ÎN ACORDURI DE CHITARĂ...

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

Ce sunt?
Zbor frânt de păsări rupt din stâncile de gheață. 
Trezit, un val albastru pierdut către neant.
Un ram ce tremură de flori rămase fără viață.
Ce sunt? 
O lacrimă discretă filtrând lumina-n diamant. 

Cu adâncă mirare în glas și putință în fapte,
Am așteptat cu răbdare aceste mere coapte,
Dând grădinii sufletului meu ce se cuvine,
Rodul vieții mele, strâns în cuvinte puține...

În fiecare zi eu am sădit cuvintele-n lumină,
Cu truda frunții, ce nu mi-a fost străină,
Și dintre-aceste gânduri am înțeles mereu,
Că între două rânduri am existat și eu...

Și n-am știut c-atunci când m-am născut,
Trăindu-mi clipele spre marele necunoscut,
Pe lângă darul minunat de dulce-al vieții,
Pe frunte am primit, sărutul greu al morții...

    Câteodată când suntem singuri 
    ne dorim singurătatea şi mai mult.
    Ca şi cum bolnavi de moarte fiind 
    ne-am teme de trecutele vieţi,
    de trecutele păcate...
    Dar am nevoie de tine
    sd-mi dai visele tale, dorinţele tale
    să-mi dai aripile tale şi zborul tău până la cer.
    Căci eu nu mai am nimic, 
    nimic nu mi-a mai rămas 

    decât lumina de pe mine...

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...

    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...

    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...

    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

- Ce spui de-un roșu, ușor ruginiu
Sau poate vrei un galben spre muștar,
Mai am și un aprins porocaliu
Stai nemișcat! Așa! Zâmbește clar!

Pentru obraji, un ocru mai deschis
Iar pentru ochi, un brun întunecat
Nu te mișca! De câte ori ți-am zis?!
Nu ai un chip ușor de desenat!

Te fac la tâmple cu un soi de gri,
Iar la pomeți îți pun cărămiziu
La buze un roz pal s-ar potrivi
Și părul de un negru argintiu

- Nu te mișca! - Oh, dar te rog, dă-mi pace!
Nu pot să stau înțepenit, nu vezi?
Sunt om, mă mișc, că-ți place, că nu-ți place,
Cine ești tu și cum de mă pictezi?

Îmi râse-n nas ca la o glumă bună
- Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat!
Sunt Toamna, cea născută ca să pună
Pe-o pânză, totul, cât mai colorat!

Privesc pe geamul înghețat 

La dansul fulgilor de nea, 

Cum se așează pe pământ 

Cu-ndemn pentru-a schiia. 

Deschid fereastra și le spun 

Că sunt bătrân și am o frică, 

Să nu alunec să pățesc ceva 

Că văd că oamenii mai pică. 

Mă răzgândesc și mă îndrept 

Către garaj unde-mi e sania, 

Să merg pe dealul cu zăpadă 

Însoțit și de soția mea Maria. 

Curaj ne facem și-ncălecăm 

Pe săniuța cu talpa ruginită,

Și o pornim la vale cu viteză 

În brațe strâns de-a mea iubită. 

În jur se simte multă bucurie 

Și la copii și la noi cei în vârstă, 

Că pe pământ este căzut omăt 

Și poți să-nchei o seară fericită. 

Când oboseală am simțit în noi 

Ne-am îndreptat ușor spre căsă, 

Unde cu poftă am înfulecat ceva 

Și ziua s-a-ncheiat c-un vin de masă!

Tăcut îmi e gândul și vocea mie stinsă.

Brațe-amorțite ,dea gheții strânsoare

Se chinuie parcă ,sa mă ridice.

Vântul lovește cu disperare ,ca o nălucă dispare.

Și urlet demonic în sparte ecouri , se pierde prin zare.

Și totul e alb și negru se face de sunet demonic

Cer pastelat cu volbure ape își scutură norii.

Cărări ce se-ntind sub poale de munte

Și brazi ce se-nclină, supuși ar fi parcă .

De frică se ascund sub a negrei mantă.

Și ape repezi sub gheață tăcute

Drum își croiesc prin a muntelui rocă.

Ca la un semn ,de a Lui poruncă.

Tăcute sunt toate și liniștea-i mută,

Mai rău ca, gândul prin a omului minte.

Totu-i adormit și totul visează, în liniște cruntă.

La zile de vară ,cu caldele raze a bătrânului soare.

Așteaptă ca timpul cu a lui mână, magie să facă,

Luni să transforme într-o secundă deodată.

Și totul așteaptă să se trezească din a urletului iarnă.

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Pe cerul plin de stele,

Luna își face apariția

Între noapte și lumină.

Greierii încep să cânte. 

A început să plouă

Și cerul este înnorat.

Dragă vară, ai sosit

Cu vacanțele de vară. 

Tu atunci căldură mare

Și mult soare, zi de zi.

Tu ești anotimpul care

Aduce multe zâmbete pe chip.

    "- Cine-i acolo?"
    "- Doar Luna ce-şi clăteşte 
    părul argintiu, în calmul 
    neatins, al primilor zori..."
    
    "- Ce vrei?"
    "- Să te desparţi de vise, 
    căci timpul nu te iartă,
    şi-s multe de făcut!..."
    
    "- Ca de exemplu?"
    "- Pădurea te aşteaptă, 
    şi vântul, a oprit să cadă, 
    în cinstea ta cascada!..."
    
    "- Nu-mi pasă!
    Voi să dorm!
    Doar visul îmi arată, 
    ce merită văzut!!!"
    
    "- Prea bine ! Cum ţi-e voia,
    aşa să se şi facă!
    Sărmane muritor!
    Ne-am înşelat de tine, 
    şi-acum ne pare rău!!!"
    
    "- Stai! Nu voi ziua!
    Eu noaptea o iubesc, 
    când pot să-ncalec vântul, 
    şi prin păduri să sbor... 
    în lac, la miez de noapte, 
    îmi place să înnot...
    Ştii bine, aceste lucruri, 
    eu le iubesc cum pot!"