Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Ghintuiala George Manuel
Date of posting: 22 января 2024
Views: 580
Poems in the same category
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Ruga din noi
Cad trupuri pe -asfalt
Din gura cerului înalt;
Suflete îngenuncheate
De geana zării picurate.
Și curg șiroaie,
Descompuse de ploaie ,
Mistuite de vânt,
Alunecând pe pământ..
Negura se lasă
Peste oaza de pucioasă;
Ochii triști stropesc
Din stele sclipesc.
Tânguia -n surdină
O cântare divină
De dor și de jale,
Fremătănd vocale.
Luna dintre nori
Presăra scrisori
Brațelor întinse
In rugile aprinse.
Din cenușă plămădită
Țâșnea făptura oglindită
În chip și asemănare
Din milă și iertare...
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Не теряйся
Взгляд за окном — в вечном тумане,
Внутренности пылают, словно костры.
Все кости устали, уже на грани,
Беспокойная душа рушит мосты.
Черви в земле замирают от страха,
Матери кличут: «Где же мой сын?»
Надежды внутри утихают от мрака,
Жизнь угасает, как угасли все сны.
Руки дрожат, но не от тревоги —
А от холода, окутавший звёзды.
Тусклый трепет звучит из берлоги,
А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.
Теряясь в омуте бездонной болоты,
Не забывай про вещь, зовущуюся «Я».
Между шёпотом ветра и мерзлоты
Родилась бесчислено умершая дитя.
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Ruga din noi
Cad trupuri pe -asfalt
Din gura cerului înalt;
Suflete îngenuncheate
De geana zării picurate.
Și curg șiroaie,
Descompuse de ploaie ,
Mistuite de vânt,
Alunecând pe pământ..
Negura se lasă
Peste oaza de pucioasă;
Ochii triști stropesc
Din stele sclipesc.
Tânguia -n surdină
O cântare divină
De dor și de jale,
Fremătănd vocale.
Luna dintre nori
Presăra scrisori
Brațelor întinse
In rugile aprinse.
Din cenușă plămădită
Țâșnea făptura oglindită
În chip și asemănare
Din milă și iertare...
Pocal (Monocristal)
Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.
Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.
Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.
Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Не теряйся
Взгляд за окном — в вечном тумане,
Внутренности пылают, словно костры.
Все кости устали, уже на грани,
Беспокойная душа рушит мосты.
Черви в земле замирают от страха,
Матери кличут: «Где же мой сын?»
Надежды внутри утихают от мрака,
Жизнь угасает, как угасли все сны.
Руки дрожат, но не от тревоги —
А от холода, окутавший звёзды.
Тусклый трепет звучит из берлоги,
А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.
Теряясь в омуте бездонной болоты,
Не забывай про вещь, зовущуюся «Я».
Между шёпотом ветра и мерзлоты
Родилась бесчислено умершая дитя.
Other poems by the author
IV
Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,
Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,
Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,
Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.
Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,
Un elixir amar și totuși necesar ,
Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,
Mă ții în viață, mă faci să delirez.
Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,
Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,
În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,
Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.
Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,
Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,
Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,
Și-n acest turbinio, destine încleștate.
Pustiu verde
Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,
Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,
Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.
Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,
Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,
În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.
Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,
Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,
Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.
Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,
Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,
Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.
În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,
Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,
Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.
Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,
Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,
Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.
În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,
Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,
Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.
Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,
Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,
Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.
Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,
Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,
Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.
În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,
Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,
Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.
Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
IV
Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,
Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,
Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,
Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.
Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,
Un elixir amar și totuși necesar ,
Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,
Mă ții în viață, mă faci să delirez.
Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,
Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,
În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,
Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.
Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,
Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,
Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,
Și-n acest turbinio, destine încleștate.
Pustiu verde
Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,
Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,
Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.
Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,
Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,
În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.
Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,
Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,
Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.
Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,
Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,
Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.
În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,
Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,
Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.
Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,
Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,
Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.
În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,
Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,
Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.
Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,
Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,
Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.
Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,
Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,
Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.
În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,
Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,
Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.
Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.