Gândurile unui necunoscut

Crezi că reala filozofie a vieții

Este să prinzi din zbor cuvinte?

Să le arunci în negura minții

Și să le folosești fără minte?

Crezi că pe oameni îi corupi

Cu vorbe goale fără-nsemnătate?

Voința lor prin fapte să o rupi

Având gânduri fără bunătate?

Nu poți feri un spirit de-adevăr

Prin jocuri necurate, artificiale.

O știre să o arunci ca un bulgăr

Rostogolit irațional în vorbe goale.

Lasă ca totul să decurgă firesc

Bazat pe fapte și un gând măreț,

Așa cum florile și pomii înfloresc

Sentiment de iubire, nu de dispreț.

Atunci când privești în zare,

Sufletul se-mpreună cu marea.

Și când totul este o simbolizare,

Se aprinde-n gând chemarea.

Lași să plutească visarea

Chibzuind la fapte îndelung,

Și-ți controlezi nepăsarea

Asupra clipelor care străpung.

Un zbor de pescăruș, apropiat

De valurile stării ce se-agită,

Sunetu-i calm te trezește din visat

Și inima-ți puternic palpită.

Un imbold în esență îl cauți

Să-nvigorezi întreaga simțire.

Și asemeni unor selenauți

Dorești să găsești însuflețire.

De ce este ființa înzestrată cu simțire

Și orice sentiment care se destăinuie,

Fiorul recunoscut cu drag ne învăluie

Dând inimii aplombul de însuflețire?

Sufletul ce-n spirit mareu se regăsește,

Dorind ca din Univers să primească

Semnul ca soarta să-l îndeplinească,

Și speranța că la tine iubirea poposește.

Iubirea, unii o percep ca pe un talisman,

O amuletă frumoasă care să poarte noroc.

Mulți o cred obiect luat de la un iarmaroc

Și de aceea-n viață nu mai ajung la liman.

Poeții i-au dedicat minunatele versuri,

Pictorii au dezvăluit-o în culori aprinse,

Compozitorii i-au dăruit note necuprinse

Iar scriitorii înalte filozofice înscrisuri.

Să îmbrățișăm acest sentiment de iubire,

Ce-n viață sufletu-l hrănește cu bucurie

Dăruindu-i ca pe un talger, tipsia aurie

Creând ființei atmosfera de împodobire.

Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,

Nu-mi spulbera speranțele-n viață,

Nu-mi alunga cântecul de chemare

Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.

Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.

Luminează-mi calea cea lungă și grea,

Invită stelele să transforme timpul auster

Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.

În tăcere aud vântul cum bate

Și privesc drumul apei sălbatic,

Și-aud zgomote surde, departe

Create de-ntreg alaiul empatic.

Apleacă asupra-mi palida sclipire

Ca blândă și calmă natura să devină,

Și din contopire, sufletul să mă inspire

Ca noile speranțe în gându-mi să revină.

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.

Vântul puternic bate în geam.

Soarele mai puțin arzător alină.

Din întreaga natură mă amăgeam,

Că Primăvara în curând va să vină.

Aștept ca blând Zefirul s-adie,

Și raza de soare intensă în Florar.

Iar foșnetul frunzelor, o melodie

Însoțită de trilul păsărilor în umbrar.

Să văd cireșii-n livadă înfloriți,

Din pământ să răsară albii bujori,

Nalbe purpurii ca niște meteoriți,

Lalele, iasomie și petunii în culori.

Pârâul croindu-și cărare-n pădure,

În susur calm și clipocitul mierlei,

Acompaniază un fâlfâit de fluture

Și mersul săltăreț al șopârlei.

În gând, mireasma plăcută a naturii

De pe câmpuri, livezi, păduri și munte,

Îmi zugrăvesc în nuanțele picturii

Și reușesc ca toate să mă încânte.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Ca stelele-n zori, 

strălucirea 

se topește-n fum, 

sub plapuma tăcerii, 

lupte-adevărate,

își fac drum, 

hedonismu-nșelător,

ca noru'

aproape-ntunecat,

se prelinge

în inimi și minți...

suspine și umbre,

în dans se prind 

înfrânte.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

Adesea, depărtarea și  gândul 
Voința și cuvântul
Mă duc pe  o cunoscută cărare  
Către clipele prezentului
Unde râsul, plânsul și trecutul
Cu lacrimi  mă  primesc
Lacrimile lor pios le privesc
Prin geamul la care se uita MAMA
Cum  ziua  picură timpul tot mai lent
În trecutul  trecut și în al ei prezent …

Mă uit si nu văd ce vedeam deseori  
Cerdacul străjuit de multe  flori
Unde, pe o băncuță stătea bătrâna
Din când în când privind fântâna
Îngrădită de iedera care-i păstra apa
Limpede , rece și chipul  în ea oglindit 
Așteptând  răbdătoare să-i vină fata…
Și am venit mereu, mereu am venit  
Cu apă rece din fântână m-am  răcorit 

Dar… MAMA  în eternitate s-a retras
Băncuța  doar a mai rămas
Singurătatea, ploile și vântul grăbit
Cerdacului scândurile i-au risipit 
Florile din grădină în cortegiu au plecat
Însingurat , doar bătrânul nuc  a rezistat
Frunzele  spre mine s-au îndreptat  
Șopotindu-mi  că, nucul nu  m-a uitat ,
Iar jocurile copilăriei în scoarță le-a păstrat …
Plec pe aceeași  cărare, drumul la întoarcere este mai greu și mult mai împovărat cu regrete și aș avea nevoie de un strop de apa rece…                                                                                                
Regret că nu am mângâiat scoarța nucului, cred că și-ar fi amintit de mine.  
În adierea toamnei și frunzele nucului s-au spulberat…