Paradoxuri

De ce este ființa înzestrată cu simțire

Și orice sentiment care se destăinuie,

Fiorul recunoscut cu drag ne învăluie

Dând inimii aplombul de însuflețire?

Sufletul ce-n spirit mareu se regăsește,

Dorind ca din Univers să primească

Semnul ca soarta să-l îndeplinească,

Și speranța că la tine iubirea poposește.

Iubirea, unii o percep ca pe un talisman,

O amuletă frumoasă care să poarte noroc.

Mulți o cred obiect luat de la un iarmaroc

Și de aceea-n viață nu mai ajung la liman.

Poeții i-au dedicat minunatele versuri,

Pictorii au dezvăluit-o în culori aprinse,

Compozitorii i-au dăruit note necuprinse

Iar scriitorii înalte filozofice înscrisuri.

Să îmbrățișăm acest sentiment de iubire,

Ce-n viață sufletu-l hrănește cu bucurie

Dăruindu-i ca pe un talger, tipsia aurie

Creând ființei atmosfera de împodobire.

O zi de august ca toate celelalte

Dar pentru mine una cu emoții înalte.

O bucurie m-a întâmpinat la aerogară

Stare ce n-o aveam în clipa imaginară.

Ajunsă din nou pe meleaguri canadiene

Am primit un mare buchet de flori perene.

Îmbujorată fiind ca naționala frunză de arțar,

Ferice ca un tânăr luând examenul de stagiar.

Apoi spre casa prietenilor ne-am îndreptat

Și, Bine ai venit la Montreal! din suflet mi-au urat.

Iar în grădină, pe cerul înstelat, în noapte

Haloul lunar, feerie parcă îmi spunea în șoapte.

Oglindindu-se în apa cristalină din piscină

Sensibile și pure sentimente au prins rădăcină.

Prietenii dragi, în suflet, s-au format ca o idilă

Transpuse prin condei, au înobilat o albă filă.

Cu versurile, iute, create și scrise pe hârtie

Gândurilor, spre somn trimis-am dulce solie,

Ca visul în noapte să fie un tablou memorabil

Și-n zori să mă trezesc cu un tonus remarcabil.

Ființa plăsmuită din noroaie,

Fără de inimă și fără de creier,

Crescută din apa de șuvoaie,

Gândirea-i mai mică de-un greier.

O nebuloasă enormă are-n minte,

Urzeală, intrigă și răutate,

Folosind amalgam de cuvinte

Cu care duce viața pe mai departe.

False păreri față de spirite.

Culege fără limite, minciuna,

Pe care-o îmbracă în haine poleite

Unde are culcuș cald, ura.

Ura față de cei cu credință,

Pizma pe cei cu idei,

Frica de cei cu voință,

Îndoiala de cei cu un temei.

Să îndepărtăm creatura aceasta!

Pătrundă lumina-ntre flori.

Să nu ne mai aducă năpasta

Rămășițe care dau fiori.

Un cer de târzie toamnă,

Neînsorit, cu lacrimile-n nori, 

Crează nostalgie Doamnă

Și gândul acesta iți dă fiori.

Un ochi discret printr-o fereastră

Înalță privirea și vocea în cânturi,

Imaginând culoarea-i albastră

Deasupra unei verde păduri.

Paleta de culori a vieții

Ți-aduce în simțuri trăire,

Vise frumoase în orele nopții

Trezite-n chemări de iubire.

Optimist este voalul gândirii

Și-ncerci să ocolești o oglindă.

Să nu se mai schimbe vrerea firii

Fugind de anii ce stau la pândă.

Ce poți aștepta de la un cer în noapte

Când o dorință-n suflet te frământă.

Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte

Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.

Cu inima-n emoții palpitând,

Privirea-ți caută în zări lumina

Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,

Supusă-i gândului ce poartă vina.

Cuprinde cu privirea

Incandescent, patetic

Tot ce-ți dictează firea

De nu, disperi haotic.

Atinge cu suflarea

Din farmec și simțire,

Nemuritor ca marea

Ce plăsmuie-n gândire.

Schițarea unui zâmbet

Îmbătător, sortit

Să-mpodobească un zumzet

De gura ta șoptit.

O stea o poți culege

Ce căi să-ți lumineze.

Dar nu ai a alege

Ea cum să te urmeze.

Luna, când acum iarna cedează.

Zăpada și viscolul nu mai apar,

Iar razele de soare scânteiază

Și sentimentele de negură dispar.

Februarie își amintește veacul

Când viscolul și gerul domneau.

Zăpada ce acoperea bageacul

Și țurțurii la ferestre înlemneau.

Zăpada ce se așternea pe câmp,

Protecția semănăturilor de toamnă,

Era o slujnică a iernii ca anotimp

Și își ducea solia sa solemnă.

Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,

Că am întâmpinat bucuroși căldura,

Lăsând soarele să ne înconjoare,

Uitând că-n case fumega campadura.

La finele anotimpului de iarnă,

Așteptam primăvara cu nerăbdare,

Ca iarna câmpul să-l deștearnă,

Și luna martie să apară-n calendare.

Natura toată se înviora și înverzea.

Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.

Ciripitul păsărilor sunet slobozea,

Iar tânărul anotimp ne armoniza.

Parcă sosește ,, rana rea și dureroasă ,,

Peste sexiștii: păcătos și păcătoasă,

Rană prezisă în ,,  Destăinuirea ,, Cartei

Care e veche ca și ascuțișul Moartei ...

Și peste orice om duminicar (!) din lume,

Ca la potopul care-a înghițit în spume !

Conform menunei de la ziarul ,, Timișoara ,, :

,,Copiii toți de-atunci salvați sunt ,, spus-a Fiul

Ce fost-a arătându-se ca hologramă.

Să nu-i aud masoneriei în cioc : piul !

Și fi-vor mântuiți și sodomiți și gomoriți 

Și monștrii și uriașii care-s rarisim pomeniți.

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.

Unde-va ,

Stă un 

Pe cer luceafăr, tot strălucind, 

Nu est

Cum ai supraviețuit?” m-ai întrebat într-o zi,

Căutând în privirea-mi vechiul tremur, o rană,

Sperând că din cenușa oarbă va răsări

O umbră din făptura ce-o știai pământeană.

Răspunsul a tăcut lung, ca un ecou de mormânt,

În timp ce peste noi noaptea-și cernea nepăsarea.

„Nu am făcut-o...”,atât am putut să-ți cuvânt,

Lăsând ca negrul tăcerii să-ti șteargă mirarea.

Sunt alta acum... o străină fără de nume,

Născută din bucăți ce n-ai vrut să le-aduni.

Cea care-am fost a rămas dincolo de lume,

Îngropată sub straturi de tăceri și furtuni.

Acolo unde-a fost scrum, e o stâncă tăcută,

Ce nu mai simte nici gerul, nici mângâierea ta,

O versiune nouă, din durere cusută,

Care a învățat doar cum să poată îndura.

Nu căuta trecutul în această privire,

Nu mai nimic de salvat din ce-ai cunoscut.

Supraviețuirea nu-i mereu o izbăvire,

Ci moartea lentă a tot ce-am fost la-nceput.

Nu-mi da drumul

Nu acum

Mai uită-te odată la mine

Mai caută-mă, daca sunt

Asigura-te că sunt bine

Iar dacă nu mă mai auzi

Și vântul îmi poartă parfumul

Adu-ți aminte de mine

Du-te unde se-ntețește fumul

Aleargă pe câmpurile verzi

Eu am să-ncerc să vin cu tine

Vei fi uimită când mă vezi

În orice și în oricine

Iar dacă ți se face dor

Și nu îmi mai găsești privirea

Întoarce-te la acea vară

Ca să-mi trăiești amintirea

Nu-mi da drumul

Nu acum

Mai uita-te odată la mine

Povestește-mi, te ascult

Asigura-te că sunt cu tine