Pierdut

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Investigați să vă mirați 

Câtă prostie adunați 

Cât glod , urgie și venin

Cu suflet negru, hâd, canin

Și vă mai spuneți frați...

         Nu aveți Eu și nici cuvânt 

Invidiați mâncând pământ 

De are omu-i fără rost 

De e sărac e bleg și prost 

De-i bolnav e mormânt 

         Nu știți seara să vă rugați 

Să râdeți ,să vă -nbratisati 

Un sfat , gând bun,un ajutor

Ceva din suflet, iubitor 

Un strop uman să dați 

        Aduna, omule, parai

Ca-n altă viață slujba n-ai 

Și ca să cumperi , să ai cum

Să faci ca la vecini mai bun

Muncește să fii "mai"

       Mai prost trăind fără iubire

Mai slab de minte și gândire 

Mai păcătos decât credeai

Mai gol cât nu te îmbrăcai 

Mai putred , mai o amintire....

       Sunt 24 ore-n zi 

Și de ai prețui ai ști 

Cât valorează un minut

Când ești bolnav sau deținut 

Într-un necaz ai fi

        Când ești de soartă torturat

De greul vieții aplecat

Cu ochii uzi și îngroziți 

Cu creerii nepotriviți 

Și gând oripilat

        Că nu există-asa comori

Sa-ntreaca a vieții valori

Cu sănătate și credință 

Cu dragoste și pocăință 

Culegi zâmbet și flori

        Și ce e oare mai frumos

Decât trup, suflet sănătos 

Să te culci seara mulțumit 

Și să te trezești fericit

În paza lui Hristos. 

Летят года, и вместе с ними жизнь,

Кто-то стареет, кто-то умирает,

В попытке душу в этот мир вложить,

В надежде, что нас это оправдает,

Да вот вложить, всё как-то не судьба,

Тому лет тридцать, много проще было,

То ль жизнь катком грубо прошла по нам,

То заказана уже по нам могила,

С деньгами, знаю было хорошо,

Без денег плоть б зачахла, захирела,

Но как при этом быть с своей душой,

Той что, как камень, какой год на шее,

Хватит делить друзья, враги, - забей,

В землю одну с тобой уйдём когда-то,

А там больших не нужно площадей,

Помпезно там не отмечают даты,

Там просто всё, поскольку пустота,

Там просто ничего уже не важно,

Но мы же тут, а тут скоро весна,

Мороз уже не тот и воздух влажный,

Боже, прости врагов, наших врагов,

Они не ведали, того чего творили,

Пошли поменьше всем нам страшных снов,

Мы все когда-то этот мир любили,

Мы все увязли в жизни и в долгах,

Давай простим, друг другу, всё что было …

Автор - Николай Таранцов

Ochii fiind albaștrii sau verzi?
Dar vezi
Necunoscuți ei mie
Aș vrea și îmi doresc
Să citesc prin gene
Să cred ce vor putea sa îmi spună mie
Ai mei spun,vor,ascund
Dar gura îmi e de cuvinte pustie
Sau cu un zâmbet să îi răspund?
Când te aprinzi și arzi și te intimmidezi
Și te stingi în a ta colivie.

Să râvnești spre dorințe
Platonice sau omenești
Cum îi spui tu florii
Ca dorința tot vrea să înflorească
Că tare o îndrăgești
Dar ea e în altă grădină înalțată
Iar tu din depărtare
Arzi și te stingi și de ea te depărtezi.

Și am să te privesc în ochi,

Și am să gust al tău suspin,

Iară tu nici n-ai să poți,

Să mă vezi atunci când vin. 

Și-am să mă aplec peste tine, 

Peste pielea ta ce arde,

Geme corpul tău sub mine,

După vorbe, după fapte. 

Sar scântei din ochii tăi,

Si îți tremură privirea, 

Când prea lent eu te mângâi,

Iară tu te pierzi cu firea. 

Te topești sub a mea în gură, 

Si te pierzi cu totul în noapte, 

Cand îmi plimb limba cu ura, 

De la gât până la coapse. 

Și urc iar, spre a tale buze, 

Și mă îmbat din mierea lor, 

Intre noi nu-i loc de scuze. 

Noaptea tremură ca martor.  

Ne privește timid luna, 

Prin fereasta aburită.

Și privind la noi întruna, 

Se apune, fiind mâhnită.  

Căci de când a fost proptită

Sus, pe cer în bolta lumii, 

Ea, nicicand n-a fost iubita, 

De întreg neamul omenirii, 

Intr-atat cat tu ai fost, 

Sub plăpânda ei lumină, 

Fiind geloasă, fără rost, 

Pe a ta piele, atât de fina. 

Și pe ochii tai ce sunt, 

Ca și ceru-n pragul nopii, 

De un negru mult adânc, 

Făr' de stele sau reflecții.  

Dar în care joacă viu, 

Arzător, flăcări din iad.  

Pentru tine am sa fiu, 

Păcătos, crud și mârșav.  

Până când sfârșim in foc, 

Și ne prăpădim in jar, 

Iar atunci, in acel loc, 

Te voi face a mea iar.  

Că nu-i loc sub cerul lumii

Să ne țină pe amandoi.  

Cand dam ton alert iubirii. 

Și o ridicam la nori.  

Iată, freamătă și plânge, 

Chiar și soarele din zi, 

Și la noi, privind se frânge, 

Căci ca noi nicicând vor fi.  

Iar pe buza ta de sus, 

Pot să gust numai regrete.  

Și câte lacrimi s-au scurs, 

Pe obrajii bietei fețe.  

Dar pe buza ta de jos...

Dulcea ta dorința zace. 

Ce se scurge pan' la os, 

In fiori ce nu-ți dau pace.  

Iar pe gâtul tău se simt, 

Cu un gust dulceag și frică, 

Sute de fiori de frig, 

Ce nu-ți dau nici pic de tihnă. 

Și... de-aș coborî mai jos...

Poate chiar pâna la sâni,

Și să gust din acel roz...

Pun pariu ca-ai sa suspini!

Toată natura Ție -ți cântă,

Toate Te iubesc,

Păsările ciripesc,

Ele slavă cântă,

Și în cer și pe pământ bucurie sfântă.

Slavă Ție Doamne pentru tot ce-avem !

Oare cum în ceruri îngeri Intr un glas toți cântă,

Și în cer și pe pământ, bucurie sfântă.

       Ție slavă și cântare in veci se cuvine ,

Părinte Tatăl cel ceresc, 

Toate Îți spun mulțumesc,

Tu Cel Ce-Ai făcut făptura să se înmulțească,

Toat-omenirea -ngenunchează să îți mulțumească.

 Slavă Ție Doamne părintele ceresc,

Eu pentru toate Ție -ți mulțumesc! - Rada Maria 6D 

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

 Dacă se poate va rog sa ștergeți aceasta postare.Multumesc 

-Ochi de pelican-, era un indian,

Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.

Pe mal admirand, sub cerul senin,

Își căuta visul, un drum spre divin.

Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,

Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.

Era in zori de zi, când soarele răsare,

Si îsi deschise inima, în fața călătoare.

Apoi. deschide ochii si privind spre apus,

Un drum ce unduieste, este frumos nespus.

Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,

Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.

Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,

Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,

Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,

Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.

Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,

Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,

Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,

Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.

Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,

Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,

Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,

Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.

De ar vedea ochii noștri numai suflete

în loc de corpuri în țiplă trase,

Am iubi puțin mai diferit, zic eu,

Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.

Hărți, ca cele ale piraților,

Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,

Cei cu sufletul îmbibat,

De căldura propriului păcat.

Căci fără iubire mori,

Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.

Și cu asemenea iubire,

N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.

De ar vedea ochii noștri numai suflete,

Cred că aș sta pe loc,

Să văd câte inimi reci și rănite,

Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.