Abundență

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

Ți-au spus: bea,

Că beau cu toții,

Ți-au spus: ia,

Din fumul morții;

Ți-au spus: minte-i,

Că sunt boi,

Ți-au spus: vinde-i,

Ca pe oi;

Ți-au spus: fură,

Bani sau viață,

Ți-au spus: jură,

Față-n față;

Ți-au spus: taci,

Vorbim doar noi,

Ți-au spus: faci,

La alții doi;

Și-a făcut la rândul lui,

Fix la fel, ba chiar mai mult,

Dându-și suflet dracului,

Dracului si iadului...

Ce ne -am face fără cei,

Ce strâng în urma noastră gunoiul?..

Ne -ar mânca păianjenii 

Și ne-ar înghiți nămolul.

Ce ne-am face fără medici,

Ce ne pune diagnosticul,.

Ori fără preoți ce țin predici 

Purificăndu-ne spiritul?..

Ce ne -am face fără dascăli,

Ce ne dezvăluie știința 

Și nu ne lasă a mâzgăli,

Modelându-ne ființa?..

Ori fără zidari ce am face?..

Am trăi și acum în corturi 

Supraviețuind sub carapace;

Îndoctrinați prin mituri.

Ce ne -am face fără îngrijitoarele,

Ce își consumă în tăcere traiul,

Oferind minții alinare,

Iar inimii din nou elanul?..

Iar fără cei ce strigă prin tribune 

Promisiuni de viață bună ;

Chiar ne-am lipsi,pe bune,

Ca să meargă treaba strună..

Toți avem rost și valoare;

Depindem unul de altul,

Până la ultima suflare,

De când e lumea și pământul..

Parcă simt un discomfort, 

Fără să depun efort,

Prima dată m-am speriat,

Căci cumva m-am degradat.

Dar apoi veni din suflet,

Și-o durere ca un urlet,

Mă ghidă spre-a mea crevasă,

Posterioara prețioasă.

Se făcu din chin cadou,

Și primi-i un bibelou.

Dar avea puteri ascunse,

Transparent, dar tot impunse.

De te-ai uita fix în sticlă,

Și îl sui frumos pe plită;

Poti sa-i pui o intrebare

Dintr-un subiect oarecare.

Că obiectul misterios,

Întrebat scopul din dos:

"Ieri doar ce m-ai invocat,

Doar în fund ești constipat?!

Sincer nu m-am așteptat,

Ieri cazat, azi evacuat."

M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.