Category Philosophical poem
Chemare
Norii aceștia prefăcuți,
În stânci jilave,
Părând că azi au fost născuți,
Din pagini albe,
Ca într-un dans, neînvățați,
Grifoni arzând...
Curgând prin vene-mi speriați,
Demoni râzând.
Rup ariple fiecărui gând,
Extaziați,
Asemeni unor torțe, rând pe rând,
Incendiați,
Prin inimaginabile tăceri,
Trecând răniți,
Securi înfipte în străjeri,
Dormind trudiți.
Și astea toate, în zadar,
Îmi sunt aproape,
Fluturi uciși în felinar,
Îmi cad sub pleoape.
Cu visul meu de foc mocnit,
Mistuitor,
Prin flăcări uneori, subit,
Mă sting ușor.
Știu, niciodată-n urma mea,
Neiertătoare,
Alte secunde n-ar putea,
Clipind amare,
Nehotărâte-a fi sau a nu fi,
Mereu în mine,
În taină a deosebi,
Ce-i rău de bine.
Ca eu să îl ridic, de pot,
Dintr-o chemare,
Pe-Ahile doborât în cort,
De întristare.
Tic
Tic, o clipă care fuge,
În tăcerea ce se duce,
Își dansează-n ritm ușor
Pașii unui visitor.
Tic, o șoaptă-n noaptea grea,
Fără sunet, fără stea,
Caută să prindă-n zbor
Timpul care-i trecător.
Tic, și-i iarăși dimineață,
Orele își poartă ceața,
Dintr-un ceas pierdut în veac
Răsare dorul și-l desfac.
Tic, rămâne ca un semn,
Sufletul în taină-i demn.
Tic... un gând se pierde-n vis,
Și tot ce-a fost, acum s-a scris.
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Taina lor
,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,
Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:
,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,
Bătrânii voștri să luați aminte?
Căci tulburați, de-atâtea ori,
Privind în gol, ciudați,
Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,
Ca de strigoi, Vă ridicați.
Și vorbe fără noimă de rostiți,
Pierduți, îngândurați priviți,
Că-ndată amuțiți.”
Atunci...aș fi putut cumva,
Semeț să râd,
De zeci de ori,
Cum am făcut, ...șiret,
Din Tora recitând absent,
Vreun rând,
Clepsidra s-o răstorn, încet.
Dar i-am simțit cumva,
În glas, durerea,
Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.
Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:
,,Ne spun: Mesia a venit!”
Priviri împietrite
Oare când în ochii mei ai să privești,
Fără de frici să te lovești,
Că împietrit ai să te ivești,
Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.
Și o să mă înțelegi cândva,
Cât de mută rămân la un gând,
Când nici hartă n-am spre inima mea,
Și doar amintiri mă dor, pe rând.
Doar o veche rană curge încet,
În valuri grele, dintr-o veche trăire,
Pentru o statuie ce-n colț stă încet,
Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.
Cu zâmbet șters și chip de piatră,
O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,
Pentru o vecie, în taină, se-arată,
Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.
Omul
Un om cinstit va fi de multe ori luat de prost
Un om mințind va vrea să-ți spună exact pe unde-a fost
Un om trezit va fi de multe ori nedormit
Iar un om voind va ajunge de multe ori pe-un drum greșit
Omul ce tace are cele mai de preț cuvinte
Omul care zace pe sine e cel ce minte
Omul ce creează are o suferință-n viață
Omul ce visează îl vede pe sine-n față
Cel ce cară greutățile vieții va zbura când va vedea ochii morții
Cel ce gustă suferințele va recunoaște darurile bunătății
Cel ce știe să vadă și prin ceață va descoperi tainele lumii
Iar cel ce poartă o mască pe față va simți aromele durerii
Acela ce aleargă constant după plăceri va fugi mereu de dureri
Acela ce constată traseul nesfârșit va sta în pas neclintit de păreri
Acela ce e prins în jocul de noroc al universului va retrăi focul
Acela ce e liber în dansul etern al cosmosului va cuceri pasul
El ce va găsi rost în toate va trăi binele ca la carte
El ce va simți adevărurile va descoperi tot ce poate
El ce va distruge limitele impuse va renaște din nimic absolut
Iar el ce va da tot din el va regăsi totul ce a fost pierdut
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Taciturn
E doar aşa... un vânt uşor,
Înfrigurat, ce-mi bate-n cuget,
Păreri sunt frunzele ce dor,
Căzându-mi... răsfirate-n sufet.
Nu-i nici o urmă presărată în noroi,
Trecând, prin cea mai neagră zi din viață,
Nici mama nu-i aici, ca să mă tragă înapoi,
Din haul care stă ascuns sub gheață.
Atâtea gânduri goale, în sfârşit s-au stins,
Mototolite, fumegând în scrumieră,
Acum le simt, cum iarăşi m-au cuprins,
Arzând mocnite, din cartuşieră.
Arcașii grabnic i-am trimis în turn,
La poartă, grenadierii stau de veghe,
De ce e oare tocmai astăzi, cerul taciturn,
Şi aripile îngerilor, au culori de zeghe?
Dreptatea, libertatea, adevărul
N-am căutat vreodată, printre stele viitorul,
Nici în căuşul palmei stângi, să-l desluşesc,
Vreo umbră care să îmi fie ajutorul,
N-am întrebat, să nu mă rătăcesc.
Nimic, din toată tulburarea omenească,
Nu m-a atins vreodată, nici n-am vrut să ştiu,
Păduri întunecate peste mine, am lăsat să crească,
Curgânde râuri spre departe, în pustiu...
Nu am citit în zodii ce va fi sa fie,
Şi nici profeți ieșiți din minți, n-am ascultat,
Același în tristețea fără margini, ori în bucurie,
De am căzut însingurat, m-am ridicat.
Dar am privit mereu atent, adânc în ochii voştri,
V-am ascultat cum povestiți, sau respirați,
Mirosul greu al ghiarelor de monştri,
L-am presimțit, atunci când vă mișcați.
De mii de ori cu lamentări prelungi, absurde,
Cerându-mi timp din viață, m-ați uimit,
Ca ploile din munți, ce vin să ne inunde,
Lovindu-se în stânci de neclintit.
Port chip de om, trăiesc asemeni vouă,
Dar am ales de la-nceput, să nu vă fiu la fel,
Şi tot ce am văzut în voi, am împărțit în două,
Gunoaie multe şi ceva oțel.
Sub cerul fals, înnegurat devreme,
Ascuns în lumea de păianjeni croşetându-şi vălul,
Prin sita ruptă, găurită, rostul meu e-a cerne,
Dreptatea, Libertatea, ...Adevărul.
Melancolie
Suflete,melancolia ta mă tulbură..
Oare de ce s-a născut?
Poate pentru că e toamna,
Poate pentru că oamenii ce pleaca
Îmi ravasesc gândurile
Facandu-ma sa vad umbrele apusului,
Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..
Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,
Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,
Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,
Că ultima filă din cartea vieții e tristă
Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,
Sau poate doar pentru că sunt eu..
Ce era de făcut
Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,
Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,
În vuiet de valuri șoptindu-și anume,
Al fiilor număr și-al soțiilor nume...
Sub praful acesta, de timp și cenușă,
Stau veacuri de ură, pândind după ușă,
Broboane de sânge picurând din țepușă,
Dușmănia firească dintre om și căpușă.
Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,
Mai departe de umbre, mai aproape de soare,
Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,
Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.
Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,
Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,
Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,
Vechi poeme de-amor pregătite să moară.
Spune tu fără frică, adevărul nebun,
Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,
Adevărul acela din cana cu vin,
Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.
Nu te teme de grecul ascuns după dună,
De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,
Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,
Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.
Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,
Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,
Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,
Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.
Here you will find philosophical poems, poems about life, composed by amateur authors, by authors with names. The lyrics combine poetry and philosophy that represent intimate desires, abstract thoughts, predictions and more.