Pierdut
Sunt singur
Aici,în acest labirint
Şi pare că doar un miracol
Mă poate pune pe acel drum,
Un drum neştiut...
Înconjurat de pereți înalți şi reci,
Încerc să găsesc ieşirea
Ghidat de vocile din exterior,
Voci îndrăznețe şi calde
Ce răpun pereţi înalţi şi reci.
Sunt temător, dar,
Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,
Un drum pe care am mai păşit.
Şi las în urmă
Doar nişte pereţi mici şi reci!
Poems in the same category
Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Viață
Mi-era frică de necunoscut,
O gaură neagră, fară final sau început...
Știam doar că așa e viața,
Orișicand se poate rupe ața.
Nu am trecut prin toata, cum e ea
Am sa aflu pe parcurs, dar spun așa:
Acum, necunoscutul mi se pare-un fleac,
Pe langa faptul că ceea ce am cunoscut,
Va fi uitat.
Îngerii de gheață
Îngeri sunt, veniți din cer,
Aduși de aripi comandate;
Când un om simte dureri,
De îndată-s puși pe fapte.
Albul lor nu-i orbitor,
Dar e luminos și sfânt;
Glasul lor nu-i grăitor,
Ci transmite al lor gând.
Degeaba
Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum
Când ai în interior kile de jeg ce scot fum
Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine
Vei arăta speriat și gol când moartea vine
Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme
Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime
Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință
Dacă nu te simți acasă în propria ființă
Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost
La final ce n-ai zis important are un cost
Poți minți manipulând crezând că scapi
Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"
Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești
Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești
Și poți să te cerți cu universul pentru suferință
Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință
Și degeaba te gândești la bani în viitor
Că toți milionarii au bani și în final mor
Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe
Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape
Și degeaba te gândești la ce vei face mâine
Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine
Și te poți gândi la tot ce vrei în viață
Degeaba dacă nu te poți privi în față
Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii
Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii
Și poți să simți că starea asta-i infinită
Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită
Și poți să simți adevărata viață când mori
Dacă în viață ai știut cum să te omori
Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești
Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești
Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba
Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba
Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune
Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Viață
Mi-era frică de necunoscut,
O gaură neagră, fară final sau început...
Știam doar că așa e viața,
Orișicand se poate rupe ața.
Nu am trecut prin toata, cum e ea
Am sa aflu pe parcurs, dar spun așa:
Acum, necunoscutul mi se pare-un fleac,
Pe langa faptul că ceea ce am cunoscut,
Va fi uitat.
Îngerii de gheață
Îngeri sunt, veniți din cer,
Aduși de aripi comandate;
Când un om simte dureri,
De îndată-s puși pe fapte.
Albul lor nu-i orbitor,
Dar e luminos și sfânt;
Glasul lor nu-i grăitor,
Ci transmite al lor gând.
Degeaba
Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum
Când ai în interior kile de jeg ce scot fum
Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine
Vei arăta speriat și gol când moartea vine
Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme
Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime
Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință
Dacă nu te simți acasă în propria ființă
Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost
La final ce n-ai zis important are un cost
Poți minți manipulând crezând că scapi
Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"
Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești
Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești
Și poți să te cerți cu universul pentru suferință
Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință
Și degeaba te gândești la bani în viitor
Că toți milionarii au bani și în final mor
Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe
Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape
Și degeaba te gândești la ce vei face mâine
Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine
Și te poți gândi la tot ce vrei în viață
Degeaba dacă nu te poți privi în față
Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii
Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii
Și poți să simți că starea asta-i infinită
Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită
Și poți să simți adevărata viață când mori
Dacă în viață ai știut cum să te omori
Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești
Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești
Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba
Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba
Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune
Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Other poems by the author
Copilul
Mi-am lasat copilul baltă,
Ca sa fiu eu importantă.
Chiar nu vreau să recunosc,
Că mă simt ca un escroc.
El tace si se răzbună,
Abandonul nu-i a bună.
La școală nu prea se duce,
Note bune nu aduce.
Mi-am sacrificat copilul,
Ca să enervez vecinul.
Cât ioi da bine no fi,
Distanța so tot mări.
Chipul să nu mi-l mai vadă,
Vocea surdului so ceară.
Si regret si ma căiesc,
Far de cale mă găsesc.
Cum să dau timpu-napoi
Să fiu iar plin de nevoi?
Cu nevoi dar cu iubire,
Copilul meu făr de știre.
În propria mea poveste
Îmi scriu propria mea poveste în lacrimi de cerneală,
Cuvintele tremură ca umbre ce nu se văd,
Fiecare pagină mă arde, și inima-mi e goală,
Iar literele-mi sângerează în doruri ce nu vreau să le revăd.
Fiecare frază mă înjunghie-n piept adânc,
Căci nu știu că în tăcere mă pictez,
Chipul meu devine o mască de piatră,
Iar trăirile devin prea brusc cuvinte duri care rănesc.
Ea sunt eu. Masca mi-a căzut,
Din cerneala mâinii mele renăscută,
Un adevăr amar, dar cunoscut:
Pe foaie, eu sunt vina nenăscută.
De ce n-am loc în cartea mea, de ce?
De ce rămân acel chip mereu trist?
De ce port vina lumii fără drept,
Și-n propria mea poveste, sunt luată drept antagonist?
Elena Daria 🖋️
Copilărie
Casa părintească
Casa unde am copilărit
Cineva timpul sa l oprească
Că deodată ne a părăsit
Genunchi juliti pe stradă
Fericiți la masă
Mâini rupte prin ograda
Și copilăria era frumoasă
Cireșe vara noi luam
Și nimeni telefon nu avea
Iarna la focul șemineului povesteam
Și bunica ne colinda
Banii doar niște hârtii erau
De etichete nu ne interesa
Bomboanele ne bucurau
Cu Iphone nu ne recompensa
Uite așa copilaria la noi a fost
A trecut și a fost perfect
Când ne jucam lapte gros
Copilarie te respect!
EL
Copilul
Mi-am lasat copilul baltă,
Ca sa fiu eu importantă.
Chiar nu vreau să recunosc,
Că mă simt ca un escroc.
El tace si se răzbună,
Abandonul nu-i a bună.
La școală nu prea se duce,
Note bune nu aduce.
Mi-am sacrificat copilul,
Ca să enervez vecinul.
Cât ioi da bine no fi,
Distanța so tot mări.
Chipul să nu mi-l mai vadă,
Vocea surdului so ceară.
Si regret si ma căiesc,
Far de cale mă găsesc.
Cum să dau timpu-napoi
Să fiu iar plin de nevoi?
Cu nevoi dar cu iubire,
Copilul meu făr de știre.
În propria mea poveste
Îmi scriu propria mea poveste în lacrimi de cerneală,
Cuvintele tremură ca umbre ce nu se văd,
Fiecare pagină mă arde, și inima-mi e goală,
Iar literele-mi sângerează în doruri ce nu vreau să le revăd.
Fiecare frază mă înjunghie-n piept adânc,
Căci nu știu că în tăcere mă pictez,
Chipul meu devine o mască de piatră,
Iar trăirile devin prea brusc cuvinte duri care rănesc.
Ea sunt eu. Masca mi-a căzut,
Din cerneala mâinii mele renăscută,
Un adevăr amar, dar cunoscut:
Pe foaie, eu sunt vina nenăscută.
De ce n-am loc în cartea mea, de ce?
De ce rămân acel chip mereu trist?
De ce port vina lumii fără drept,
Și-n propria mea poveste, sunt luată drept antagonist?
Elena Daria 🖋️
Copilărie
Casa părintească
Casa unde am copilărit
Cineva timpul sa l oprească
Că deodată ne a părăsit
Genunchi juliti pe stradă
Fericiți la masă
Mâini rupte prin ograda
Și copilăria era frumoasă
Cireșe vara noi luam
Și nimeni telefon nu avea
Iarna la focul șemineului povesteam
Și bunica ne colinda
Banii doar niște hârtii erau
De etichete nu ne interesa
Bomboanele ne bucurau
Cu Iphone nu ne recompensa
Uite așa copilaria la noi a fost
A trecut și a fost perfect
Când ne jucam lapte gros
Copilarie te respect!