Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 16 февраля
Comments: 1
Views: 112
Comments
Poems in the same category
O viață într-o clipă
O viață într-o clipă
De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .
E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?
Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.
Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
Ochi de pelican
-Ochi de pelican-, era un indian,
Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.
Pe mal admirand, sub cerul senin,
Își căuta visul, un drum spre divin.
Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,
Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.
Era in zori de zi, când soarele răsare,
Si îsi deschise inima, în fața călătoare.
Apoi. deschide ochii si privind spre apus,
Un drum ce unduieste, este frumos nespus.
Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,
Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.
Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,
Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,
Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,
Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.
Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,
Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,
Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,
Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.
Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,
Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,
Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,
Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.
În loc ce pare altceva
Vise-n roci sedimentare,
Haine-n lumi oculare,
O minune, locul sfânt,
O minune pe pământ.
Autor Nicoleta postovan
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
O viață într-o clipă
O viață într-o clipă
De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .
E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?
Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.
Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
Ochi de pelican
-Ochi de pelican-, era un indian,
Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.
Pe mal admirand, sub cerul senin,
Își căuta visul, un drum spre divin.
Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,
Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.
Era in zori de zi, când soarele răsare,
Si îsi deschise inima, în fața călătoare.
Apoi. deschide ochii si privind spre apus,
Un drum ce unduieste, este frumos nespus.
Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,
Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.
Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,
Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,
Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,
Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.
Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,
Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,
Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,
Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.
Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,
Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,
Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,
Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.
În loc ce pare altceva
Vise-n roci sedimentare,
Haine-n lumi oculare,
O minune, locul sfânt,
O minune pe pământ.
Autor Nicoleta postovan
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
Other poems by the author
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
O mare durere
Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,
În casa pãrinteascã a unui camarad;
Însã de-aceastã datã simţim de la intrare
Miros de lumânare şi cetinã de brad.
Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,
Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini
Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,
Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.
Vedem încã o datã care e sensul vieţii,
Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,
Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii
Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.
Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere
Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,
Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere
De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.
De mii de ani apucã cu gheara ei tenace
Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,
Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface
Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!
Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!
Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,
Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!
Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!
E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice
Când moartea le desparte cãrarea celor doi!
Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,
O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...
Mai poate fi iubită România?
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Mai poate "românismul" fi o cinste,
El însuşi fiind privit ca un stigmat?
Mai figurãm pe-ale virtuţii liste
Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?
Cum poţi sã mai pretinzi integritate
Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?
Când se aprinde focul în cetate,
Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?
Cei ce se ţin pe propriile picioare,
Nu lasã laşitãţii sinonim.
Dar dacã toţi fug, care mai de care,
Noi ce sã facem? Unde sã fugim?
O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,
A maselor de culţi şi de inculţi,
Ne sugereazã o alternativã:
Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.
Se afişeazã-o lume irealã,
Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;
Şi creierul românului se spalã
Cu ştirile de la televizor!
E clar cã sunt ascunse-interese
De-a cufunda poporul în prãpãd;
Şi încercãri, din ce în ce mai dese,
De-a-nchide ochii celor care vãd!
Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"
Popor creştin, cu oameni educaţi!?
Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,
Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?
Cum de au reuşit sã se strecoare
Asemenea-ntuneric vinovat
Şi alte chestii manipulatoare,
De la colibã, pânã la palat?
Pe micile, pe marile ecrane,
Ni se aratã cât suntem de rãi.
Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,
Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...
Minciuna e prezentã la tot pasul
Scoţând, în faţã, oameni populari;
Şi, de la microfon, îşi drege glasul,
S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!
Înfieraţii-acestei generaţii
Aruncã cu acid şi cu noroi,
Sã se urascã între dânşii, fraţii,
Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.
Noi nu ne asumãm aşa osândã
Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,
Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,
Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!
Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,
Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!
Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,
Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!
Noi nu suntem nici irecuperabili
Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!
Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili
Şi virtuoşi şi iubitori de neam!
Sã iasã, dar, din mintea tuturora
Aceastã aberaţie cumplitã!
Vestiţi, s-audã fratele şi sora,
CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Iubită copilă a neamului meu...
Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.
Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:
Priveşte lumina ce vine,
Hotare sã punã şi porţi de oţel
Şi capãt, atâtor suspine!
Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu
De tine-s atãt de aproape!
Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,
Nu vrea nicidecum, sã te scape.
Iubitã copilã a neamului meu,
Ridicãte-acum, din ţãrânã!
Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,
Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!
O mare durere
Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,
În casa pãrinteascã a unui camarad;
Însã de-aceastã datã simţim de la intrare
Miros de lumânare şi cetinã de brad.
Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,
Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini
Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,
Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.
Vedem încã o datã care e sensul vieţii,
Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,
Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii
Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.
Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere
Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,
Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere
De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.
De mii de ani apucã cu gheara ei tenace
Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,
Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface
Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!
Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!
Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,
Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!
Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!
E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice
Când moartea le desparte cãrarea celor doi!
Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,
O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...
Mai poate fi iubită România?
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Mai poate "românismul" fi o cinste,
El însuşi fiind privit ca un stigmat?
Mai figurãm pe-ale virtuţii liste
Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?
Cum poţi sã mai pretinzi integritate
Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?
Când se aprinde focul în cetate,
Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?
Cei ce se ţin pe propriile picioare,
Nu lasã laşitãţii sinonim.
Dar dacã toţi fug, care mai de care,
Noi ce sã facem? Unde sã fugim?
O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,
A maselor de culţi şi de inculţi,
Ne sugereazã o alternativã:
Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.
Se afişeazã-o lume irealã,
Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;
Şi creierul românului se spalã
Cu ştirile de la televizor!
E clar cã sunt ascunse-interese
De-a cufunda poporul în prãpãd;
Şi încercãri, din ce în ce mai dese,
De-a-nchide ochii celor care vãd!
Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"
Popor creştin, cu oameni educaţi!?
Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,
Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?
Cum de au reuşit sã se strecoare
Asemenea-ntuneric vinovat
Şi alte chestii manipulatoare,
De la colibã, pânã la palat?
Pe micile, pe marile ecrane,
Ni se aratã cât suntem de rãi.
Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,
Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...
Minciuna e prezentã la tot pasul
Scoţând, în faţã, oameni populari;
Şi, de la microfon, îşi drege glasul,
S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!
Înfieraţii-acestei generaţii
Aruncã cu acid şi cu noroi,
Sã se urascã între dânşii, fraţii,
Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.
Noi nu ne asumãm aşa osândã
Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,
Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,
Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!
Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,
Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!
Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,
Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!
Noi nu suntem nici irecuperabili
Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!
Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili
Şi virtuoşi şi iubitori de neam!
Sã iasã, dar, din mintea tuturora
Aceastã aberaţie cumplitã!
Vestiţi, s-audã fratele şi sora,
CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Silvia Mihalachi