Dacule

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

Chișinău oraș frumos,

Ce ai un soare luminos.

Soarele-ți zâmbește,

Bucuria ți-o vestește.

Ai clădiri mărinimoase,

Înalte și frumoase.

Chișinău oraș cu flori,

Și cu mulți locuitori.

Tu ai oameni muncitori,

Ce lucrează de cu zori.

Oameni iubitori de muncă,

Ce se grăbesc la lucru.

Tu ești oraș vestit,

De turiști ești tot iubit.

Că ești foarte vestit,

Pentru multe istorii menit.

Chișinău te îndrăgim,

Și mereu noi te iubim.

Că ești un oraș frumos,

Unde păsările-ți cântă duios.

Ești orașul preferat,

Chișinăul meu cel drag.

Te îndrăgim fiecare,

Și cel mic și cel mare.

Poezie dedicată"orașului Chișinău"

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Oh cer de vară al moților;

Îmi amintesc când mă-întindeam,

În iarbă înalta, câmp pustiu,

De sub Fântâna Sălciilor.

Oh cer de vară  azuriu;

Pasări treceau slozuri în zbor

Se-opreau se-înghesuiau sa se-odihnească,

Pe-un nor hoinar suriu.

Oh cer de vară al moților;

Fugeam de muncă și de cald,

În iarba înaltă c-un vin alb

De sub fântâna salciilor;  

Oh cer de vară  azuriu;

Nu e cuvânt, tablou, statuie sau miros,

De câmpuri verzi și galben aluniu,

De asta sunt un hoț.  

Oh cer de vară azuriu;

Tu ști Luceafarul!

Pe restul toate el ne-arata;

Ai fost plecat destul.

Oh cer de vară al moților,

Noaptea citesc pe nume în poieni;

Tu-mi desenezi drumuri pe cer,

Esti car cu cai troieni.

Oh cer de vară azuriu,

În suflet sună-alarma,

Si eu de dor scriu și iți plâng,

A mea singură Alma.  

Oh cer de vară azuriu,

De-ar fi la tine sa revin,

Deși de-atunci a trecut timp,

Sa nu ma lași pustiu.                              

Dați-mi pastila mea de dor,

De dor de mamă și pridvor,

De dor de țară și de flori,

Al gliei strămoșești ogor.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu uit frate și popor,

Să nu-mi uit neamul românesc

Și vatra satului copilăresc.

Dați-mi pastila mea de dor

Să vizitez Carpații-n zbor,

Să văd din nou pământul sfânt,

Al inimii, frumos avut.

Dați-mi pastila mea de dor

Să văd al țării viitor,

Să văd copiii fericiți,

Să văd bunicii liniștiți.

Dați-mi pastila mea de dor

Să simt că mai trăiesc din nou,

Să simt miros de iasomie,

Să văd feciorii în câmpie.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu regret în veci al meu popor

Și-n clipa ce va fi să mor

Să mă îngropați în cimitirul gol.

Dragi barbati din lumea intreaga,

Explicati voi cum se poate...

Dintr-un cumul de femei,

Tot voi sa le stiti pe toate.

Multe-s faine si destepte,

Harnice din cale afara

Dar uitandu-va-n ograda 

Nu-i priveliste normala.

Lucrurile - s repezite, 

Vrem de toate intr-o zi

Si uitam ca perfectiunea, 

Sta pitita intre copii.

Societatea s-a schimbat, 

Avem gadget uri moderne

Dar interiorul nostru,

Duce lipsa de poeme.

Nu mai stim sa dam o floare, 

Celor ce ne-au educat

Si nici multumesc sa spunem

Unui chip induiosat.

Ne grabim s-ajungem iute

La un job ce il uram

Banii mai ca ne rapeste

Moftul de a fi stapan.

Libertatea-i o fantoma

Ce apare cand si cand

Cu catuse benevole

Stam legati pan'la mormant.

Iesi pe strada si-ti dai seama

Ca nimic nu-i cum era,

Azi dreptatea si onoarea

Sunt virtuti anapoda.

Vrem o lume ca afara

Dar corutia-i printesa,

Rautatea si prostia

Sunt piese de rezistenta.

Daca mai avem cutume

Hai sa coloram o parte,

Astfel din aceasta lume

Sa iubim macar jumate!

05. FEB. 2024

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Let rødvin er godt,

Let rødvin er godt,

Høstet i det sene efterår,

Mere om frosten, mere om manden,

Jeg drikker meget mere, og jeg bliver ikke fuld.

Jeg svor, at jeg aldrig ville drikke igen

Men jeg kan ikke holde mig

God vin, god jeg kan lide det,

Jeg ved ikke, hvad de vil gøre ved ham.

Sjælden æblevin

Han klatrer ind i hovedet uden en stige,

Vinesor af grønne bogier

Gør manden usynlig.

Vinen er godt og velsmagende,

Når du drikker det med en smuk mand.

Men hvis du drikker det med en grim mand,

Vinen stopper i halsen.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

În adâncimile nopții, iar strălucești,

Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,

De vise în care destinul îl țese.

Pe firmamentul vieții, iar strălucești,

Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,

În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.

În ochiul furtunii, iar strălucești,

Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,

Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.

În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,

Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,

Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.

Pe a vieții scenă, iar strălucești,

Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,

Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.

În templele uitării, iar strălucești,

Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,

Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.

Sub apele adânci, iar strălucești,

Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,

Secrete ce la suprafață greu se ridică.

Pe cărările pierdute, iar strălucești,

Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,

Pierduților le arăți drumul spre casă.

În cântecul păsărilor, iar strălucești,

Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,

Melodii ce inima-n zbor le poartă.

În răsăritul zilei, iar strălucești,

Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,

Și în roua dimineții, speranța o picură.

Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,

Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,

Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.

În inima furtunilor, iar strălucești,

Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,

Și în echilibru, liniștea o sădești.

Pe puntea suspinelor, iar strălucești,

Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,

În abisul uitării, ele nu se pierd.

În noaptea polară, iar strălucești,

Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,

Și în întuneric, calea o iluminează.

Printre ruinele speranței, iar strălucești,

Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,

Și din cenușa timpului, înălțându-se.

În grădinile suspinului, iar strălucești,

Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,

Și în parfumul său, povestea o narează.

Pe ale iubirii căi, iar strălucești,

Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,

Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.

În sălile cunoașterii, iar strălucești,

Carte  deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,

Și în mințile deschise, focul curiozității arde.

Pe aripi de vise, iar strălucești,

Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,

Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.

În adâncul minții, iar strălucești,

Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,

Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.

Pe șevaletul artei, iar strălucești,

Pictură ce-n culori vii esența o captează,

Și în priviri admirative, emoția o transmite.

În altarul sacrificiului, iar strălucești,

Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,

Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.

Pe palatul victoriei, iar strălucești,

Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,

Și în istorie, momentul o consfințește.

În infinitul cosmosului, iar strălucești,

Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,

Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.