IATĂ, PRIVIŢI

Rămâi la noapte, mai stai cu mine-o zi,
Mai am atât de multe de citit la tine,
Să-ți deslușesc adâncul și felul tău de-a fi,
Sărutul tău necuprins în cuvinte puține...

Când ai plecat ți-am îndurat privirea,
Cu ochi îngreunați de lacrimi și nesomn,
Și întristat, nu mi-am ascuns uimirea,
Că te-ai gândit să pleci tocmai acum...

N-am știut să fiu banalul semn de carte,
O stâncă nemișcată, umbrindu-ți a ta cale,
Căci sunt ca valul verde călătorit departe,
Să moară spre final pe țărmul mării tale...

Din livada cu măslini,
Imn cântat de heruvimi,
Se aude-n ceas de seară,
Picurând lumina-n ceară...

Sub icoanele prea sfinte,
Cartea sacră în cuvinte,
Ferecată în cleștar,
Stă deschisă în altar...

Peste turlele-smerite,
Cu aripile-aurite,
Zboară îngerii-nspre stele,
Preaslăvind raiul cu ele...

Praf de stele luminat,
Fă-mă, Doamne, pe-nserat,
Și m-așterne în pridvor,
Lin, să cânt ca un izvor...

Curs în calea dragei mele,
Ca o miere peste piele,
Imn cântat de heruvimi,
Din livada cu măslini...

#ingerulmeu

    În orizontul împlinit spre sângeriu amurg, 
    Cârduri de paseri repezi, lin, se scurg, 
    Dansând frenetic pe un cer fără culoare, 
    Urmând supremul razelor de soare... 
    
    De nicăieri, săgeţi întunecate le izbesc în plin, 
    Necântărind secundele-ncărcate cu venin: 
    “O, ce noroc pe mine-n astă seară, 
    Să prind câte-un lăstun în fiecare gheară!” 
    
    Într-un final străluminat în flori de soare, 
    Ce-a şters tăcerea lacrimii din zare, 
    S-a auzit, ca dintr-o mare azurie, 
    Prea-plinul cântului de ciocârlie... 
    
    O, tristă vară, ai murit în frunze pale, 
    În umbra norilor ce s-au trecut agale, 
    Lăsând în urma ta acele pagini goale, 
    Măsura visurilor mele-acum banale… 
    
    Dă-mi Doamne lacrimi ca să plâng, 
    Aşa cum plânge pasărea în crâng, 
    Să îmi alin durerea şi aleanul, 
    Dă-mi Doamne zbor să îmi înec amarul...

    Când de tine, nevoie voi avea, 
    nu vei fi aici; 
    şi-am să mă-ntreb, 
    ca-ntr-alte alte dăţi:
    "- Ce voi face mâine?"
    
    Poate că-ţi voi scrie versuri,
    aşa cum poeţii le scriau, 
    iubitelor şi-apoi le părăseau, 
    plecând în lume de nebuni, 
    pescari, să-şi caute ursita...
    
    Sau, poate nu-ţi voi scrie, 
    ci doar voi vegeta-n vreun colţ, 
    şi voi trăi din amintirea, 
    acelor ochi, din care mi-am furat, 
    şi mi-am hrănit lumina...
    
    Şi-acuma scriu, să-mi petrec timpul, 
    căci singur am rămas, 
    cu atâtea mute întrebări în glas: 
    destinu' meu nu-i lângă mine,
    ce-am să mă fac? 
   

    Și zău că dac-ar fi, n-ar fi păcat!
    Sau poate-ar fi!, tu ştii mai bine? 

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

- Băieti, du-ti di adă o găleatâ din apă răce di la fântână!, îmi zice bunicu' cu glas încet, toropit de căldură.
- Iaca m-oi duci!, zic eu vioi, căci nu-mi plăcea de fel când după amiaza se lăsa înfrântă de soare, cu toată răcoarea din casă zumzaită de muște...

Apuc găleata de email verde cu mâner din lemn, vărs câtă apă mai avea în teica rățelor leșești și o iau cătinel către fundul curții, acolo unde se afla fântâna cu ciutură, subțire și înaltă ca o girafă ce paște iarba din cer...

Când să aplec de ciutură, în găleata pe jumătate cu apă, plutea un ditamai harbuzul cu coajă verde, ca un brotac uriaș cu burta galbuie ce s-a înnecat subit să-mi facă-n ciudă: știa el bunicu' de ce mă trimesese la fântână...

Răstorn brotacul în găleată și bucuros de captură, mă întorc acasă:

- Bunicule, mata vreai sâ mă pâcâlești! Că n-am adus apă, baremi harbuzul pus la răce..., zic eu scoțând cu greu brotacul din găleată, trântindu-l zgomotos pe mijlocul mesei din bucătărie, stropind mâța și tulburându-i lenea...

Bunicul se scoboară din pat de unde durnise de amiezi, scoate din buzunar brișca lui de la '44 și îi dă capac brotacului, care, generos, își revarsă carnea roșie și dulce direct pe mușamaua care îmbraca masa din bucătărie...

Cu amândouă mâinile apuc o felie mare de pepene și încep să muncesc la ea ca iepurii-n varză, ronțăind și sorbind cu zgomot zeama cea dulce și lipicioasă și scuipând printre dinți sâmburii cei negri, care mi se lipeau cu încăpățânare de față și de bărbie...

- Ai, ai, ai!, o aud pe bunica din fundul patului, că nu mai poati omu' să închidă un ochi di huruiala voastrâ... Apoi se scoboară și ea cu greu, oftând cu buzele țuguiate a suparare...

Mâncăm tus-trei la trupul harbuzului, aruncând în ogradă, la orătănii, coajile albe. Rățile leșești încep cu spor la a ciuguli dintrânsele, rostogolindu-le prin iarba deasă și piuind de plăcere cu ochii pe jumătate închiși...

- Io-ti bunicule! Răța ceea s-or înneca cu o coajă de harbuz!, zic eu cu spaimă prefăcută-n glas.

Bunele o apucă pe după aripi, și cu degetul făcut cârlig, eliberează rața care se sbătea caraghios bătând aerul cu lopețelile de la piciorușe...

Rățoiul gâgâind, îl ciupește pe bunicul de marginea pantalonilor, protestând cu aripile larg desfăcute-n aer:

- D-apoi cu voi nici nu-i chip!, zice bunica dând ochii peste cap a disperare. Nu poati omu' o clipă di liniști în casa aiasta!!!

Bunicu' sesizând nedreptatea, îi dă replica:

- D-apoi, Ană! Că și mătăluță ai dat coajile la rățe!!!

- Hait!, îmi zice cu ofus bunica. Tu ci stai di ti uiți ca vaca la ghebe? Puie mâna și strânji coajile și dă-le la porc, că cela nu s-o înneca, baremi că guiță a foame sireacul!

Da... Brotacul o murit, zic eu în gând. Dar osânda lui o stârnit din greu balaurul, s-o răzbunat din plin sireacul. Mă uit în ochii albaștri ai bunicului și izbucnim amândoi în râs, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care începuse să să gândească c-om luat-o razna și pepenele nu ne-o picat bine la mațe, fiind cu otravă...

Și astăzi, când despic un harbuz răce și roș, mă aștept ca brotacul cel verde să-și răzbune sângele dulce, lipindu-mi pe față sâmburii cei negri, greu de lepădat... și mă bufnește râsul la amintirea bunicului care gâtuia o rață leșească, clătinându-se copăcel, în timp ce rățoiul își făcea dreptatea după puterile lui...

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Ești un egoist aparte —

Vine soarele primitiv, egoist:

Surd, surd, ca egiptenii moaștelor —

Ce închină în fața morții:

Indiferent dacă sunt vii.

Ipocriții în lume —

Ca mortul fără cruce:

Un nimeni și-un egoist.

Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o  să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă  tu ești acela care…

Mă îndrept spre o răscuce

Nu știu drumul unde mă duce!...

Chipurii stranii ,cu priviri viclene

Vin să mă cheme.De voi merge

Pe calea ce  mi-o arată

Voi avea ,o viață  îmbelșugată

Cupa vieții cu dulceașă ,

Vedeți asta  e problema

Nu știu să rezolv  dilema !...

Oh suflet drag,

Când încredere o să ai în mine ? 

Fară griji,

Sau vorbe de suspin 

Să mi te adresezi ...

Viață de hoinar caut

Liber să fiu

Aripile să mi le întind 

În pace să fiu. 

Nu ști cât mă rănesc

Ale tale vorbe

Frici ... sau neîncrederi,

Cât mă strâng în cușcă,

Într-o temniță întunecată

Prăfuită și rece 

Fară suflu mă lași

Mă doare să respir 

Să mi simt inima în piept

Cum mă sfășie 

Zi după zi, 

Ani după ani ....

Mă doare să stiu 

Că iar mă trezesc 

Și inima mi bate 

În aceeași neîncredere 

Cu care mereu mă privești.

Gânduri vin fără oprire,

Dă în mine nostalgia

Acum esti o amintire,

Care naște poezia.

Fugi şi umbli alandala,

Nu mai ești cine erai,

Acum vine iar zicala

,Fă rai din ce ai."

Pentru lecţii învăţate,

Pretul a fost nesimtit,

Lovituri nenumărate,

Care nu s-au mai oprit.

Nimeni nu imi stie viața,

Câte zile negre-am strâns

Cum mi-s ochii dimineata,

Sau aseară cât am plâns.

Cât m-a consumat iubirea,

De m-a transformat îin piatră,

Noroc că e oarbă lumea

Și mă vede... minunată.