Hecatomba Contemporană

Suflete urlă după recuperare,

Oameni după salvare

La un apogeu de ură și dispreț

Lumea s-afundă într-un iad măreț.

Vechile moravuri, bine judecate,

Acum sunt uitate,

Distruse și scuipate.

Busturile de piatră,

Ce conduceau odată,

O amintire cu sânge pătată.

Oamenii s-au trezit,

Revoltați după reformă și schimbare,

Radicalizați de ură și teroare.

Lumea fără un conducător veritabil,

S-afundă într-un carnaj inexpugnabil.

Ochi pentru ochi,

Dinte pentru dinte,

Omenirea s-aruncă într-o mare de morminte.

Societatea construită de mii de ani,

Divizată și cucerită de către dușmani.

Dar cine e dușman?

Când lumea a luat foc,

Când săracii nu mai au ce mânca,

Și-i vor mânca pe cei cu mai mult noroc.

Specia, cândva dezvoltată,

Se-ntoarce la legea ei deprimată.

Dar cine poate judeca?

Când ura îți dirijează mintea.

Din cauza lacrimilor,

Al sângelui vărsat

Din dorința de tăcere,

De a ascunde ce simțim cu adevărat.

Încătușați între pereți aspri și reci,

Ai falsității de vecii întregi.

Oamenii se ucid pentru a păstra ideea superiorității,

Totul în numele ”libertății”.

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Într-o seară plină de nuanțe

a apărut un vis plin de speranțe,

Dar, roata vieții se întoarce

ca și un câine ce mânancă oase.

Oamenii se-n bolnăvesc si mor,

cu mințile in nori.

Draga lume neprețuită,

De ce mi-ai luat lumea in spită?

Ma gandesc si mă mai uit

Tu dragă lume iubitoare,

ce ai pățit?

Anii sunt ca niște arce,
Peste timp, ce poartă-n spate,
Vise-ascunse-n minți dibace,
Luminate!

Se aștern pe cursul vieții,
Strat cu strat, zile și nopți,
Și-i primesc în dar, etern, poeții,
Toți!

Ei conduc, prin oameni, viața,
Mai departe, tot mereu,
Dar le schimbă iarăși fața
Dumnezeu!

CEI DE AZI uită adesea,
Plini de ei, dar fără rost,
CĂ DE IERI le este zestrea,
Adăpost! 

Nisipul dintr-o clepsidră,

Se scurge-n minute și sigur.

Iar timpul, în clipa tandră

Îl dorești mai lent, desigur.

Poate că-n anii tinereții

Nu-l simți ce iute trece,

Și-i acorzi de-a lungul vieții

Momente numai a-l petrece.

Dar timpul îți măsoară anii

Prin firele de nisip, în clipe,

Și înțelegi de ce castanii

Se tem de tăișul de toaipe.

Castanul bătrân mult dorește

Să-și păstreze simbolurile sale.

Vindecarea, protecția crește

Cu noroc, în sfere universale.

Așa și omul în viață, tânjește

Ca timpul să-l păstreze viu,

Chiar și când îmbătrânește

Sângele să fie un limpede fluviu.

Desculț,pe cărarea vieții mele, 

Sângerez de la spini,

Tremur de la ploi,

Furtuni mă clătină,

Arșița mă arde,

Atâția nori,atâția nori...

O lacrimă cade,

Dar ochii mei triști

Vad raze blânde, cer albastru și flori,

Vad zbor de cocori,

Îmi îmbrățișez sufletul, 

După noapte sunt zori,

Și-mi zambet timid rasare,

Și-n pulbere pot fi comori...

Din câte lumi s-au zămislit

Și-n hăul orb se vor topi,

Ce-i timpul meu, abia șoptit,

Pe lângă-acest etern „a fi”?

Sunt scânteierea din amnar

Ce prinde viață pentru-un ceas,

Ca-n universul solitar

Să pier, de parcă n-am rămas.

Câți oare-n lume au pășit,

Și câți din urmă or să vie?

Sunt sub privirea lor un mit,

Străin în marea simfonie.

Nici chip, nici nume nu-mi ghicesc,

Nu știu de plânsul meu pustiu,

Acești drumeți ce nu privesc

Spre umbra mea, pân' la sicriu.

Să numeri toate câte sunt,

Ar cere vieți fără hotar;

Să le-nțelegi e-un chin mărunt,

Un zbor himeric și-n zadar.

Privind la universul mut și greu,

Ce-i mai rămâne omului al său?

Pierdut sub bolta făr' de temelii...

Ce mai e omul, dacă nu doar a iubi?