci când nu știu ce să-ți scriu,

Și hai să lăsăm martori, stele nenumărate,

Și să ne furișăm împreună prin noapte.

Să plecăm doar noi, fără mii de stele,

Poate o să vrei să scăpăm împreună de ele,

Poezia asta încă nu are un titlu anume,

Poți să-i pui tu un nume.

Si te-aș privi așa sub luna de argint,

Cu mâna mea rece să te alint,

Să pară că nu am numărat stele în vreme rea,

Și că-n noaptea asta ai fost… a mea.

Știai că...?

Sub un cer senin cu multe stele

Dorul crește-n taină sfântă,

Ca luna ce intunericul aprinde

Cu speranțe și liniște adâncă...?

Și...

E amintirea ta lumină caldă 

Îmbrățișarea ta un vis curat

Ochii tai, cărbunii ce-mi ard 

În sufletu-mi nemăsurat...?

Căci,

Un amalgam de sentimente 

Și o adunătură de emoții 

Pe inimă-mi lasă amprente

Și mă sufocă-n timpul nopții...?

Și, iar...

Călătoresc cu gândul 

Acolo unde inima-mi tresare

Mă văd degustând al tău vin

Într-o ultimă îmbrățișare...!?

Azi nu știu dacă te-am iubit,

Sau doar m-am întâlnit pe mine.

E soarele în asfințit 

Și eu vibrez in dor de tine.

Vei înțelege tu, vreodată,

Iubirea asta alambicată?

Aș vrea să pot spune - n cuvinte 

Ce- mi face sufletul să cânte.

Dar nu. Rămân la fel de mută 

Precum o coardă de vioară ruptă.

Ascunsă în  templul tăcerii mele

Iubirea îmi este protejată

De toate cele rele .

E- a mea, e unică și sfântă.