Author Alessandra Stanciu

Nu siu ce cred, nu stiu ce simt

E lucru dat de sfinti pagani

Sunt singur pe acest pamant?

Suntem oare doar doi straini?

De ce-ti e data fericirea?

Ca sa asisti la al sau deces?

De ce-ti mai e data iubirea?

E lucru fara de-nteles.

Clipe se duc si viata curge,

De nu ma vrei, ce nu-mi vorbesti?

Dar nu stiu viata de-ti ajunge 

Acest amor sa-mi potolesti.

Iubito-i altu-n viata ta?

Mi-o spune n-o vreau un secret

Sau doar familia-ti nu ma vrea, 

Mi-o spune fara vreun regret.

Priveste-n urma pentr-o clipa

Si vezi iubirea-ti cum se scurge,

Ea te uita, se duce-n pripa,

Nici secole n-o pot ajunge.

S-om incerca vorbind cinstit 

Sa facem viata sarbatoare, 

Caci nu vreau sa fiu osandit

La dor si jale din eroare.

Si cand o fi sa ne-ntalnim,

Sa-mi spui c-am sufletul curat

Si c-a fost dat sa despartim,

Tot ce-a fost bun si minunat.

Acesta-i versul ce ti-am scris

S-acesta e numele meu,

Si ma semnez ca un proscris,

Inca cu acelasi drag, al tau...

fără viziuni 

exacerbate inegalitățile

unghiul securității

mic

Nu am crezut că sunt în stare

Să privesc din nou la mare

Unde valuri se izbesc

De stâncile ce-mi amintesc

Cum tu te-ai împotrivit

La ce simțeam numai privind

În stelele ce-mi puneau sfârșit

Un căprui la infinit.

Poate și tu ai înțelege

Lumina mea,dar nu și raza

În mâinile celor fără de lege,

Să îmi spulbere și marea.

Ai avut dreptate, știu

Dar eram prea mic să fiu,

Al luminii purtător

În ascunsul nopții lor.

Te-am strigat adesea prin pădure,

Nu-mi răspundea decât ecoul ei.

Te-am căutat de la apus până la răsărit

Era ciudat că-n fiecare creatură

Privirea îmi fugea.

Erai acolo, erai aproape

Și-n foșnetul frunzelor uscate

Te simțeam.

Cutremurată până-n oase...

Las să mă plouă.

Vreau să te strig din nou

Dar mă tem că nu mai vii

Te-ai dus

și nici nu știi

că

Ai rămas un trecător necunoscut.

Tu cu mistere,

Eu cu un dor de dorul nepătruns

Și vise spulberate de tăcere .

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.

Atunci când privești în zare,

Sufletul se-mpreună cu marea.

Și când totul este o simbolizare,

Se aprinde-n gând chemarea.

Lași să plutească visarea

Chibzuind la fapte îndelung,

Și-ți controlezi nepăsarea

Asupra clipelor care străpung.

Un zbor de pescăruș, apropiat

De valurile stării ce se-agită,

Sunetu-i calm te trezește din visat

Și inima-ți puternic palpită.

Un imbold în esență îl cauți

Să-nvigorezi întreaga simțire.

Și asemeni unor selenauți

Dorești să găsești însuflețire.