IATĂ, PRIVIŢI

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

    Întârziat la această,
    întâlnire cu mine însumi, 
    m-am regăsit singur şi pustiit, 
    neştiind dacă paşii mei, 
    mai stârnesc încă ecouri, 
    în sufletul tău...
    
    Umbrele singurătăţii mele, 
    s-au întins până la mare, 
    şi s-au înecat stânci, neştiute de nimeni,
    nici măcar de vântul obosit,
    care-a uitat să-mi mai şoptească
    inutilele cuvinte de dragoste...
    
    Însă, povara aceasta, uneori atât de grea, 
    n-am înfierat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    n-am alungat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    ... ci am lăsat-o să crească-n mine,

    până peste margini, efeverscent, 
    până când totul s-a stins,
    într-o lascivă tăcere de moarte,
    ca o lacrimă albastră...

    E-o noapte ca smoala de grea şi-ntunecată, 
    Afară, doar vântul mai bate la poarta-mi ferecată... 
    Pe cer, nu se mai vede nicio urmă de stea, 
    Iar luna, cu teamă,-şi fereşte chipul şi ea…
    
    E-o linişte grea şi mi-s pleoapele grele, 
    În sobă, trosnesc în surdină, surcele... 
    Din cer, ploi cărunte, pe casă-mi coboară, 
    Pe-o vreme ca asta, nici îngeri nu zboară... 
    
    La lumina feştilei ce vibrează-n odaie, 
    Pe păreţi, îmi preumblu umbra greoaie... 
    Şi-s singur şi trist, cu tăcerea toamnei din casă, 
    Doar îngerii-n linişte, s-au invitat la masă... 
    
    Căci până şi îngerii stau muţi lângă mine, 
    Aciuaţi lângă foc, să-şi usuce aripile pline... 
    Mi-e somn şi nimic dintre toate nu mă-ncântă, 
    E noaptea îngerilor care nu mai cuvântă…

    Priveam la dimineți trandafirii,
    Cu cer curat, albastru, fără pată,
    Pe lac o undă tremurată, mată,
    Duios, trecea-mpotriva firii...
    
    Purta cu ea și toate gândurile mele,
    Ecoul șoaptelor pierdute în amurg,
    Căci am simțit secundele cum curg,
    Supus fiind la cazne dulci și grele...
    
    Acum, privesc în gol, însingurat,
    La toate câte-mi trec prin minte,
    De aseară până azi, fără cuvinte,
    Eu am rămas final, înstrăinat...
    
    Și din oglinda tainică a dimineții,
    Se-ntoarce către mine clipa cea dintâi -
    Învăluind amurgul în tăceri de căpătâi,
    În dor de cer și freamăt viu al vieții…

Se-adună-n ferestre o tainică tihnă,

Și ceasul din perete măsoară tăcut,

Purtând în oglindă o veche lumină

Din tot ce-a fost in viață și s-a petrecut.

Pășim printre umbre de ieri și de mâine,

Căutând o potecă pe-un mal nesfârșit,

Cu sufletul gol și-o bucată de pâine,

Între ce-a fost rouă și ce-a adormit.

Rămânem ades între două hotare,

Cu ochii la drumul ce-o ia pe ocol,

Purtând în spinare o veche povară,

Și-un dor care cere un liman și un sol.

Acolo, pe pragul dintre ele o clipă,

Se leagă-n tăcere tot ce-am fost cândva,

Și simțim cum bate din nou o aripă,

Lăsând tot trecutul în urma sa.

Se cerne-n tăcere o vreme curată,

Pământul ascultă ce pașii îi spun,

Iar umbra din urmă rămâne uitată,

Un drum care duce spre-un vechi mănunchi bun.

Păstrăm în privire o floare uscată

Și-un cântec ce-ncearcă să urce la cer,

Și tot ce-am dorit să fim vreodată

Se scaldă-n lumina dată din cer.

Dacă calea dintre trecut și viitor s-ar rupe,

Oare-n care parte pașii s-ar opri?

Pe-a trecutului să ne reparăm o clipă greșeile,

Ori spre viitor viața să ne-o putem croi?

Dar timpul nu-ntreabă pe nimeni ce-alege,

El curge spre mare, la fel ca un râu,

Și-n fața tăcerii ce-aduce o lege,

Rămânem cu tot ce-am sădit în ce-i viu.

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

La răscruce de întrebări,
Într-un x de încercări,
Încrucișat într-o stea căzătoare,
Asterisc cu speranțe de urcare,

Treaptă peste treaptă — aleargă,
Nu mai fugi... așteaptă,
Rămâne în spate, fă-o să meargă,
E bună, sigur te iartă,

Până îți vine nota de plată...
Nu știe să uite,
Ești mințit când crezi că-ți promite,
Început și decurs fără lacrimi și râs,

Doar un orb o descrie în cuvinte,
Când un mut o privește, râcnește din glas,
Precum ologul în timp ce o ia la vals,
Și ciungul ce o ridică spre cer,

Surdul ascultând-o, simte un impuls,
Mai mult și puțin, de la tine sper,
Rănește și vindecă fără oprire,
Nu contează că-mi ies din fire,

Chit că mint și-mi arăți adevărul,
Sau contextul încă nu e viitorul,
Continuăm fără idee, de același fir legați,
Bogați prin tine, dar de confuzie secați.

O, sufletul meu sincer 

Căci tu mi-ai colorat visele pe cer,

Și lumea m-a lăsat plângând,

La culmea mea tristă, cântând.

Chipul revărsat ce se topește în mine, 

Și lacrima de lumină curge în tine,

Și pleacă în stoluri departe, 

Cu speranța uitată ce n-o mai împarte. 

Acum liniștește-te pe o rază de floare,

Ce o luminează și o dezgheață blândul soare,

Cu ochii tăi de potir și cu chipul răspicat,

Se înalță în văzduhul ceresc, plecat. 

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...