Lacrimi
În lacrimi se nasc râuri de poveste,
Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,
Fiecare picur, o perlă de tristețe,
În mareea vieții, de soarte purtate.
Din lacrimi, iubirea își țese mantia,
O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,
Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,
De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.
Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,
Cristalizează momentele în amintiri prețioase,
În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,
Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.
Din lacrimi, se țese un covor de lumină,
Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,
O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,
De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.
Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,
O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,
În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,
Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.
Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,
Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,
Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,
Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.
O lacrimă, o picătură de esență pură,
Ce sculptează în suflet o imensă fericire,
Iubirea, o forță ce topește orice zid,
Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Ghintuiala George Manuel
Data postării: 15 ianuarie 2024
Vizualizări: 602
Poezii din aceiaşi categorie
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Şi ca un porumbel eu voi zbura în nori,
Acolo unde soare apare rare ori.
Şi printre stele atunci eu voi zbura,
La tine sus pe cer iubita mea.
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Cu luna atuncea voi dansa.
Voi săruta şi razele solare,
Şi vom privi de acolo în depărtare
Iar dansul nostru cel misterios,
Va fi doar pentru tine acum.
Va fi un dans, va fi frumos,
Şi dragostea se va preface în scrum.
Punct, virgulă pe amor (In absentia lucis, Tenebrae vincunt)
Când din iubirea unui tânăr se alege praful,
Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,
Durerea parcă-i sfâşie tot trupul
Şi doar otravă poartă-n gând.
Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,
Oricine pentru el e inutil,
Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.
Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.
Caută disperat să-şi schimbe rostul,
Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...
Dar cum se simte şi ce speră omul
E relativ un moft, mascat de-un adevăr.
TOAMNA TARZIE
Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...
Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...
Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...
Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...
Timp
Rămâi cu mine când lumina doarme,
când se apleacă-n geamuri luna cenușie.
Atinge-mi chipul și lasă-l s-apună,
pe pieptul tău când lumea e pustie.
Vorbește-mi moale, cum o faci în vise
și nu te mai preface că nu știi ce vreau să-ți spun.
Eu stiu că lumea are și părți triste,
dar nu aș vrea ca noi să fim așa nicicum.
Am înțeles că timpul cere timp,
și n-am să-l mai grăbesc, nu-l voi forța.
Rămân aici și nu vreau să insist,
Căci dragostea își știe calea sa.
Pe curând, dar nu ca-ntr-o despărțire,
ci ca și cum abia ne-am fi găsit.
Te prețuiesc, frumoasă strălucire,
din viețile în care ne-am iubit.
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Şi ca un porumbel eu voi zbura în nori,
Acolo unde soare apare rare ori.
Şi printre stele atunci eu voi zbura,
La tine sus pe cer iubita mea.
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Cu luna atuncea voi dansa.
Voi săruta şi razele solare,
Şi vom privi de acolo în depărtare
Iar dansul nostru cel misterios,
Va fi doar pentru tine acum.
Va fi un dans, va fi frumos,
Şi dragostea se va preface în scrum.
Punct, virgulă pe amor (In absentia lucis, Tenebrae vincunt)
Când din iubirea unui tânăr se alege praful,
Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,
Durerea parcă-i sfâşie tot trupul
Şi doar otravă poartă-n gând.
Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,
Oricine pentru el e inutil,
Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.
Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.
Caută disperat să-şi schimbe rostul,
Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...
Dar cum se simte şi ce speră omul
E relativ un moft, mascat de-un adevăr.
TOAMNA TARZIE
Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...
Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...
Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...
Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...
Timp
Rămâi cu mine când lumina doarme,
când se apleacă-n geamuri luna cenușie.
Atinge-mi chipul și lasă-l s-apună,
pe pieptul tău când lumea e pustie.
Vorbește-mi moale, cum o faci în vise
și nu te mai preface că nu știi ce vreau să-ți spun.
Eu stiu că lumea are și părți triste,
dar nu aș vrea ca noi să fim așa nicicum.
Am înțeles că timpul cere timp,
și n-am să-l mai grăbesc, nu-l voi forța.
Rămân aici și nu vreau să insist,
Căci dragostea își știe calea sa.
Pe curând, dar nu ca-ntr-o despărțire,
ci ca și cum abia ne-am fi găsit.
Te prețuiesc, frumoasă strălucire,
din viețile în care ne-am iubit.
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...
Alte poezii ale autorului
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Pustiu verde
Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,
Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,
Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.
Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,
Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,
În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.
Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,
Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,
Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.
Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,
Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,
Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.
În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,
Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,
Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.
Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,
Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,
Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.
În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,
Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,
Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.
Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,
Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,
Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.
Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,
Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,
Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.
În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,
Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,
Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Alb și negru
În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,
Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,
Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,
Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.
Bilele albe, visuri pure în albă zare,
Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,
În lumina lor, găsim adesea alinare,
Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.
Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,
Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,
Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,
Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.
Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,
Rătăcite în labirintul vastei existențe,
Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,
În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.
Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!
Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,
Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,
Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.
Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?
Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?
Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?
Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?
Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,
Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,
Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,
Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.
Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,
Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,
Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,
Se transformă în perle de bucurie, în stele.
Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,
Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,
Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,
De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.
Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,
Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,
În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,
În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Tu
În vălul nopții se strecoară gândul meu,
Spre tine, prin constelații de neînțeles,
Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,
Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.
Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,
Un cod cifrat în petale de trandafir,
O melodie ce vibrează discret,
În inima mea ce bate fără de sfârșit .
Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,
Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,
Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,
Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.
Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,
Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,
În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,
Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.
Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,
Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,
Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,
E combustibilul ce alimentează visul meu.
În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,
Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,
O călătorie prin tine, un cosmos divers,
O dragoste complexă, demnă de orice măsură.
Și în timp ce lumea privește cu invidie,
La poema vieții noastre, sculptată în destin,
Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,
În dragostea ta, mereu un labirint.
Pustiu verde
Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,
Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,
Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.
Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,
Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,
În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.
Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,
Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,
Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.
Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,
Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,
Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.
În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,
Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,
Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.
Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,
Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,
Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.
În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,
Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,
Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.
Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,
Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,
Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.
Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,
Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,
Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.
În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,
Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,
Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.