Echilibru

Nu e un gest, nici patimă de-o clipă,

Ci e suflarea ce-a trezit pământul,

E zborul care n-are nicio aripă

Și taina-n care-și află loc cuvântul.

E o contopire-n care eul moare,

Spre-a naște un întreg fără hotare,

O veșnicie-n formă de mirare,

Ce face moartea să pară o eroare.

La capătul a tot ce e lumesc,

Rămâne doar acest magnet divin,

Două scântei ce-n marea liniște plutesc

Și-un univers de sensuri, pur și lin.

Pe țărmul minții cresc castele,

Din spumă albă și povești,

Iar valul lasă-n urma lui mărgele

Să te amăgească să privești.

Te-afunzi în apa caldă, clară,

Pășind spre un abis frumos,

Dar briza serii, blândă și amară,

Trage vălul minciunii în jos.

Rămâne doar nisipul ud în mână

Și-un gust de sare și de dor,

O mare-ntreagă ce-a rămas stăpână

Pe amăgirea tuturor.

Dar marea n-are nicio vină,

E doar oglinda unui gând;

Căutăm în umbră o lumină

Și rătăcim, din când în când.

Oglinda timpului se frânge,

Niciun suspin nu mai rămâne,

Nu este pierdere, nici sânge,

Ci revărsare-n cele bune.

Ce-a fost o clipă împrumutat,

Se-ntoarce-n marea de lumină,

Un zbor spre tot ce e curat,

O regăsire fără vină.

Noi nu pierdem ce am iubit,

Ci doar veșmântul cel de zgură,

Când totul pare asfințit,

De fapt, lumina devine pură.

Pășim pe punți de curcubeu,

Lăsând în urmă umbra lumii,

Să ne-ntâlnim cu Dumnezeu,

În veșnicia albă-a spumii.

Ești matca aspră ori cupa senină,

Ce dă fluxului sens și lumină.

Căci el e curentul, e forța ce bate,

Dar tu ești hotarul de demnitate.

De-i vasul șubred, cu margini de lut,

Tot ce e nobil va fi de pierdut;

Nu-l poți ține-n frâu prin plâns sau silință,

Cât timp în tine e doar neputință.

Întâi caută-ți rânduiala și harul,

Să știi unde-ncepe și unde-i hotarul,

Slefuiește-ți mintea, respectul, ținuta,

Să nu-ți mai fie tăcerea mută.

Abia când ești întreagă și dreaptă,

Lumea te vede, te simte, te-așteaptă.

Bărbatul se-așază în forma propusă,

Iar viața-i primită, nu doar impusă.

Căci nu prin forță vei modela visul,

Ci fiind tu însăți, curată, abisul

În care intră doar ce merită cuvântul,

Să-ți umple cupa și să-ți țină pământul.

Navele nu pleacă doar ca să se-ntoarcă,

Există drumuri lungi fără popas,

Când dorul urcă sufletul în barcă

Și lasă-n urmă vechiul tău atlas.

Sunt oameni mulți ce te ridică-n slavă,

Să vezi splendoare în noroiul crud,

Să scrii cu aur pe o filă gravă

Un manuscris pe care sfinții-l aud.

Dar nicio ancoră nu e pe veci sortită

Să prindă rădăcini în cerul înalt,

Când cartea serii este mărginită,

Rămâi pe malul celălalt, schimbat.

Eșecul nu-i o vamă la plecare,

Nici vreo cerneală ce s-a scurs greu,

Ci o renaștere prin marea care

Te-a rupt de omul care erai mereu.

Pe pergamentul scris cu multă arsură,

Fiecare rând e un capitol tăios,

Dar nicio pată și nicio ștersătură

Nu a lăsat destinul tău pe dos.

Nu trebuia ca umbra să rămână,

Ci doar să-ți schimbe mersul pe pământ,

Să-ți lase o peniță nouă în mână,

Exact în locul unde ești și sunt.

Pe un taler pui lutul, pe celălalt stele,

Și pendulezi veșnic prin nopțile grele,

O parte e carne, suspin și pământ,

O parte e umbră, lumină și gând.

Cât cântărește o clipă de dor?

Dar pasul greoi al unui muritor?

Trecutul apasă cu pietre de moară,

În timp ce viitorul e fulg ce zboară.

Aici pui mândria, un munte de scrum,

Dincolo o iertare culeasă din drum.

Și cauți un punct de unire, un rost,

Între ce va să fie și tot ce a fost.

Un taler coboară când rănile dor,

Iar celălalt urcă spre cer, prea ușor,

Niciunul nu învinge, nu cade definitiv,

Ești drama din mijloc, un martor fictiv.

Iar acul balanței, în nemișcarea lui dreaptă,

E clipa de acum ce tăcută așteaptă

Să înțelegi că echilibrul sublim

E pragul în care și pierdem, și primim.

Nu lutul, nici steaua nu dețin adevărul,

Ci axul pe care își tremură firul

Întreaga existență purtată în piept

Să fii trecător, dar în duh înțelept.

Răgaz dezlănțuit,

Din dorința arzătoare.

Ca zgomotul tacit 

Spre -nalt să zboare..

Și tăcerea dă năvală 

Peste simțuri în cuvinte 

Și stropi de îndoială 

Picură peste veșminte..

Liniștea asurzitoare 

Pe trupuri se scurge 

Fără iz, fără culoare,

Iar obrazul plânge.

Amețitor de calmă,

Copleși suflarea,

Degajând în valmă,

Lezând pudoarea..

Și strigătul în cioburi 

Tihna sfărâmase 

Peste cugetele tulburi 

De impresii nisipoase..

Oare unde sunt?

Între două clipe uitate

Într-o fărâmă de lumină

Între pământ și brazdă

De-aș pune sămânță în urma plugului

O urmă de ’am fost’

Dar acum, acum unde sunt?

Prin geamul spart al timpului prezent

zâmbește azi mințindu-mă de mâine

e doar acum,

restu’ e poveste

Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,

Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;

Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine

Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.

De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,

Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",

Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine

Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.

Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,

C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.

De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,

Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!

Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,

Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?

Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,

Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Originea se deschide ca o pagină albă,

fără zgomot, fără exces,

clară precum o ipoteză nerostită.

Universul se așază metodic,

materia pulsează tăcută

în ritmul unei ordine invizibile,

asemeni unui vals de stele reci.

Stelele, distante și austere,

strălucesc ca axiome luminoase,

fixe în propria lor tăcere,

martorii nemișcați

ai unei persistențe absolute.

Spațiul, amplu și disciplinat, se întinde

asemenea unei săli de lectură infinită,

unde golurile au greutatea unor gânduri clare,

iar lumina se strecoară printre idei.

Timpul, măsurat și discret,

nu curge ca un râu romantic,

ci pulsează asemenea unui metronom precis,

ordonând transformarea fără o cometă.

Subiectul apare târziu, fragil,

o notă de subsol vie,

mică precum o paranteză,

dar esențială - locul intim

în care universul,

vast și impersonal,

își întoarce, pentru prima dată,

privirea asupra propriei sale lumi.

O, oaie proasta, o, oaie proasta,

Cu ochelari stupizi pe cap,

Manipuleaza realitatea in ce forma ai preferat,

Da-n zadar ca ochelarii-s ochi defapt.

O, oaie proasta, o, oaie proasta,

E lup, E frate, E chiar nimic?

De sus sa vezi, da' e pitic,

Pierdut de turma, prapadit,

Dar turma-cotro se ducea?

Oaia din fata decidea?

Oaia din spate fugea de lup?

Oaia din fata umbla naluc?

Sau e un cine acolo-n fata ce ghideaza catre stup?

Un cine deosebit care stie mareata destinatie,

Ce da miere la oi, perle la porci, bun la oaie proaste?

Un cine ce pune oaia-n barca stiind ca are loc un singur set de coaste,

Un cine ce hraneste cu presusul vizibilei creatie?

Dar acel cine e departe,

Nu-i pe pamant, nu-i nici in moarte,

Dar a lasat o urma clara,

Oi umile pe ea cara.