Lacrimi

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

În regatul ceresc, unde tacere domnește,

Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,

Țesând din albastru și alb o pânză cerească,

Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.

El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,

Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,

În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,

Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.

Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,

Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,

Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,

Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.

În zodia sa, soarele sculptează timpul,

Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,

Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,

Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.

El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,

Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,

Topind misterul nopții, lumea încet le primește,

Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.

Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,

Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,

Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,

Își poartă coroana de ghețuri și flori.

Sub bolta înstelată, el veghează domol,

Peste mările înghețate, peste munții semeți,

Unde fiecare rază prinde viață și rol,

Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.

Astfel, arde în regatul său înghețat,

Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,

Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,

Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Sunt încă treaz când rana crepuscului se-nchide
Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit,
Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide
Cum se întrec în jale cu vântul răgușit.
E un sublim amestec de farmec și de groază
Când umbrele fluide lovesc în stânci de fier,
Și-n ora blestemată o lună explodează
În locu-n care marea se prăbușește-n cer.
Prin noaptea sfâșiată, ciuperca de lumină
Anunță începuturi de Tartar și Parnas
Cu vechi hieroglife pe suflet și retină
Și doar poemul ăsta și saltul mi-au rămas.
  Spre dimineață totul e cufundat în roșu
  Și-aștept să îmi anunțe trădările cocoșul.

Tăcerea este un altfel te iubesc firesc...

Iubito îți șoptesc tăcând,

Știind că ai auz dumnezeiesc,

M-auzi și-atunci când nu-ți vorbesc!

Îți tot repet că te iubesc tăcând și tac,

Fără să-ți povestesc iubirea ce ți-o port

Și totuși îți spun neîncetat că te iubesc,

Cu riscul să te plictisesc...

Dar oare valurile mării furtunoase,

Pot să-i alunge pe curajoșii marinari?

Ce-i vitejia?

O simplă nebunie de moment?

Nu-i dragostea deasupra nebuniei?

Nu se sfârșește în suferință pe final?

Ei bine preafrumoasa mea iubită,

Cum să iubesc un crin,un trandafir,un liliac

De nu-mi declar amorul meu

Celei mai parfumate flori,

Ce strălucește în nesfârșita-i frumusețe,

Adică ție!

Și-atunci găsesc că pot să-ți spun

Un altfel te iubesc!

(22 mai 2024 Vasilica dragostea mea)

Mi-e dor sa îţi scriu "bună dimineata"

Să îmi spui "Hopa! S-a trezit dulceata!"

Sa îmi trimiţi meme-uri haioase

lar eu sa îți trimit poze frumoase.

Azi îţi spun "bună dimineața "

Deși s-a destrămat inca un vis

Iți mai zaresc chipul prin ceata

Ce-n zori orașul I-a cuprins..

Dar mi-as dori sa-ti spun ceva

Asear-am ațipit pe canapeaua ta

Ma mangaiai, cu mana-n par mi te jucai

Cu-mbratisari calde ma înveleai.

Si-o oră-n plus eu le-am avut

Însă ceasul negreșit mi-a trecut

lar visul dulce în zori a pierit.

Și-mi vine parcă să te-astept

Sa pun în joc o ultima speranță

Ca intr-o zi îti va fi dor

Sa-ti scriu.."Babe, bună dimineata!"

O sabie de lumină tâșnită din nisip

Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,

Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.

Doream să fug de soare,de plânsul vieții.

Doream să găsesc umbra si odihna ta.

Dar o plajă întreagă vibrând de soare,

Mă împingea spre altceva.

Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,

Că va rămâne veșnic după mine.

Mă dor mult așteptatele agonii,

Privighetorile închise în colivii.

Romanțele cântate prea târziu,

De admiratori ce mi-au rămas străini.

Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,

Decât poate să tac și să rămân mut.

Mă doare lenevia cu care m-am născut,

Grăbita lăcomie a primului sărut.

Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.

Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.

Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,

În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.

Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.

De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,

De umblat,umblu ca fiecare,

Când vinovat pe acoperișul iadului,

Când fără păcat, pe muntele cu crini.

Spune-mi tu, sub curcubeu,

Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?

Nu vreau decat să îmi port curate,

Degetele răsfirate prin părul tau

Și apoi prin nori.

Aș vrea să mă întorc în mine,

Să descopăr ce încă n-am găsit.

Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.

Aș vrea să mă privesc fără oglindă,

Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.

Să mă descopăr pentru tine,

Să vezi tu,sufletul din mine.

Iubito,prin tine-mi vine pace și iubire,

Ți-am spus că dragostea-i doar Dumnezeu,

Ținându-te de mână,

Simt Raiul nostru cum șoptește

Taina iubirii absolute

Și pe Hristos cu-a lui chemare,

Dar și pe Sfinții blânzi ai Cerului...

Iubito, te-am cerut în rugaciuni fierbinți,

Neștiind că tu exiști și porți tristețe dar și frumusețe,

Sau că destinul o să mi te-arate,

Așa cum îngerii tăcut sosesc,

Sau când va fi frumoasa zi..?

Dar iată, ziua aceea a sosit,

Când Maica Domnului prin tine mi-a găsit răspuns,

Și alinare la chinul ce-l aveam demult...

Ești darul meu sfințit,

Și mare grijă o să-ți port,

Iubito tu ești cea care iubirea mi-ai adus,

Pot eu să-ți mulțumesc cumva?

Cuvintele dar și vorbirea-i de prisos!

(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

    În drumul meu...
    ... ştiam că ai să vii,
    şi agonizând, în braţe te-am cuprins,
    şi te-am turnat în formă nouă...
    
    Dar, din capriciu - ai curs pe jos, 
    şi neştiutor, am rechemat durerea, 
    să m-ajute, să strâng cioburile 
    sufletului meu spart...
   

    Iar ai fugit... 
    şi iar te-ai întors,
    râzând, ca o nimfă, ce calcă pe nori, 
    şi chiar de te voi pierde iar, 
    în lacrima, ce n-a căzut încă, 
    nu voi mai plânge niciodată, 
    căci...
    
    Voi fi împăcat cu mine însumi, 
    şi voi muri, a doua oară...