Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Category: The patriotic poems
All author's poems: Ghintuiala George Manuel
Date of posting: 15 января
Views: 486
Poems in the same category
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
Tu, Românie!
E-ntâi Decembrie și sărbătorim,
Unirea Mare și-n inimă simțim,
O mare tensiune de la eroi primită,
Care-au murit, pentru cauza sfântă
Ei toți au dus lupta cea dreaptă,
Pentru ca țara să nu fie sfârtecată,
Cu gândul doar la Marea Unire,
Și pentru-a noastră sfântă-nfrățire
N
oi an de an, ne zicem,,La mulți ani",
Și ne dorim s-avem în cont mulți bani,
Dar la români urarea mult nu ține,
Că ei se dușmănesc, în ziua care vine
Imnul țării emoționați îl ascultăm,
Iar mulți din noi ușor îl fredonăm,
În trup simțim fiori și ochiul plânge,
Lăsând o lacrimă, ce pe obraz prelinge
Participăm în număr mare la paradă,
Privim la cei ce defilează-n stradă,
Ne place să vedem toată armata,
Și tehnica de luptă, cu care-i înzestrată
În jur mulți politicieni și guvernanți,
Te uiți și-i vezi cât sunt de aroganți,
Cum oamenii salută, spre ei se-nclină,
Nevinovați ei par, nu poartă nicio vină
Tot ei ne spun să fim uniți pe veci,
Rostind discursuri lungi și seci,
Și ne promit acum la sărbătoare,
Că-n anul viitor, vom avea bunăstare
Cu toții știm cât pot să mintă,
Pentru-ași atinge a lor țintă,
Încă un vot și patru ani să treacă,
Să ne conducă și noi averi să facă
Hai azi să urăm cum se cuvine,
La toți cei ce ne doresc doar bine,
Din țara noastră și din străinătate,
La muți ani, unire, fericire, sănătate!
Pe curând!
Limba română
Limba română,
Veșnic sa rămână,
O mare moștenire
În astă ominire.
...
Compusă pe 25.08.2021
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Țeapa dreptății
Vino vodă Țepeș Vlade,
Să vezi ce a mai rămas sub soare,
De când tu ai dispărut,
Cu noi, toți au făcut ce-au vrut.
Am ajuns codașii lumii,
Ne culcăm flămânzi pruncii,
Că averea noastă s-a vândut,
La cei ce capul ți l-au vrut.
Dar cu toate astea-i lăudăm,
Râdem și-i aplaudăm,
Că vezi doamne ne ajută,
Noi le dăm, ei ne scuipă.
Nu le-ar strica și câte o țeapă,
Inima în ei de frică să fiarbă,
Că noi am uitat ce tu ne-ai spus,
Nu există decât înainte sau sus.
Rugă
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră țară,
Și trimite-Ți mila,n-o lăsa să piară.
Ne-ai dat munți de aur și păduri bogate,
Câmpii roditoare si ape-nspumate.
Dealuri ce coboară spre delta măiatră,
Și marea ce înghite Dunărea albastră.
Au venit barbarii si ne-au luat averea,
Aurul si mierea, pruncii si muierea.
Ne-am ținut la ei cu furca si parul,
Cu râuri de sânge, ne-am păzit hotarul.
Toți ne-au jefuit și ne-au sfârtecat,
Mulți ne-au doborât, dar ne-am ridicat.
Am răzbit prin veacuri două mii de ani,
Cu regi, împărați cu domni și sultani,
Cu aurul nostru s-au clădit imperii,
Și murim de foame la lăsarea seii.
Cu bune și rele am trecut prin toate,
Și de trei decenii avem libertate.
Câștigată scump, cu jarfe de sânge,
După zeci de ani, țara tot mai plânge.
Ne-au plecat copiii in străinătate,
Pentr-un trai mai bun,iar la noi prin sate.
Școlile se-nchid, casele-s pustii,
Și toți guvernanții ne spun doar prostii.
Proști si imbecili, șarlatani și hoți,
În partide multe, dar cumetriți toți.
N-au făcut nimic pentru cei de afară,
Și sunt milioane duși în altă țară.
Muncesc pentru altii și trăiesc decent,
Câștigând cu trudă fiecare cent.
O parte din bani îi trimit acasă,
Să avem și noi ce pune pe masă.
Prețurile cresc și tot cresc mereu,
Să ne descurcăm parcă tot mai greu.
Mâncăm prost și ieftin de prin galantare,
Că bani-s puțini și fără valoare.
Trăim ca pe vremuri, tot cu frig în casă,
Cu dureri de spate si dureri de oase.
Leafa ne ajunge doar pentru pastile,
Sănătoși sau nu, toți murim cu zile.
Mor copii și tineri, Dumnezeeu fereească,
Nici nu mai apucă să îmbătrânească.
Nu mai avem tineri si sportivi grozavi,
Fiincă-n țara asta toți suntem bolnavi.
Mamele fac prunci-nainte devreme,
Și aproape toți se nasc cu probleme.
Abia respiră în incubatoare,
Iar părinții-n lacrimi plâng pe coridoare.
Acum în spitale nici nu te mai lasă,
Suferim în taină si murim acasa.
Astazi știm prea bine că nu se mai moare,
De boli cardiace sau boli vasculare.
Toți mor de COVID și asociații,
De zici că e firmă, cum au avocații.
Sigilați în scânduri și trimiși la groapă,
Nici nu știe popa pe cine îngroapă.
Începand cu "alfa" din graiul grecesc,
Până la "omega" nu se mai opresc.
Vin fără oprire, valuri peste valuri,
Și se zbate lumea ca peștii pe maluri.
Nunțile din toamnă ni le-au amânat,
Ne-au închis in casă și ne-au izolat.
La televizor numai pițipoance,
Mai mult dezbrăcate și mai toate "Toance".
La căpșor golașe, dar siliconate,
Umflate în buze, la sâni și în spate.
Fete si flăcăi, peste toți pictați,
De zici că-s tablouri și pot fi-nrămați.
Nu poți să mai vezi un film...serial,
O emisiune sau ceva banal.
Că-ți bagă reclame fără încetare,
Șapte la pastile,trei la vaccinare.
Cum apeși butonul să mai vezi o știre,
De la prima ora nu-ți mai vii în fire.
Peste toți doar morți, pe străzi și în hale,
Unii arși în case, alții în spitale.
Accidente, crime, violuri și jafuri,
Tineri și copii drogați de la prafuri.
Toate sunt pe dos, lumea s-a schimbat,
Bărbatu-i femeia și ea e bărbat.
Nu se mai numesc homo sau schimbiști,
Sunt L.G.B.T, gay sau anloști.
Apar peste tot cu nerușinare,
Și nu zici nimic, că-i discriminare.
Morala,rușinea sunt doar utopii,
Iar bietul bun simț s-a dus pe câmpii.
Cât sa ne mai rabde Sfântul pe pământ,
Că se răscolesc și morți-n mormânt.
De mulți ani de zile suntem blestemați,
Ne conduc lichele,hoți si agramați.
Am ajuns pe mâna unor derbedei,
Care n-au habar ce-i ăla condei.
Sunt în funcții mari, persoane inculte,
Doar analfabeți cu diplome multe.
Au studii înalte,chiar si doctorate,
Dar toate sunt luate numai pe furate.
Ce să-i mai întrebi de-o limbă străină,
Că au cerebel doar cât o găină.
Nu vorbesc prea bine nici limba română,
Gramatica-i grea, nu e la-ndemână
Asta nu-i oprește ca să ne jupoaie,
Cu taxe cu biruri și să ne îndoaie.
Cu facturi umflate la curent și gaze,
Că astăzi lumina are patru faze.
Vom rămâne goi și săraci lipiți,
Și de frig și foame vom umbla lihniți.
Iar apoi pășind lin spre cimitir,
În caleașca neagră si cu coviltir.
Pe morții din groapă o să îi rugăm,
Să iasă afară, noi ca să intrăm.
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră tară,
Și trimite-ți mila,n-o lăsa să piară !
Other poems by the author
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Raze de gheață
În regatul ceresc, unde tacere domnește,
Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,
Țesând din albastru și alb o pânză cerească,
Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.
El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,
Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,
În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,
Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.
Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,
Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,
Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,
Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.
În zodia sa, soarele sculptează timpul,
Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,
Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,
Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.
El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,
Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,
Topind misterul nopții, lumea încet le primește,
Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.
Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,
Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,
Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,
Își poartă coroana de ghețuri și flori.
Sub bolta înstelată, el veghează domol,
Peste mările înghețate, peste munții semeți,
Unde fiecare rază prinde viață și rol,
Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.
Astfel, arde în regatul său înghețat,
Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,
Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,
Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.