Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Cristi Dobrei
Дата публикации: 16 февраля
Комментарий: 1
Просмотры: 46
Комментарий
Стихи из этой категории
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Neputință
Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus
Sau triști ne mângâie obrazul,
Sunt acele speranțe ce-ncet au apus
Sub plânsul nostru...amarul... și necazul...
Sunt aripi frânte sub poveri prea grele
Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie...
Duc serenade, bătăi de inimi spre stele
Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie.
Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă,
Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc,
Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă
Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc.
Sunt ape secate prin văi, lângă ochi,
Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu...
Par urme lăsate de-a râsului stropi
Când ele sunt semne de plâns și de greu.
Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet
Ce taie adânc, dureros, în cadere
Reflectă-n lumina un cântec, un urlet
Și scot la iveală - în ochi - o durere.
Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet
Ce-n cețuri de toamnă răsună profund
Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet
Ce-și cauta ecou-n al marii străfund.
Sunt valuri ce surpă credințe înalte,
Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos,
Răcesc inimi ce păreau a fi calde
Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios.
Sunt oameni...
Sunt fețe ce ies din tipare,
Dar pierd din vedere sublim curcubeu
Zdrobesc sub picioare momente amare
Se pierd sub văpaie de foc violaceu...
Sunt oameni...
Sunt inimi topite în prafuri de stele
Ce vor nemurire, iubire...
Vor cer...
Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere,
Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Știm
Noi știm că zeii noștri plâng,
Însingurați,
Atunci când mor
...din când în când.
Atunci când ard,
Desfigurați,
Crucificați.
La fiecare pas plăpând,
Îi auzim, pe-ascuns cum râd,
În haite,
Strânse în amurg,
Chemând prelung...
Apoi, că știm, de vreun folos,
Nu-i nimănui.
Săpând în os,
Durerile-s haihui.
Precum un râu întunecat,
Sălbatic vânt, necugetat,
Aici în noi, ca un strigoi,
Se-afundă în noroi.
Și de am fost zidiți
Cumva de ei,
...rău meșteșug,
În chip de șerpi sau porumbei,
Împinși în jug.
Sub plug.
Povestea asta, spusă prost,
Și scrisă cu mustrare,
Întortocheată, fără rost,
E-o glumă fără sare.
Închipuire de nebuni,
Gemând în malaxoare,
Ungându-și pâinea, cu minciuni,
Destine sub zăvoare.
Mai știm, că binele-i de sus,
Că cerul vrea dreptate,
Priviți la cei care s-au dus,
De lângă noi, Departe.
Și-n fiecare gând spre zei,
De-ar fi, să-i întrebați:
Cum vă răbdați așa mișei,
În aur îngropați?
Doar vântul va șopti, străin,
Îngenuncheat în noapte:
Trăiți cu vise și cu vin!
Temeți-vă de moarte!
Și frica asta să vă ia,
Tărie și speranță...
Ca o stăpână, proastă, rea,
...oh, sfântă ignoranță!
My mirror demon
Who are you from the other side?
Why are you looking at the same thing as me?
What are you if I'm not sure if that's me?
I see you my whole life, an entity different and at the same time as like the other entities.
Just a demon who nobody knows what is having in mind, whose mind can go to the invisible universe to just read a poem
You could be...the person who read this, you can't see inside me...me neither
But why I'm so sure...
Why I see only you in my mirror
Now I wonder...
What you see into that chaotic reflection ?
Just you or a person who you don't know who exists...?
"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
Другие стихотворения автора
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Silvia Mihalachi