Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Категория: Патриотические стихи
Все стихи автора: Ghintuiala George Manuel
Дата публикации: 15 января 2024
Просмотры: 701
Стихи из этой категории
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în maghiară
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
A könnyű vörösbor jó
A könnyű vörösbor jó,
Késő ősszel betakarították,
Többet a fagyról, többet az emberről,
Sokkal többet iszom és nem iszom be.
Megesküdtem, hogy soha többé nem iszom
De nem tudom tartani magam
Jó bor, jó szeretem,
Nem tudom, mit fognak tenni vele.
Ritka almabor
Létra nélkül mászik a fejébe,
Zöld forgóvázak szőlősora
Tedd láthatatlanná az embert.
A bor jó és ízletes,
Amikor egy jóképű férfival issza.
De ha egy csúnya emberrel issza,
A bor megáll a torokban.
Rădăcini .
Ce-am fi noi fără istorie?
Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?
Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?
Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,
Pământul tău e binecuvântat de zei
Cresc flori însângerate
Pe morminte de eroi
Prin sacrificiul lor
Cu o tară bogată și frumoasă
Ne am ales !
Dor de tine, România...
Comasați-s la putere
Cu averea strânsă-n saci,
Țara-i toată o mizerie,
Iar noi...lipiți săraci.
Citesc chipurile triste
Şi-ncrețite de nevoi,
Palmele noastre muncite,
Vor lovi cândva în voi!
Cei mai mari penali în funcții
Și-au făcut vile, palate,
Au vândut pământul, munţii,
Ne-au lăsat păduri tăiate.
În curând vă sună ceasul,
Suflă vântul a schimbare,
Când poporu-şi ține glasul
Şi-şi dorește eliberare.
Ce este cu țara noastră?
Unde sunt cei înțelepți?
Tu, cândva, cea mai măiastră,
Azi, condusă de nedrepți.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în olandeză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Lichtrode wijn is goed
Lichtrode wijn is goed,
Geoogst in de late herfst,
Meer over de vorst, meer over de man,
Ik drink veel meer en ik word niet dronken.
Ik heb gezworen dat ik nooit meer zou drinken
Maar ik kan mezelf niet inhouden
Goede wijn, goed, ik vind het leuk,
Ik weet niet wat ze met hem gaan doen.
Zeldzame appelwijn
Hij klimt in zijn hoofd zonder ladder,
Vinesor van groene draaistellen
Maak de man onzichtbaar.
De wijn is goed en smakelijk,
Als je het drinkt met een knappe man.
Maar als je het drinkt met een lelijke man,
De wijn stopt in de keel.
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Știu !
Știu pe românește dorul
Vatră ,mamă ,frați ,surori
Știu ,și-n limba mea maternă
Le înțeleg ...până am să mor.
Știu să cânt ,doina de alean
Și cu ea îmi legăn pruncii
Îndemn vitele să are
Doar în vatra mea de sânge .
Știu să plâng și să suspin
Într-un prezent tot mai amar
Cu Românii spulberați prin lume
Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în maghiară
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
A könnyű vörösbor jó
A könnyű vörösbor jó,
Késő ősszel betakarították,
Többet a fagyról, többet az emberről,
Sokkal többet iszom és nem iszom be.
Megesküdtem, hogy soha többé nem iszom
De nem tudom tartani magam
Jó bor, jó szeretem,
Nem tudom, mit fognak tenni vele.
Ritka almabor
Létra nélkül mászik a fejébe,
Zöld forgóvázak szőlősora
Tedd láthatatlanná az embert.
A bor jó és ízletes,
Amikor egy jóképű férfival issza.
De ha egy csúnya emberrel issza,
A bor megáll a torokban.
Rădăcini .
Ce-am fi noi fără istorie?
Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?
Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?
Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,
Pământul tău e binecuvântat de zei
Cresc flori însângerate
Pe morminte de eroi
Prin sacrificiul lor
Cu o tară bogată și frumoasă
Ne am ales !
Dor de tine, România...
Comasați-s la putere
Cu averea strânsă-n saci,
Țara-i toată o mizerie,
Iar noi...lipiți săraci.
Citesc chipurile triste
Şi-ncrețite de nevoi,
Palmele noastre muncite,
Vor lovi cândva în voi!
Cei mai mari penali în funcții
Și-au făcut vile, palate,
Au vândut pământul, munţii,
Ne-au lăsat păduri tăiate.
În curând vă sună ceasul,
Suflă vântul a schimbare,
Când poporu-şi ține glasul
Şi-şi dorește eliberare.
Ce este cu țara noastră?
Unde sunt cei înțelepți?
Tu, cândva, cea mai măiastră,
Azi, condusă de nedrepți.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în olandeză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Lichtrode wijn is goed
Lichtrode wijn is goed,
Geoogst in de late herfst,
Meer over de vorst, meer over de man,
Ik drink veel meer en ik word niet dronken.
Ik heb gezworen dat ik nooit meer zou drinken
Maar ik kan mezelf niet inhouden
Goede wijn, goed, ik vind het leuk,
Ik weet niet wat ze met hem gaan doen.
Zeldzame appelwijn
Hij klimt in zijn hoofd zonder ladder,
Vinesor van groene draaistellen
Maak de man onzichtbaar.
De wijn is goed en smakelijk,
Als je het drinkt met een knappe man.
Maar als je het drinkt met een lelijke man,
De wijn stopt in de keel.
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Știu !
Știu pe românește dorul
Vatră ,mamă ,frați ,surori
Știu ,și-n limba mea maternă
Le înțeleg ...până am să mor.
Știu să cânt ,doina de alean
Și cu ea îmi legăn pruncii
Îndemn vitele să are
Doar în vatra mea de sânge .
Știu să plâng și să suspin
Într-un prezent tot mai amar
Cu Românii spulberați prin lume
Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...
Другие стихотворения автора
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Raze de gheață
În regatul ceresc, unde tacere domnește,
Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,
Țesând din albastru și alb o pânză cerească,
Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.
El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,
Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,
În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,
Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.
Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,
Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,
Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,
Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.
În zodia sa, soarele sculptează timpul,
Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,
Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,
Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.
El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,
Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,
Topind misterul nopții, lumea încet le primește,
Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.
Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,
Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,
Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,
Își poartă coroana de ghețuri și flori.
Sub bolta înstelată, el veghează domol,
Peste mările înghețate, peste munții semeți,
Unde fiecare rază prinde viață și rol,
Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.
Astfel, arde în regatul său înghețat,
Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,
Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,
Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Raze de gheață
În regatul ceresc, unde tacere domnește,
Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,
Țesând din albastru și alb o pânză cerească,
Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.
El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,
Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,
În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,
Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.
Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,
Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,
Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,
Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.
În zodia sa, soarele sculptează timpul,
Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,
Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,
Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.
El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,
Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,
Topind misterul nopții, lumea încet le primește,
Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.
Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,
Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,
Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,
Își poartă coroana de ghețuri și flori.
Sub bolta înstelată, el veghează domol,
Peste mările înghețate, peste munții semeți,
Unde fiecare rază prinde viață și rol,
Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.
Astfel, arde în regatul său înghețat,
Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,
Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,
Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.